Deşi părerile sunt împărţite, preferăm etapizarea conform căreia decada 25-35 ani se referă la adultul tânăr. Şi pentru că identitatea profesională şi cea familială reprezintă conţinutul ideatic şi practic bazal al perioadei, este un motiv în plus pentru această preferinţă (Eva Bocsa, Psihologia vârstelor, Editura Universităţii din Petroşani, p. 61).
Se continuă acum procesul individuării, al diferenţierii şi maturizării persoanei pe linia unei independenţe asumate la nivelul integrării sociale de tip profesional şi familial. Tânărul devine mai independent faţă de familia de origine atât datorită autonomiei economic-financiare, cât şi datorită întemeierii propriei familii.
Valorile şi nevoile sunt subsumate acum acestor două dimensiuni prioritare, incluse în preocuparea tânărului pentru independenţă, fericire şi autorealizare (Ursula Şchiopu şi Emil Verza, Psihologia vârstelor – ciclurile vieţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 222). „Încă una îţi mai lipseşte…”. A găsi strategiile potrivite pentru a continua lista şi cu dezideratul desăvârşirii creştine responsabilizează enorm şi aceasta mai ales dacă primul contact „mai conştient” al tânărului cu Biserica este spovedania înainte de căsătorie.
Poate că aici ne apare o dată în plus importanţa pe care Biserica o acordă includerii copiilor de diferite vârste în programe educaţionale formale (şcoală) şi nonformale (tabere, excursii la biserici şi mănăstiri etc.). Dar aceasta e doar partea văzută a iceberg-ului. Ce se întâmplă însă cu partea nevăzută a lui şi ale cărui volum şi greutate depăşesc atât disponibilităţile materiale, cât şi pe cele strategice şi atitudinale? Cum rezolvăm decalajul dintre preferinţa tinerilor pentru Dumnezeu, dar nu şi pentru lăcaşul de cult? (Cum am rescrie o dogmatică pentru tinerii care nu dispun de instrumentarul perceptiv-cognitiv necesar pentru a înţelege aspectul divino-uman al Bisericii?)
Care este atitudinea mea ca preot faţă de astfel de tineri care, deja formaţi în atmosfera valorilor şi nevoilor cultivate şi hrănite de societatea contemporană, vin la scaunul Tainei Spovedaniei poate abia înaine de Taina Cununiei? (Ca să nu mai vorbim de tinerii care nu vin nici măcar atunci la Spovedania Bisericii şi care nu fac obiectul studiului nostru). Ba mai au la activ şi atitudini ori comportamente dificil de încadrat din punct de vedere al acriviei/iconomiei canonice. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât „tiparele” şi „ritualurile” obişnuite de spovedanie şi pe care le aplicăm tinerilor şi persoanelor care au păstrat cât de cât o constanţă relaţională cu Biserica nu mai corespund acum ineditului şi imprevizibilului personalităţii tânărului? Şi nici contextului de viaţă socială.
Spre exemplu, se ştie că, profesional vorbind, lucrurile se bazează pe cu totul alte nuanţe ale valorilor. Competitivitatea este una dintre aceste valori. Şi, în nici un caz, semnificaţia ei de acum 25/30 de ani nu mai este cea actuală. Cel puţin la noi în ţară. Într-un fel a fost percepută competitivitatea profesională cât timp piaţa locurilor de muncă era capabilă să absoarbă pe toată lumea. Percepţia socială de atunci făcea ca motivaţia competitivităţii să nu fie una cu un aport suplimentar de stres ca azi când a fi bine pregătit din punct de vedere profesional nu înseamnă neapărat şi găsirea unui loc de muncă. Dimpotrivă, trebuie să lupţi în fel şi chip pentru el. Şi, pe de altă parte, nimeni nu-ţi garantează stabilitatea şi liniaritatea evoluţiei profesionale în funcţie de nivelul pregătirii profesionale. Efectele pieţei globale şi ale culturii consumismului se resimt şi la nivelul acesta personal-profesional: schimbarea locului de muncă de 5-6 ori de-a lungul carierei, policalificarea pentru a putea onora noile oferte, schimbarea geografică a locului de muncă. Încadrarea în muncă sub nivelul studiilor creează noi pârghii emoţionale ale motivaţiei şi satisfacţiei profesionale cu efecte imediate asupra fericirii existenţiale a persoanei.
Cum să încadreze preotul duhovnic învăţătura despre smerenie şi supunere, vorbind cu un tânăr aflat la început de carieră şi care este pe deasupra umilit de subcalificare, de relaţia cu superiorii şi chiar cu colegii mai experimentaţi?
Sau cum să-i vorbească de modestie în plină perioadă a competitivităţii, când exigenţa bazală este să arate în toate situaţiile profesionale cât de bine este pregătit din punct de vedere teoretic şi practic? Şi nu este cazul aici să pară altfel decât e doar de dragul împlinirii smereniei şi a iubirii faţă de semeni.
Modestia şi iubirea de semeni sunt exprimate într-un fel în mănăstire şi în alt fel în spaţiul profesional laic. În mănăstire există neîndoielnic valoarea competitivităţii, dar negreşit se aplică altfel decât în spaţiul social-profesional şi economic laic. E vorba aici de o viziune mai largă, contextualizată. (Oare cei care impută ţărilor preponderent ortodoxe un nivel socio-economic redus să se fi gândit şi la astfel de lucruri?)
Să ne referim acum şi la percepţia pe care tânărul o are asupra familiei. Familia este definită astăzi tot mai des ca şi cuplu, asta însemnând că scopul principal al căsătoriei nu mai este aducerea pe lume a copiilor. Mai mult, oficializarea relaţiei nu se mai impune nici civil, nici religios. Aşadar, familia se dezinstituţionalizează şi se modernizează în defavoarea ei înseşi, ca efect al valorilor globalizării care influenţează toate segmentele vieţii sociale.
