Pr. Prof. Dr. Cristian MUNTEAN
Trăim într-o eră a globalizării în care comunicarea a atins cote nebănuite, dar dialogul lasă din ce în ce mai mult de dorit. De fapt, am un sentiment kafkian de „dialog al surzilor”. Parcă nu mai vrem să ne auzim decât pe noi înșine, trăind într-o formă de autism față de tot ce înseamnă „bine comun”. Unde mai pui că nici în locurile în care te-ai aștepta ca dialogul să fie regula asiști la monologuri care nu te mai impresionează cu nimic. Și mă gândesc aici atât la relația profesor-elev, cât și la celelalte: părinți-copii, preot-credincioși, ierarh-preot/credincioși, de parcă niciunul dintre protagoniști nu e în stare să-l vadă pe celălalt decât în „propria lumină”.
Ne e greu să înțelegem că dialogul implică o schimbare în setarea noastră mentală și o schimbare de atitudine. Patriarhul Bartolomeu, în „prezentarea contemporană” pe care o face Ortodoxiei, insistă că această „schimbare de atitudine” înseamnă în limbaj spiritual „căință” sau „metanoia”, care s-ar traduce, în mod literar, prin a căuta înțelegerea realității dintr-o perspectivă diferită (În treacăt, fie spus, scriitorul turc Orhan Pamuk realizează magistral acest demers în romanul „Mă numesc Roșu”).
În spațiul eclesial, dialogul s-a transformat în retorică nepăstrând „arta exprimării alese”, ci, din nefericire, de multe ori îmbrăcând forma unei declarații emfatice lipsită de un fond serios de idei. De fapt, am înlocuit dialogul cu o formă de monolog ce seamănă mereu a predică/cateheză (mai ales atunci când nu ți-o cere nimeni).
Dialogul, spune Patriarhul Bartolomeu, este începutul unui lung și răbdător proces de conversație, este o cale de a învăța cum să asculți pentru a auzi, iar, în același timp, este și o formă de comuniune/comunicare a libertății personale ce devine interpersonală. Ca persoane nu putem fi cu adevărat liberi în izolare, refuzând relaționarea cu celelalte ființe umane. De aici poate și confuzia înțelegerii libertății. Libertatea nu poate fi solitară/singuratică, ci este întotdeauna comunitară pentru că se manifestă ca întâlnire. A refuza „întâlnirea” nu înseamnă neapărat libertate, ci poate ceea ce denumea Freud (în „Civilizația și neajunsurile ei”) – „satisfacția pulsională brută”. Civilizația/comuniunea/dialogul nu poate construi decât pe renunțarea la „satisfacția pulsională brută”, pe care noi o confundăm cu libertatea.
Patriarhul Bartolomeu merge chiar mai departe afirmând că „ori de câte ori există o acțiune spontană de iubire și deschidere între oameni, putem fi siguri că aceasta se datorează lucrării și inspirației harului lui Dumnezeu, este o manifestare autentică de libertate”.
De ce n-am recunoaște că ne e foarte greu să dialogăm pentru că am pierdut exercițiul spontaneității. Nu ne angajăm într-un dialog constructiv pentru că ne simțim autosuficienți, pentru că nu ne mai raportăm real la modelul Mântuitorului, Care a ridicat dialogul la nivelul unui exercițiu spiritual.
Să ne gândim la câte dialoguri „ecumenice” a participat Mântuitorul, a dialogat chiar și cu diavolul, dar astăzi refuzăm dialogul până și cu noi înșine. A refuza să dialoghezi e o formă de închistare și o formă de violenţă. Individul nu vrea să iasă din cercul desenat de precepte. Cel care are o altă credință este amenințat aici, pe pământ, dar și în lumea de dincolo.
Diferențierea dintre oameni, mentalități și culturi implică, în același timp, o diversitate de Biserici. Provocarea vremurilor noastre este aceea de a descoperi ceea ce ne unește ca și creștini, mai mult decât ceea ce ne diferențiază.
În acest sens, dialogul ecumenic implică înțelegerea fundamentului comun al Bisericii creștine (Patriarhul Bartolomeu).
În definitiv, de ce ne temem? Oare curajul mărturisirii lui Hristos nu implică măsura dialogului? Din păcate, dialogul suferă un proces de transformare în momentul în care e țintuit în orgoliul nostru. Noi vrem să-l transformăm pe celălalt prin argumentele noastre. Ne folosim de multe ori de versete scripturistice sau „de Sfinții Părinți”, uitând regula contextului, fondul problemei și sensul cuvintelor. Aplicăm „strategii” neoprotestante într-un duh ce se vrea a fi „dreaptă credință”.
Oare de ce teologul Zizioulas afirmă că ființa lui Dumnezeu este o ființă relațională, iar în afara conceptului de comuniune nu s-ar putea vorbi despre ființa lui Dumnezeu?
Oare modelul lui Hristos (pe care îl invocăm cu atâta patos) a anulat vreun dialog cu cineva pe motiv de vrednicie sau de apartenență religioasă? Ne-am întrebat vreodată sincer dacă suntem cu adevărat noi cei ce trebuie să fim urmați? Dacă ar fi să ne facem un examen de conștiință, suntem noi cei ce-L urmăm pe Hristos în duh sau în literă? Ce așteaptă Hristos de la noi? Sunt o sumedenie de întrebări la care am căuta răspuns studiind manuale și canoane, dar ne-am uita și la noi?
Suntem chemați să reproducem pe pământ, în măsura posibilității, aceeași perihoreză sau mișcare reciprocă a iubirii dintre noi, după modelul Celui care, în Ceruri, unește cele trei Persoane ale Dumnezeului Treimic, iar, în acest fel, orice formă de comuniune – la serviciu, la școală, în oraș – are chemarea de a deveni, fiecare în contextul ei, o imagine vie a Treimii.
