Pr. Dr. Cristian Muntean
Georges Duhamel
Educaţia teologică ortodoxă îşi propune ca finalitate înţelegerea lui Dumnezeu aşa cum a fost revelat prin Hristos în lumina Duhului Sfânt. Această înţelegere nu e doar un exerciţiu intelectual, ci o problemă de viaţă şi trăire creştină adaptată contextului istoric curent şi culturii moderne. De aceea educaţia religioasă este necesar să fie pastorală, pentru a continua să redescopere dimensiunea eclesială a implicării sociale a Bisericii în lumea contemporană. În Biserică, omul se slobozeşte din legea morţii, se înnoieşte şi este introdus în viaţă. În ea se înfiripă şi creşte comuniunea divino-umană şi omul este ridicat la calitatea de persoană adevărată, după chipul Dumnezeului Treimic.
Pregătirea omului pentru întâlnirea cu Domnul se face duhovniceşte prin conştientizarea caracterului trecător al lumii, prin schimbarea sistemului de referinţă – trecându-se de la lumea văzută la realitatea de dincolo de ea –, prin împărtăşirea de Tainele Bisericii. Stricăciunea lumii, scurtimea vieţii şi proximitatea morţii dau la iveală deşertăciunea la care duce alipirea de lume. Simţirea deşertăciunii acesteia îl eliberează pe om din robia lumii şi îl înalţă la adevărul Împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea credinciosul este chemat să aibă privirea aţintită spre Împărăţia lui Dumnezeu.
În prima jumătate a secolului trecut intelectualitatea, fie ea laică sau religioasă, era preocupată de educaţie prin formarea caracterului. Învăţământul de azi a renunţat la idealul umanist al formării caracterelor, mulţumindu-se să formeze doar competenţe.
În acest sens, o carte ca aceasta: ,,Religie şi caracter. Contribuţii la cunoaşterea şi predarea religiei în epoca adolescenţei”, pune în discuţie, atât pentru profesori, cât şi pentru elevi, necesitatea unei reevaluări a mesajului creştin într-o Europă ce se doreşte descreştinată.
Chiar dacă este scrisă în deceniul patru al secolului trecut, cartea părintelui Vasile Coman aduce în atenţia educatorilor de azi o multitudine de teme analizate riguros nu doar din perspectivă religioasă, ci atinge şi elementele esenţiale ale psihologiei şi pedagogiei creştine.
Atât de mult discutata şi disputata oră de religie nu poate fi o ,,umplere a timpului”, ci o sfinţire a timpului, este un ,,apostolat educaţional” ce promovează o vedere a sensurilor profunde ale realităţii vieţii şi lumii.
Pedagogia actuală insistă asupra faptului că realizarea unei culturi şi a unei conduite religioase în şcoală este necesară nu doar pentru formarea integrală a personalităţii elevului, ci reprezintă o şansă pentru sistemul de învăţământ de a-şi valorifica un sprijin esenţial în atingerea scopurilor sale generale, urmărindu-se complementaritatea şi continuitatea în plan informativ şi formativ-educativ.
O educaţie religioasă integrală valorifică potenţialul formativ-educativ al disciplinei religie şi îl sprijină pe tânăr să devină capabil de a integra şi re-crea, prin propria dinamică sufletească, valorile unei societăţi aflate într-o continuă schimbare, cu un ritm tot mai accentuat.
Această educaţie religioasă creştină se fundamentează pe două adevăruri de credinţă: existenţa sufletului uman, care poate fi modelat doar pe calea educaţiei şi întruparea Mântuitorului Hristos, Care s-a făcut om pentru a-i da omului posibilitatea de a participa la viaţa lui Dumnezeu.
Într-o lume cosmopolită, educaţia religioasă propune cunoaşterea propriei identităţi, dar şi a celor de alte credinţe şi convingeri. Ea este chemată să contribuie la depăşirea prejudecăţilor şi a oricăror forme de discriminare cu care ne-a obişnuit pseudo-educaţia ,,ateist-ştiinţifică”.
O educaţie religioasă nu reprezintă doar un demers religios, social şi cultural, ci constituie şi o cale spre formarea unor reprezentări corecte şi temeinice privind cultura naţională şi universală.
