Ne-am propus să desluşim un capitol din ceea ce înseamnă istoria tiparului la români, şi anume să vorbim despre tiparniţele româneşti care au tipărit carte pentru greci.
Dacă am încerca un stadiu al cercetărilor, ne vedem obligaţi să menţionăm ultima cercetare majoră în domeniu, anume volumul dlui Doru Bădără, din 1999, care ne oferă o analiză completă a ceea ce a însemnat evoluţia tiparului la noi, la sfârşit de sec. XVII şi început de secol XVIII [Tiparul românesc la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, Editura Istros, Brăila, 1999 (mulțumim autorului prin a cărui amabilitate ne-a fost pus la dispoziție textul în formă digitală, din care vom cita ca atare)]. Nu putem omite aici amplele şi eruditele cercetări ale academicianului Dan Simonescu († 1993) în domeniul istoriei tiparului, lucrări din al căror conţinut vom cita. Dar sursa principală pentru oricine vrea să întreprindă o cercetare serioasă în chestiunea în cauză, o constituie, indubitabil, celebra colecţie citată deja de noi aici, Bibliografia Românească Veche.
Primele informaţii relative la imprimarea cărţilor greceşti la noi se găsesc în tratate greceşti consacrate literaturii neogreceşti, precum cel al lui Konstantin Sathas [Νεοελληνική φιλολογία (Literatura neo-greacă), Atena, 1868], operă care, deşi lipsită de discernământ critic, oferă un bogat material informativ referitor la bibliografia şi operele autorilor greci, începând de la 1453, până la 1821.
A doua sursă de informaţii este constituită din operele de interes strict bibliografic, mai vechi, precum cea a lui Andreas Papadopoulos Vretos [Νεοελληνική φιλολογία ητοι κατάλογος της από πτώσεως βυζαντινής αυτοκρατορίας μέχρι ευκαθυδρύσεως της εν Ελλάδι Βασιλείας τυποθέντων βιβλίων παρ’ελλήνων εις την ομιλουμένη η εις την αρχαίαν Ελληνικήν γλώσσαν (1476-1832), 2 volume, Atena, 1854-1857].
Printre scriitorii importanţi ai sec. XIX, în legătură cu cărţile imprimate la noi, sunt: Jean Villara, Polizois Kontos, Neofit Duca, Daniel Filipide, Dionisie Fotino, Dimitrie Panaiotad Govdela, Athanasie Cristopoulos şi Constantin Vardalahos. În formarea intelectuală a acestora, Ţările Române au jucat un rol foarte important. Bibliografia lui Vretos este un important auxiliar pentru studiul literaturii greco-române [Dan SIMONESCU, „Le livre grec en Roumanie (problèmes bibliographiques)”, în Balcania, VII, 2, 1944, p. 447-464]. Un alt mare autor ce ne pune la dispoziţie informaţii privitoare la această bibliografie a fost Emil Legrand [Bibliographie hellénique ou description raisonnée des ouvrages publies en grec par des Grecs au XVeme et XVIeme siecles, vol. I-II, Paris, 1885, vol. III-IV, 1906].
Înşişi cercetătorii greci ne-au oferit date ce ne ajută să recompunem acest tablou. Aşa este lucrarea lui Dimitrie Ghinis şi Valerie Mexas [Ελληνική Βιβλιογραφία 1800-1863. Αναγραφή των κατά την χρονικήν ταύτην περίοδον οπουδήποτε ελληνιστί εκδοθέντων βιββλίων και εντύπων εν τω γένει μετάπίνακος των εφιμερίδων και περιοδικών της περιόδου ταύτης (Bibliografia greacă. Descriere cronologică, pe perioade, a cărților editate și tipărite în greacă, cu o listă a ziarelor și periodicelor acestei perioade), Atena, 1939-1940]. Aceasta şi-a propus să înglobeze aproape 10.000 de titluri din perioada 1800-1863.
La noi, primul dintre cei care au arătat interes pentru studiile neo-elenice şi bibliografia lor a fost Constantin Erbiceanu [Bibliografia greacă sau cărțile grecești imprimate în Principatele Române în epoca fanariotă și dedicată domnitorilor și boierilor români. Studii literare, București, 1903]. Acestora avea să li se adauge preţioasa lucrare a lui Ion Bianu şi Nerva Hodoş, citată deja de noi aici.
