Activitatea culturală a gravitat, începând cu secolul al XVIII-lea, în jurul tiparniţei de la Râmnic, unde marii cărturari ai timpului au contribuit din plin, prin cuvintele zămislite, „la strălucita opera de păstrare, de înaintare în frumuseţe a graiului naţional şi unificare a conştiinţelor româneşti” [Dumitru LAZĂR, Costea MARINOIU, Petre MATEIESCU, Catalogul preliminar al colecţiilor de carte veche din judeţul Vâlcea, Rm. Vâlcea, 2001, p. 382]. Împrejurul acesteia s-au format monahi-cărturari, copişti, tipografi, grămătici, care au transcris sau tipărit în slavonă şi, apoi, în româneşte, cărţile fundamentale de cult, scrierile patristice etc., care au circulat nu doar în ţările române, ci în întreaga lume ortodoxă. Prin tot ce s-a realizat aici cu trudă şi migală, prin valorile culturale răsărite, prin eleganţa literelor şi calitatea traducerilor, putem vorbi, pe drept cuvânt, despre o adevărată „capitală a tipografilor”, care s-a plămădit în aşezarea de pe malul bătrânului Alutus, după cum ne încredinţează Nicolae Iorga [Nicolae IORGA, Tipografia la români, în: „Almanahul graficei române”, Craiova, 1930, p. 50]. Este meritul de neuitat al meşterilor tipografi, dar mai ales al Sfântului Ierarh Antim Ivireanul.
Om de carte, apreciat de contemporani, „egumenul chir Antim de la Snagov”, ales, la 16 martie 1705, episcop al Râmnicului, a înfiinţat aici o tipografie – prima în oraş –, care, cu mici întreruperi, a funcţionat pe lângă scaunul episcopal până aproape de zilele noastre.
Făcută „nu atât din veniturile casei, cât din sudorile feaţei mele” [† Atanasie MIRONESCU, Sfânta Episcopie a eparhiei Râmnicului Noului Severin în trecut şi acum, Bucureşti, 1906, p. 91], după cum declara însuşi ierarhul, cu o parte din utilajul românesc şi grecesc folosit la Snagov, tiparniţa a fost instalată în partea de miazăzi a oraşului, sub dealul Capela, unde se mai păstra încă în fiinţă în 1880, sub numele de „casa tipografului”. Aici, „singurul Vlădică de mai multe ori artist” [† FIRMILIAN, mitropolitul Olteniei, 250 de ani de la moartea mitropolitului Ţării Româneşti Antim Ivireanul Cuvânt de pomenire a lui Antim Ivireanul mitropolitul Ţării Româneşti, în: „Mitropolia Olteniei”, an XVIII (1966), nr. 9-10, p. 764 (se va cita MO)], cum îl descrie istoricul bisericesc Nicolae Dobrescu, a tipărit, în mai puţin de trei ani, nouă cărţi, dintre care trei greceşti, trei slavo-române şi trei româneşti, meşter tipograf fiind Mihail Ştefan Iştvanovici, ucenicul său. Apărute în condiţii grafice deosebite, aceste tipărituri se remarcau îndeosebi prin calitatea tipografică şi aspectul grafic interesant, fiind „legate trainic, în piele peste tot, folosind tăblii masive, cu un dichis decorativ, presat cu fier sec, dar cald, dispunând de fileturi şi ştrempeluri specifice” [Costea MARINOIU, Istoria cărţii vâlcene, secolele XVII-XVIII, Craiova, 1981, p. 44].
Considerând că „slăvitul meşteşug al tipografiei să nu fie folosit împotriva Bisericii şi Legii; ci pentru folosul ţării”, „talentatul tipograf […] cărturar cu o largă cultură teologică şi umanistă” [Prof. A. F. NICOLESCU, Prof. Gh. RĂDULESCU, La 275 de ani de la înfiinţarea tipografiei râmnicene: Rm Vâlcea, vechi centru tipografic, în: MO, an. XXXII (1980), nr. 3-6, p. 487] a socotit că este bine ca prima carte scoasă de noua sa tipografie să fie Tomul bucuriei (1705), imprimată cu cheltuiala patriarhului Dositei al Ierusalimului. Apariţia acestei lucrări de dogmatică, în limba greacă, de aproape 800 de pagini, îndreptate împotriva romano-catolicilor, care încercau să dezbine Ortodoxia în Transilvania, îl face pe Gabriel Ştrempel să presupună că a început să fie tipărită înaintea aducerii tipografiei la Râmnic. Sub îndrumarea sa, „episcopia de Râmnic începe să-şi asume o misiune pe care o va exercita multă vreme: «punct» de sprijin pentru ortodocşii români din Transilvania, loc al producerii şi difuzării (dincolo de Carpaţi) al cărţilor atât de necesare” [Dan Horia MAZILU, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, Bucureşti, 1999, p. 31; Dumitru LAZĂR, Forţa iradiantă a cărţii vâlcene, în „Studii Vâlcene”, VIII, 2003, p. 383 (se va cita SV)].
