˝
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu
Anul 2016 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii noastre ca an omagial al educației creștine ortodoxe, dar și ca an comemorativ al Sfântului Ierarh Antim Ivireanul și al tipografiilor bisericești. Așa se explică apariția lucrării „Tiparul în Biserica Ortodoxă Română”: ca un omagiu postum adus, în primul rând, celui mai strălucit îndrumător al tipografiilor de la noi, Sf. Ierarh Antim, dar și ca un omagiu adus celor care au ostenit în decursul a peste cinci secole să lase în urma lor cărți de spiritualitate ortodoxă sau de valoare culturală și artistică. N-a fost o muncă ușoară, pentru că până în prezent nu avem o lucrare de sinteză care să înfățișeze întreaga lucrare editorială promovată de Biserică. Dacă pentru cultura românească medievală și cea modernă avem două lucrări bibliografice reprezentative care prezintă întreaga ei desfășurare pe parcursul acestor cinci secole, pentru cartea bisericească din ultimele două secole nu avem o astfel de lucrare. Din aceste motive, ne-am străduit să înlăturăm această lacună. Nu știm dacă am reușit pe deplin.
Am pus în lumină, peste tot, rolul domnitorilor și al marilor ierarhi cărturari în sprijinirea tiparului românesc, dar am consemnat și numele meșterilor tipografi, acolo unde acestea erau trecute în foile de titlu ale cărților tipărite de ei. Se înțelege că numele celor mai mulți au rămas necunoscute, ale celor care lucrau „în anonimat”, ca zețari, ca drugari, ca mașiniști, ca ucenici în tipografiile noastre bisericești. Îi pomenim cu recunoștință pe toți, în acest an, ca pe unii care au contribuit, prin munca lor, la cunoașterea culturii noastre bisericești. Am adăugat o sută de ilustrații, de la începuturile tiparului și până în zilele noastre, pentru a se înțelege și mai bine evoluția lui pe pământ românesc.
În țările românești medievale, s-au tipărit cărți abia după anul 1508, când apare Liturghierul slavon al ieromonahului Macarie la mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște. Trecuse mai bine de o jumătate de secol de la inventarea tiparului de către Johann Gutenberg, în jurul anului 1455. Cu alte cuvinte, în țările noastre nu s-au tipărit „incunabule”, deci cărți imprimate între anii 1455 și 1500. Cu toate acestea, se cunosc câteva lucrări scrise de oameni de carte originari din Transilvania, ale căror lucrări au văzut lumina tiparului în Apusul Europei înainte de anul 1500 (Gheorghe din Romos de lângă Orăștie, autorul unei cărți în limba latină despre turci, tipărită în 1482, sau un preot Pelbartus din Timișoara, care a tipărit o carte de predici în limba latină la Nürnberg, în 1498).
Dacă n-a existat nicio tipografie pe pământ românesc în perioada incunabulelor, în Țara Românească, dar mai ales în Moldova au existat adevărate „centre” de copiere a unor manuscrise liturgice sau a unor opere patristice și postpatristice, ale căror manuscrise stau cu cinste alături de incunabulele din Apusul Europei.
După părerea unor slaviști, două dintre cele mai vechi manuscrise cu text slav s-ar fi scris pe pământ românesc prin secolul al XI-lea; este vorba de așa-numita Savina Knige și Codex Supraslienisis sau Manuscrisul slav 682 din Biblioteca Academiei Române, scris prin secolul XI-XII, sau Triodul-Penticostar din secolul al XIII-lea, aflat azi în Biblioteca Arhiepiscopiei Sibiului, și altele din secolul XV, între care cunoscutul Tetraevanghel al Sfântului Nicodim de la Tismana din 1404-1405, se pare copiat la mănăstirea Prislop.
În timpul lui Alexandru cel Bun, în Moldova (1400-1432), a trăit la mănăstirea Neamț unul dintre cei mai renumiți caligrafi și miniaturiști de la noi, ieromonahul Gavril Uric, căruia îi aparțin în mod sigur 13 manuscrise slave copiate între anii 1424 și 1449, și altele a căror paternitate este discutabilă. Între acestea se numără Tetraevanghelul copiat la solicitarea doamnei Malina, soția lui Alexandru cel Bun, în 1429, cu text paralel slavon și grecesc, păstrat azi în Biblioteca Bodleiană din Oxford. În timpul lui Ștefan cel Mare (1457-1504), școlile de copiști-miniaturiști de la mănăstirile Neamț și Putna au ajuns la perioada lor de glorie, prin diaconul Teodor Mărișescu de la Neamț și ieromonahul Nicodim de la Putna, și alții. Acest Nicodim este cel care a copiat un Tetraevanghel pentru mănăstirea Humor, cea mai remarcabilă operă caligrafică și miniaturistică din epoca lui Ștefan cel Mare: scris pe pergament, cu frontispicii și chenare bogate, cu chipurile celor patru evangheliști, dar și cu portretul policrom al lui Ștefan cel Mare, în genunchi, oferind Evanghelia Sfintei Fecioare Maria, care stă pe tron cu Pruncul Iisus în brațe.
Școala moldoveană de caligrafi și miniaturiști a continuat și în secolul al XVI-lea, pentru ca să atingă din nou apogeul datorită mitropolitului Anastasie Crimca (1608-1617 și 1619-1629), cel care a creat o nouă școală de caligrafiere și miniatură, la mănăstirea Dragomirna, ctitoria sa, unde au fost copiate peste 25 de manuscrise, majoritatea fiind împodobite cu miniaturi.
În Țara Românească, numărul manuscriselor este mult redus în comparație cu Moldova. Au existat și aici școli de caligrafiere, la mănăstirile Cozia, Bistrița, Tismana și altele.
Am prezentat succint aceste lucruri, pentru că manuscrisele slavone de la noi au precedat cărțile tipărite. Ele vor inspira pe meșterii tipografi de mai târziu, care și-au împodobit cărțile cu frontispicii și inițiale înflorate sau gravuri.
Manuscrisele noastre sunt o capodoperă a culturii românești medievale, care au pregătit calea cărții tipărite.