E uimitor să constaţi că în ciuda tuturor argumentelor pe care societatea civilă le aduce împotriva educaţiei religioase, în numele democraţiei, acest tip de educaţie încearcă să răspundă societăţii arătându-i adevărata libertate prin stimularea dialogului intercultural şi religios, prin educarea în spiritul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, al demnităţii, al toleranţei, al cultivării sensibilităţii faţă de problematica umană, faţă de artă, natură şi mediul înconjurător, care sunt, de fapt, finalităţi ale Legii învăţământului ce se regăsesc sub diferite formulări în proiecte privind legea educaţiei dezbătută în ultimii ani.
Din perspectivă creştină, predispoziţia spre religiozitate este înnăscută în fiecare om, de aceea definiţia dată acestuia de Petre Ţuţea: ,,suveran faţă de natură, supus Divinităţii, nemuritor şi liber prin depăşirea extramundană a condiţiei sale”, relevă trăsătura fundamentală a Religiei: ,,postularea unei lumi invizibile, a unei ordini înalte, la care trebuie să se raporteze lumea faptelor vizibile”.
Spre deosebire de Dumnezeu, Singurul Care se poate autodefini: ,,Eu sunt Cel se sunt” (Ieş. 3, 14), omul se defineşte doar prin raportarea la El, la semeni şi la natură. De aceea, pentru om existenţa Religiei este dependentă de voinţa lui Dumnezeu, a Cărui cunoaştere şi iubire devin idealul şi din perspectiva eternităţii: ,,Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (In.17, 3). Deducem de aici că idealul nu este o idee, ci o Persoană: ,,Ţinta educaţiei nu este o idee plămădită de mintea omului, nici o imagine psihologică evocată pentru a întâmpina nevoile superstiţioase ale societăţii, ci Dumnezeul cel Veşnic şi mesajul Său către lumea Sa”1.
Părintele Vasile îşi propune, în cartea sa ,,Religie şi caracter”, să vină în folosul profesilor de religie care predau această materie adolescenţilor ,,în ochii cărora se poate citi curăţenia lor de gând şi hotărârea lor în faptă, ca şi, adeseori, povara unor îngenunchieri dureroase”, după cum ne atrage atenţia încă din introducere.
Cartea îl priveşte pe adolescent din perspectiva întâlnirii acestei vârste cu Dumnezeu. În ea se încearcă să se arate cum răspunde sufletul adolescentului la chemările cerului şi cum poate fi educat la lumina razelor dumnezeieşti ale religiei creştine.
Părintele era convins că a nu-i vorbi tânărului despre Dumnezeu, a nu-i arăta frumuseţea şi demnitatea vieţii trăite după principiile Pedagogiei creştine reprezenta un atentat împotriva sufletului adolescentului. De aceea, folosindu-se de psihologie, ne familiarizează cu trăsăturile caracteristice ale acestei vârste şi cu întreaga problematică pe care o ridică trăirea unei vieţi religioase.
Dacă în societatea tradiţională adolescenţa dura mult mai puţin, de vreme ce imediat după pubertate tânărul intra în luptă cu viaţa, îşi întemeia o familie, azi se măreşte din ce în ce mai mult perioada în care adolescentul este obligat să rămână într-o adolescenţă psihologică, de vreme ce se prelungesc dependenţa lui financiară şi nesiguranţa profesională.
Psihanalistul Blos atrăgea atenţia că societatea democrat capitalistă nu oferă tinerilor o siguranţă a situaţiei lor. Adolescenţii sunt abandonaţi în organizaţii aflate în confruntare (găşti, grupări sau adunări de orice fel), dominate de agresivitate, de ambiţii sau extremism brutal. Golul unei adolescenţe neinstituţionalizate în societate permite, pe de o parte, un grad înalt de labilitate şi fragmentare a personalităţii din lipsa modelelor necesare, iar pe de altă parte, greutatea autodeterminării contribuie la dezvoltarea inadaptată şi patologică2. Se pare că singurul loc unde este instituţionalizată adolescenţa astăzi este piaţa liberă, cu produsele destinate exclusiv adolescenţilor, aşa încât n-ar mai trebui să ne mire magia care-i atrage pe adolescenţi în jurul consumului, deoarece în mijlocul acestuia îşi clădesc identitatea.
Părintele Vasile ne face să înţelegem că metodele de cunoaştere ale adolescenţei, fie ele experimentale sau auxiliare, au ca suport capacitatea imensă de iubire atât a educatorului, cât şi a familiei adolescentului, pentru că o cercetare în adâncul acestei vârste nu poate fi niciodată completă şi definitivă.