Și tot Patriarhul Bartolomeu creionează o imagine plină de sens a rațiunii drumului nostru spre Împărăție:
„Nu suntem niciodată altcândva atât de liberi, ca atunci când suntem plini de Duhul Sfânt. Nu suntem niciodată mai liberi, ca atunci când voința noastră ne este condusă de harul lui Dumnezeu. Libertatea este acțiunea, activitatea Duhului Sfânt Care este în noi și în jurul nostru. După cum aceeași rugăciune a Bisericii Ortodoxe dedicată Duhului Sfânt spune: «Mângâietorule, Duhule al adevărului, Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești».
Acest Duh al lui Dumnezeu este Cel care ne dă putere să proclamăm și să propovăduim libertatea și dreptatea în lume. Acest Duh ne dă puterea de a gândi și de a susține căile care promovează viața, atunci când suntem confruntați cu întunericul, suferința, nedreptatea și răul. Pentru că suntem «împreună lucrători cu Dumnezeu» (I Cor 3, 9), fiind chemați să împlinim planul dumnezeiesc de vindecare și reconciliere a lumii «până ajungem toți… la măsura deplinătății lui Hristos» (Efes. 4, 13). Atunci, Duhul lui Dumnezeu va transforma această lume în Împărăția Cerurilor, lumea căzută în noua creație, și orice activitate în viață adevărată”.
Există vreun alt mod de „vindecare” a lumii din sărăcie, rasism, fundamentalism sau conflict în afară de dialog?
Transfigurarea inimii poate să ducă la transformarea societății, iar în acest sens ne vine în ajutor Mântuitorul prin convorbirea cu Samarineanca. Aceasta este calea întâlnirii. Transformarea constituie o viziune a compasiunii ce se vede prin modul în care acționăm în societate. Tendința multor creștini este de a disocia spiritualitatea de responsabilitatea față de comunitate. Când ieșim din Biserică, după Sfânta Liturghie, ne continuăm viața cu aceeași rutină și ne confruntăm cu aceleași probleme, ca și când n-am fi capabili să vedem lucrurile într-un mod nou, pentru că spunem că cunoaștem lumea într-un mod diferit. Cred că ne îngropăm mereu „talantul” ori de câte ori nu avem curajul de a participa la transfigurarea lumii prin propria noastră transfigurare.
Mântuitorul a adoptat formele rabinice de teologhisire bazate foarte mult pe schimbul de replici polemice. Acest fel de argumentație specific anticilor apare mult mai ostil în documentele scrise decât fusese cu adevărat.
Este comparabilă cu asistarea la o discuţie dintre călugării budiști de la o școală dharma, în care observatorul din afară ar putea fi înclinat să creadă că în orice moment se poate ajunge la lovituri fizice (Pr. John McGuckin).
Unii exegeți ai dialogului Mântuitorului cu femeia samarineancă pun această călătorie în Samaria a Domnului sub semnul „misiunii” pentru că Însuși Domnul Se descoperă sub chipul „samarineanului milostiv”. Poate că, impresionat de sufletele acelei comunități care L-a recunoscut și L-a primit cu bucurie, Iisus și-a însușit numele sub care s-a ascuns în parabola Samarineanului milostiv.
Samarineanca, cu o reputație compromisă, este cea căreia Iisus îi încredințează revelații. Nu era capabilă de ele, dar Domnul a trecut-o și peste neajunsurile firii sale.
Aici observăm pedagogia lui Dumnezeu: îți dă dovadă că te cunoaște (mai bine chiar decât te cunoști tu însuți) ca să te salte într-o treaptă sufletească capabilă de revelație, stare extatică – totuși în stare de conștiință, în care cunoști și tu pe Dumnezeu.
Să ne aducem aminte de această pedagogie a dialogului recitind întâlnirile cu Nicodim, cu femeia cananeancă, cu Zaheu, cu tânărul bogat, și exemplele ar putea continua.
Bucuria pe care ți-o face Dumnezeu descoperindu-L, nu te poate lăsa unde te-a găsit: te provoacă să devii un mărturisitor. Se pare că noi nu suntem atenți să punem accentul pe dialog ca deschidere spre mărturisire. Aș spune chiar că nu poate exista mărturisire fără dialog, pentru că n-ar mai fi împărtășire liberă a cuvântului.
Or, tocmai în acest sens, rolul principal al duhovnicului, în Taina Mărturisirii, este de a-i ajuta pe cei cu care intră în dialog să-și descopere libertatea. Nu să le spună ce să facă, ci să-i ajute, prin folosirea propriei lor libertăți, să stea întru propria lor conștiință înaintea lui Dumnezeu și să ajungă la o decizie în cunoștință de cauză.
Foarte des, oamenii vin la duhovnic ca să hotărască în locul lor, dar răspunsul cel mai cuminte ar fi ca ei să ia hotărârea.
Părintele duhovnic îi poate ajuta să înțeleagă care este problema.
Într-o excelentă lucrare („Tainele vindecării”), Mitropolitul Kallistos Ware aduce în discuție „metoda” Sfântului Siluan Athonitul care dorea ca oamenii să gândească pentru ei înșiși. El se străduia să-i ajute pe oameni să înțeleagă cum se îmbină lucrurile de la cauză la efect înăuntrul vieții noastre duhovnicești, dar îi lăsa pe ei să hotărască „drumul”.
În definitiv, scopul mărturisirii este cel de a fi o școală a vindecării în care elementul central este dialogul. În acest context, el devine un exercițiu spiritual de care vom avea mereu nevoie în regăsirea sinelui și a vieții.
