Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi,
Nu puteam încheia acest an şi să-l întâmpinăm pe cel nou în alt mod mai plăcut decât prin această rugăciune de preamărire şi de mulţumire adresată Mântuitorului, săvârşind rânduiala Sfântului Acatist al Domnului nostru Iisus Hristos. După această mulţumire adusă lui Hristos, Împăratul tuturor, „Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” (Apoc. 21, 6), Cel care a venit pe pământ să ne mântuiască şi, prin înomenirea Sa, a sfinţit timpul, intrând în timp, i-am înălţat rugăciuni pentru întărirea noastră în noul an.
Acatistul a fost încununat apoi de patru rugăciuni, una mai minunată decât alta. Prima rugăciune, care însoţeşte acest acatist, este alcătuită de Sfântul Isaac Sirul şi se adresează Domnului Hristos, Cel care „a plâns pentru Lazăr şi lacrimi de întristare şi de milostivire” a vărsat pentru el, şi Care este rugat să primească lacrimile noaste de pocăinţă şi, prin pătimirile Sale sfinte, să vindece patimile noastre şi să schimbe întreaga noastră viaţă, îndreptându-ne la păşunea Sa cea duhovnicească şi numărându-ne între oile turmei Sale. Prin cea de a doua rugăciune, luată de la Tedeumul de mulţumire, am adus lui Hristos, Domnul, Stăpânul şi Binefăcătorul nostru, slavă, cântare, laudă şi mulţumire pentru binefacerile ce au fost asupra noastră, a robilor Săi, rugându-L să ne învrednicească „a spori în dreapta credinţă, în dragostea” către El „şi cea către aproapele şi întru toate faptele cele bune”. A treia rugăciune prin care am marcat intrarea în noul an, specifică doar tradiţiei liturgice româneşti şi slavone, este adresată Preasfintei Treimi, prin care se cere ca Dumnezeu să binecuvânteze „cununa anului ce a sosit”, iar întreg poporul să dobândească: „sănătate şi mântuire şi întru toate bună sporire”. Rânduiala se încheie cu „Altă rugăciune de intrare în noul an”, din tradiţia liturgică greacă, adresată lui Dumnezeu, Cel în Treime lăudat, Cel „mai presus de timp”, Care stăpâneşte vremurile şi anii, prezentul, trecutul şi viitorul, şi prin care se cere Celui Atotputernic să binecuvânteze cu harul Său noul an, rânduind oamenilor, pământului şi vieţuitoarelor toate cele necesare, pentru a veni pe pământ Împărăţia Sa, a bunătăţii, a dreptăţii şi a păcii.
Această rânduială liturgică prevăzută pentru noaptea trecerii dintre ani a fost aprobată de Sfântul Sinod pentru a se săvârşi în mod uniform în bisericile din toată ţara, răspunzând dorinţei tot mai multor credincioşilor de a se afla cu toţii în aceste momente deosebite, la sfârşitul anului şi la începutul unuia nou, în locaşul cel sfânt al Bisericii lui Hristos.
În aceste momente ne gândim la un lucru foarte important, şi anume, la ceea ce reprezintă pentru noi: timpul ca dimensiune a vieţii creştine, adică perioada dintre naştere şi plecare la Domnul, interval în cadrul căruia ne putem câştiga viaţa veşnică. Pentru creştini, timpul nu trebuie pierdut sau irosit cu preocupări mărunte, omeneşti şi trecătoare, pentru că fiecare clipă din viaţa noastră are o importanţă deosebită şi nu se mai întoarce niciodată. La Dumnezeu nu este timp, pentru că El este veşnic, mai presus de timp şi în afara timpului, şi totuşi Cel veşnic s-a înomenit, adică a luat trup omenesc devenind Dumnezeu-Omul, Cel născut din Fecioara Maria în peştera din Bethleem. Am serbat acest eveniment acum câteva zile. La 8 zile serbăm Tăierea Împrejur, ambele evenimente fiind legate cronologic, cel de-al doilea urmând, după rânduiala iudaică, la 8 zile după cel dintâi.