În acelaşi an, 1705, a mai tipărit o mică lucrare originală, în limba română, cu profil pastoral-liturgic, cu titlul Învăţătură pe scurt pentru taina pocăinţii, necesară duhovnicilor în scaunul spovedaniei. Difuzată tuturor preoţilor, lucrarea menţionează că oamenii s-au depărtat de Dumnezeu şi s-au făcut robi ai păcatului, deoarece sunt inculţi şi neinstruiţi, „pentru că nu iubim să cetim şi să învăţăm carte […] Că omul carele nu ştie carte să citească Sfânta Scriptură şi cărţile beserecii noastre şi sfintele pravile […] să asamână cu dobitoacele cele necuvântăreţe, carele nu ştiu ce face de vreme ce n-au minte”. Cât priveşte duhovnicii, aceştia trebuie să îndeplinească neapărat câteva cerinţe impuse de legile Bisericii: să fie în vârstă, să se bucure de o bună reputaţie, să fie cărturar şi „să priceapă sfintele cărţi şi canoanele” [Dr. Gabriel ŞTREMPEL, Din activitatea lui Antim la Episcopia Râmnicului, în: Episcopia Râmnicului 500 de ani de la înfiinţare (1503-2003), Rm. Vâlcea, 2005, pp. 319-321].
Aplecat spre o rodnică activitate tipografică, în 1706 a mai publicat două cărţi în limba greacă, purtând titlul: Cuvânt la patima Domnului, lucrarea lui Gheorghe Maiota, şi Cuvânt panegiric la Sfântul Niculae, rostit de Radu, fiul lui Constantin Brâncoveanu, în amintirea lui Preda Brâncoveanu. Probabil în 1707, tipografia de la Râmnic a tipărit traducerea românească a cuvântării lui Gheorghe Maiota, având următorul titlul: Cuvânt la mântuitoarea patimă a Domnului nostru Iisus Hristos. [Niculae ŞERBĂNESCU, Strădanii…, pp. 730-731]
Conştient de misiunea sa printre credincioşii de neam român, care ascultau slujbele în slavonă, ierarhul a scos de sub teascuri şi câteva lucrări menite să ducă la triumful deplin al limbii române în biserică. Pentru început, el a continuat vechea tradiţie de editare a unor cărţi bilingve, cu îndrumările tipiconale, lecturile biblice şi sinaxarul în româneşte, iar cântările şi rugăciunile în slavoneşte. Astfel, în mod deosebit reţin atenţia: Antologhionul (1705), o carte cu slujbele din Mineie, pentru vecernia de sâmbătă seara şi utrenia de duminică, Octoihul mic (1705) şi Slujba Adormirii Născătoarei de Dumnezeu cu paraclisul (1706) [Pr. Acad. Mircea PĂCURARIU, Tiparul în Biserica Ortodoxă Română, Sibiu, 2016, p. 98].
Paralel cu acestea, a iniţiat şi tipărirea unor cărţi liturgice numai în româneşte. Astfel, în 1706, a tipărit Evhologhion sau Molitvelnic, în două volume distincte: primul era de fapt un Liturghier (îl va fi cunoscut pe cel tipărit de protopopul Ioan Zoba din Vinţ, din 1687), iar al doilea, Molitvelnicul propriu-zis, ambele reprezentând primele ediţii româneşti în Muntenia.