Adolescenţa nu tulbură doar comportamentul adolescentului, ci şi pe cel al profesorilor şi al părinţilor lui. Intrarea în această perioadă a vieţii poate pune întreaga familie într-o stare de tulburare înfricoşătoare. Influenţa reciprocă şi interacţiunea cu un adolescent nesigur şi revoluţionar implică înclinaţia părinţilor de a-şi problematiza deseori scopul şi direcţia vieţii lor.
Fiecare din conflictele adolescenţei presupune o atitudine responsabilă faţă de aceasta. Presupune, în prealabil, să o înţelegem, să pricepem cauza din care ia naştere conflictul. De multe ori vrem să rezolvăm problemele fără să le înţelegem. Abordarea problemelor adolescenţilor nu poate fi realizată mecanic sau automat. Este o problemă de înţelegere3.
Expresia pe care societatea înclină să o dea adolescenţei, prezentând viaţa senzuală şi luminoasă, creşte sentimentul îndepărtării experienţei adolescenţilor de restul lumii şi adânceşte sistematic prăpastia dintre generaţii. Cultura vizuală le prezintă o imagine destul de strălucitoare despre ei înşişi, imagine ce nu se adaptează la ceea ce trăiesc înăuntrul lor. De aceea în faţa unei epoci instabile, adolescentul îşi dezvoltă identităţi provizorii şi efemere, ca strategii de supravieţuire.
Când abordează problema factorului religios în viaţa adolescentului, părintele Vasile porneşte de la caracteristicile primordiale ale adolescenţei: spiritul critic, sentimentul erotic şi neliniştea religioasă, admiţând că adolescenţa este epoca crizei religioase. Adolescentul nu trăieşte o religiozitate moderată, nici una indiferentă, ci trăieşte în valurile unor conflicte de ordin religios-moral, o stare de lămurire de pe urma căreia trece fie în planul unor certitudini de neclintit, fie într-o stare de indiferenţă.
Motivele care pot declanşa o astfel de criză religioasă în viaţa adolescentului pot fi atât de natură internă (determinate de evoluţia psiho-fizică), cât şi de natură externă (determinate de conflictele în care ajunge adolescentul cu lumea înconjurătoare). Părintele Vasile detectează natura conflictului în întâlnirea dintre raţiune şi credinţă, în raţiunea care vrea să înlocuiască certitudinile credinţei din copilărie.
Între idealul pe care şi l-a formulat, spune părintele Vasile, şi neputinţa realizării lui apare o depresie spirituală care duce pe mulţi la scepticism. Pe de o parte, puritatea morală la care râvneşte şi simţul pudorii, susţinut de încrederea şi suprapreţuirea sa, pe de altă parte, căderile în care îl impinge pofta senzuală fac din mulţi adolescenţi fiinţe blazate, neîncrezătoare şi îndoielnice.
În acest sens, predarea religiei în epoca adolescenţei e mai grea decât a celorlalte studii, deoarece supranaturalul se face mai greu accesibil verificărilor raţionale ale vârstei. Condiţia principală a materialului religios este să corespundă stărilor sufleteşti ale adolescentului, să nu fie la un nivel neînţeles de ei, dar nici sub nivelul setei lor spirituale.
E necesar ca aceste lecţii de religie să fie pline de viaţă, dinamice, convingătoare, şi nu constrângătoare. Un rol covârşitor pentru adolescent îl are nu metoda, ci cel ce o propune, profesorul şi principiul călăuzitor.
Dintre cauzele pentru care şcoala a ajuns un mediu neprielnic religiozităţii, părintele Vasile identifică, în primul rând, lipsa lui Hristos din centrul acestui învăţământ, pe lângă formalism, conflictele dintre raţiune şi credinţă sau cele de ordin etic.
1 Pr. Constantin Necula, Ascultă Israel... Activitatea învăţătorească a Profeţilor în Vechiul Testament, Ed. Tehnopress, 2004, p. 29.
2 Peter Blos, On Adolescence: A Psyho-Analytic Interpretation, The Free Press, New York, 1962, p. 204.
3 Vezi pe larg: Reed Larson şi Marys Richards, Divergent Realities: The Emotional Leaves of Mothers, Fathers and Adolescents, Basic Book, 1994, p. 6 şi urm. şi capitolul „Psihologia adolescentului” din cartea de faţă.