Atunci când serbăm trecerea într-un nou an nu facem altceva decât să recunoaştem că noi înşine am mai petrecut încă o perioadă de timp, pe care tot noi, oamenii, am măsurat-o. Dacă Dumnezeu le-a dat înţelepciune oamenilor să poată calcula mişcările astrelor, luându-le ca puncte de referinţă în măsurarea timpului, iată că au apărut astfel de sisteme, numite calendare, perioada de timp fiind împărţită în ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute şi secunde. Măsurarea timpului ne ajută pe noi în viaţa cea de toate zilele, pentru a ne îngriji de câştigarea celor de trebuinţă vieţii acesteia. În mod special, însă, anul liturgic bisericesc, care se suprapune peste cel civil, ne ajută să ne câştigăm mântuirea, adică viaţa veşnică, pentru a trece dincolo de timp.
Când vom trece dincolo, când ne va chema Stăpânul a toate, va trebui să dăm socoteală de fiecare moment şi clipă din această viaţă. Acest timp ni-l oferă Hristos, ca timp de pregătire, El, Care a intrat în timpul istoric atunci când a luat trup din Fecioara Maria. Axa ascendentă a timpului, care se îndreaptă spre veşnicie în traiectoria ei, este marcată astăzi de evenimentul extraordinar şi unic al Întrupării Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Anii au început de atunci a fi număraţi – de la Hristos înainte şi de la Hristos înapoi. Intrând în istorie, Hristos a sfinţit timpul, iar fiecare eveniment din viaţa Sa comemorat liturgic ne oferă posibilitatea de a ne sfinţi şi noi, pentru că aceste evenimente au devenit praznice şi sărbători, care actualizează cele săvârşite de Mântuitorul, iar pe noi ne face contemporani cu aceste daruri cereşti. Prin Sfânta Liturghie şi Sfintele Taine noi reiterăm întreaga viaţă a lui Hristos, devenind tainic contemporani cu acele evenimente sfinte, prin împărtăşirea cu El în mod real, cu Trupul şi Sângele Său euharistic, devenind purtători de Hristos sau hristofori. Hristos, Cel mort şi înviat, prin realitatea prezenţei Sale în lucrările sfinte ale Bisericii Sale, cuprinde în Sine tot trecutul, prezentul şi viitorul, ca etape ale mântuirii noastre. Astfel, noi simţim că timpul liturgic este timpul vieţii veşnice şi el este experiat de noi prin cult ca fiind intervalul între revărsarea iubirii lui Dumnezeu către noi şi răspunsul nostru la această iubire. În clipele pe care omul le petrece cu Dumnezeu, limitările temporale dispar, timpul se subiectivizează, se umple de prezenţa harului dumnezeiesc care face ca toate evenimentele din viaţa Mântuitorului să fie mereu actualizate şi trăite prin cultul Bisericii, prin fiecare sărbătoare.
Ajungem din nou, cu darul lui Dumnezeu, la un nou început de an, coborând prin timpul anului trecut şi ne întâmpinăm fiecare cu frumoasa urare: „La mulţi şi fericiţi ani!” Recunoaştem astfel că pentru fiecare dintre noi anii sunt un dar al lui Dumnezeu şi de la El vine împlinirea acestei urări, pentru că atât mulţimea anilor, cât şi, mai mult, fericirea vieţii vin de la Dumnezeu. Deci, să-I mulţumim lui Dumnezeu din tot sufletul şi să-L rugăm ca să primească rugăciunea noastră ca pe un mic dar al nostru, ca răspuns la nemărginita Sa bunătate de care ne-am împărtăşit până acum, dăruindu-ne şi în acest an bucuria tainică şi sfântă ce coboară din ceruri, care aduce linişte, aduce tărie, statornicie în credinţă şi în fapte bune şi ne menţine pe drumul vieţii cu Hristos şi în Hristos, pe calea spre viaţa veşnică.
Dumnezeu să ne binecuvânteze pe noi toţi, cu toţi cei dragi ai noştri. La mulţi şi binecuvântaţi ani!