Apariţia copilului, deşi poate fi o sursă care sudează legătura între soţi, crează şi dificultăţi relaţionale atât timp cât mama se bucură de beneficiile maternităţii şi, în acelaşi timp, tatăl se simte respins de preocuparea preponderentă a soţiei faţă de copii (Ursula Şchiopu, Emil Verza, op. cit. p. 227). Terenul familial este instabil şi multe cupluri se desfac în primii ani. Conflictualitatea este prezentă în diferite forme şi intră în dosarul consolidării familiei atâta timp cât este valorificat potenţialul constructiv şi dinamogen al ei (Iolanda Mitrifan, Cristian Ciupercă, Psihologia vieţii de cuplu – între iluzie şi realitate, Editura Sper, Bucureşti, 2002, pp. 351 ş.u.) . Se pare că nu atât conflictualitatea, cât indiferenţa distruge relaţia maritală. Pe acest fond apar, mai ales pentru mamă, manifestări ale normalităţii marginale „ce favorizează tendinţe impulsive, de tip obsesiv, stări depresive” (Ursula Şchiopu, Emil Verza, op. cit. p. 242).
Desigur că se impune ca preotul duhovnic să cunoască aceste lucruri şi să le trateze comprehensiv. Etichetarea epidermică nu ajută nici în acest caz. Tânărul nu trebuie speriat excesiv şi, în egală măsură, nu trebuie adăugată autoînvinovăţirii personale o învinovăţire suplimentară. Viziunea asupra realismului psihologic al relaţiei maritale devansează calitativ idealuri conjugale forţate şi incomprehensibile pentru nevoile reale ale tinerilor.
Nunta din Cana Galileii este pilduitoare. Nevoia tinerilor era vinul. Şi probabil că nu era puţin nici vinul care deja s-a consumat. Hristos le-a satisfăcut nevoia şi a dat dovadă şi de simţul umorului. Nu ştiu dacă Hristos a râs vreodată, dar simţul umorului cu siguranţă l-a avut. Şi a ştiut întotdeauna să respecte contextul mai larg. Şi pe oameni cu nevoile lor, fără a le impune ceva de sus. Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana.
Totul ţine de contextul social mai larg şi de care preotul este obligat pastoral să ţină seama când discută probleme delicate cu tânărul. Simplele etichetări decontextualizate nu ating esenţa transformatoare de suflet şi viaţă. Oare ce turnură ar fi luat situaţia dacă tatăl ar fi ascultat de părerea fiului său mai mare şi ascultător faţă de fratele său mai mic, neascultător şi desfrânat? Sau ce s-ar fi întâmplat cu creştinismul dacă atunci când I-a fost adusă spre judecată femeia adulterină Fiul Însuşi ar fi luat primul piatra?
Se cere aici ca să fie trataţi tineri, nu păcate. Şi asta chiar dacă este necesar să se iasă din zona de confort a enunţurilor judicioase la umbra canoanelor şi a experienţei, de altfel, folositoare dacă se apelează la dozajul „corect”. Poate că n-ar fi exclus ca dimensiunea dialogică să fie mai consistentă pe linia unei anamneze existenţiale a tânărului prin care preotul duhovnic să poată identifica nu doar etichete, ci şi conţinuturi. Arta întrebărilor mature şi responsabile este acum esenţială.
În aceste condiţii social-profesionale şi familiale, care este rolul şi atitudinea adecvată a preotului care are la spovedanie un tânăr stresat pe toate aceste paliere ocupaţionale şi maritale şi încă vreo câteva pe deasupra? În primul rând mulţumirea adusă lui Dumnezeu pentru că un astfel de tânăr face un pas în acest sens, într-o lume în care viteza transformărilor şi cerinţelor de adaptare repetată restrânge până şi timpul alocat activităţilor de loisir. Să nu uităm să ne mirăm. Pentru că nu Îl cunoaşte pe Dumnezeu cine nu se minunează de Dumnezeu.
Deja, simplul fapt că vine să se spovedească este un plus în sine şi reprezintă un moment de satisfacţie pastorală. Această întâlnire este deja un moment de bucurie. Uneori schimbările interioare mari vin cu paşi mici. Prezenţa în sine a tânărului este un act mărturisitor. El intră în Biserică, vine la preot să-i comunice spre iertare propriile-i alunecări şi ratări „cu voie sau fără voie” ale ţintei. E aici in nuce o adevărată mărturisire de credinţă împotriva trendului actual. E vorba de pământul care îşi aşteaptă sămânţa. Sau poate că e vorba de pământul însămânţat şi îmbrobodit de bălării. Dumnezeu ştie! Şansa nu trebuie pierdută.
Să facem un scurt exerciţiu de imaginaţie. Ce s-ar fi întâmplat dacă tatăl din Evanghelie i-ar fi întors spatele fiului rătăcitor şi întors acasă? Ce-o fi văzut tatăl – spre deosebire de fratele mai mare – în acest fiu al său? Cu siguranţă tatăl era inteligent. Şi încă inteligent emoţional. Avea capacitate de empatie şi „putea să se pună fără dificultate în mocasinii celuilalt”. Fac o paranteză: Dumnezeu să ne ajute pe fiecare dintre noi să-L găsim pe Tatăl Cel inteligent emoţional şi Care a îngăduit propriului Fiu să intre în pielea noastră. E supremul act de inteligenţă emoţională şi mai mult decât atât.
Pr. Dr. Ciprian Bâlbă