Tradus tot de Antim după ediţia grecească a lui Nicolae Glykis, editată la Veneţia în 1691 [Mircea PĂCURARIU, Tiparul…, p. 99], Molitvelnicul a rămas cel mai complet din literatura religioasă – păstrat şi reeditat –, cu modificările impuse de scurgerea timpului, până în zilele noastre. [Gabriel ŞTREMPEL, Din activitatea lui Antim…, p. 317] Impresionat de măreţia acestui pionier al limbii vechi româneşti, profesorul Dan Horia Mazilu remarcă faptul că „Antim Ivireanul […] n-a fost un «deschizător de drum» în prefacerea în româneşte a textelor liturgice. El a fost însă, categoric, veritabilul performer în acest plan. Contribuţia lui la desăvârşirea limbajului românesc este covârşitoare”. [Dan Horia MAZILU, Introducere…, p. 178; Prof. Dr. Ioan St. Lazăr, Semnificaţia anilor de păstorire la Râmnic pentru viaţa şi opera Sfântului Antim Ivireanul, în: Episcopia Râmnicului. Prea Sfinţitul Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului la 90 de ani, Rm. Vâlcea, 2004, p. 296]
În felul acesta, tipărirea cărţilor sale a dus la desăvârşirea procesului de românizare a slujbelor bisericeşti şi făurirea unei limbi liturgice folosită până azi. Pe bună dreptate, se poate spune că prin cărţile româneşti date la lumină, începând de la Râmnic, Antim „a pus temelia vechii noastre limbi bisericeşti”. Cu alte cuvinte, el este „adevăratul creator al limbii liturgice româneşti”, pentru că de atunci încoace, textul lor a rămas aproape neschimbat, eliminându-se, în timp, doar anumite cuvinte cu înţeles „regional” sau ieşite din uz [Mircea PĂCURARIU, Episcopia Râmnicului 500 de ani de existenţă 1503-2003, Drobeta Turnu Severin, 2003, pp. 24-25]. Deşi a întreprins o acţiune similară celei iniţiate de mitropolitul Dosoftei, limba folosită de el este superioară faţă de cea a ierarhului moldovean, chiar celei pe care o va folosi mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei peste mai mult de un secol [Mircea PĂCURARIU, Cultura…, p. 135], deoarece el o „dezbracă de topica frazei străine în care o încătuşaseră cărturarii de mai înainte” [Niculae ŞERBĂNESCU, Strădanii…, p. 762]. În patria de adopţie, va ajunge „cu anii, iar mai ales cu o stăruinţă neînduplecată […] să vorbească şi să scrie o limbă, poate cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor ţării’’, remarca în februarie 1956, Mihail Sadoveanu [Gheorghe PÂRNUŢĂ; Nicolae ANDREI, Istoria cărţii, presei şi tiparului din Oltenia, Craiova, 1994, p. 92, nota 5].
Ceea ce a lăsat posterităţii ne arată că avem în faţă un ierarh înţelept, cu alese însuşiri de păstor, predicator şi cărturar, care n-a cruţat nicio osteneală pentru luminarea credincioşilor săi. Se poate afirma că „între ceilalţi învăţaţi, mulţi, care au făcut gloria «monarhiei culturale brâncoveneşti», hipermitropolitul – cum l-a numit Nicolae Iorga – a fost de departe cea mai preţioasă nestemată în coroana Brâncoveanului” [Dan Horia MAZILU, Introducere…, p. 13]. Prin tiparniţa şi cărţile tipărite la Râmnic, cât şi prin înfiinţarea unei şcoli româneşti, gratuită pentru copii, a înnobilat oraşul, pregătindu-l, într-un timp destul de scurt, să devină în secolul al XVIII-lea „capitală a tipografilor”. Aşa se explică de ce, de sub teascurile tipografiei din Râmnic, au ieşit, până în 1827, 157 de cărţi cunoscute până în prezent [A. F. NICOLESCU, Prof. Gh. RĂDULESCU, La 275 de ani…, p. 487; Dan Horia MAZILU, Introducere…, p. 187. („Cunoaşterea limbii române este uimitoare la Antim”, afirma G. Călinescu)].
Activitatea de la Râmnic avea să-l ducă pe treapta cea mai înaltă a ierarhiei bisericeşti, în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei, unde va desfăşura, vreme de peste opt ani, o muncă la fel de prodigioasă, tipărindu-se cu binecuvântarea lui peste 60 de cărţi. Nu este exclus ca el să fi dus instalaţia tipografiei la Târgovişte, deoarece după plecarea sa din oraşul de la poalele dealului Capela, nu se mai găseau aici nici teasc, nici tipograf, care să dea noi tipărituri, după cum susţin cercetătorii. [Barbu TEODORESCU, Circulaţia vechii cărţi bisericeşti – Contribuţii la un catalog cumulativ, în: BOR, an. LXXIX (1961), nr. 1-2, 1961, p. 17].
Pr. Dr. Laurenţiu RĂDOI