Toată această producţie de carte grecească a apărut în tipografii de pe teritoriul ţării noastre, despre a căror activitate vom vorbi în rândurile ce urmează. Vom vorbi şi despre autorii acestor acte culturale, ierarhi şi monahi greci sau români, dar, în primul rând domni generoşi care au făcut posibile astfel de acţiuni.
Este adevărat că pe la 1512 se fondase la Thessalonik un centru tipografic pentru întreaga Peninsulă Balcanică şi pentru Levant, dar, din păcate, n-a putut ajuta prea mult cultura greacă [Haralambos PAPASTATHIS, Τα πρώτα ελληνικά τυπογραφεία της Θεσσαλονίκης (Primele tipografii grecești din Thessalonik), Thessalonik, 1968, p. 239].
În secolul al XVII-lea, Franţa a dorit să imprime şi ea carte ortodoxă, la Paris. Cel care s-a opus a fost patriarhul Ierusalimului, Dositei Notara, arătând că o imprimerie era cu adevărat necesară, dar nu putea funcţiona decât într‑o ţară ortodoxă liberă. Rusia nu putea fi acea ţară, date fiind disensiunile între reformiştii patriarhului Nikon şi schismaticii arhimandritului Avacum, polemică cunoscută, altminteri, sub numele de „mişcarea schismatică”. Aceasta, dar şi disputa dintre Hrisant Notara, nepotul lui Dositei, şi fraţii Lykoudis, profesori greci la Moscova, au împiedicat instalarea unei tiparniţe acolo, şi au dus, în felul acesta, la alegerea Ţărilor Române ca centru de expansiune culturală a limbii greceşti, centru ce avea şi rolul de apărare a credinţei creştin-orientale, adică ortodoxe [Dan SIMONESCU, „Le livre grec en Roumanie...”, în Symposium..., pp. 127-128].
Aşadar, acţiunea de instalare a unei tipografii greceşti în Principate a avut ca autor pe Dositei Notara (1669-1707), acţiune ce avea să deschidă o eră nouă în istoria cărţii româneşti. Această tipografie avea să fie înfiinţată la mănăstirea Cetăţuia, în Iaşi, pe la 1682.
Mănăstirea Cetăţuia a căpătat o mare importanţă după 1670, afirmându-se ca instituţie bisericească protectoare a tuturor ortodocşilor orientali, într-o vreme în care se aflau expuşi unor pericole şi ameninţări teribile. Mănăstirea Cetăţuia a introdus un element nou în cultura naţională prin aceea de a conserva şi a promova literatura ortodoxă de limbă greacă [Dan SIMONESCU, „Le monastère de Cetatzuia (Iassy), foyer de culture d’Orient orthodoxe”, în Balcania, I, VI, 1944, p. 358].
Biserica mănăstirii a fost târnosită la 1670, în ziua Sfinţilor Apostoli, în zilele domnului Gheorghe Duca, după care avea să fie închinată Sf. Mormânt. Era vremea la care Biserica Ortodoxă se găsea într-un conflict acut cu Biserica Occidentală în ceea ce privea câteva dogme: infailibilitatea papală, natura Sf. Taine şi termenii privitori la ei, mai ales în chestiunea transubstanţiaţiei euharistice, Filioque, Purgatoriul ş.a. Catolicii reuşiseră să provoace sciziuni printre ortodocşii orientali, dar ceea ce era mai grav era faptul aducerii discuţiilor teologice în sfera intrigilor politice, ceea ce expunea foarte mult lumea creştină în faţa Imperiului Otoman. Unul dintre importantele elemente politice care au dus la diviziune l-a constituit chestiunea patronajului Sf. Mormânt, revendicat când de Papă, când de Patriarhul grec de Ierusalim. Turcii şi ruşii, duşmani irevocabili, interveneau deseori în aceste disensiuni, accentuându-le mai mult. Asta dusese la martirizarea unor monahi şi chiar a unor patriarhi. Aşa a fost cazul patriarhului de Ierusalim, Paisie (1645-1660), întemniţat de turci sau, şi mai grav, al patriarhului ecumenic Partenie, spânzurat în Sâmbăta Paştilor anului 1657 [Pr. D. STĂNILOAE, Viața și activitatea Patriarhului Dosofteiu al Ierusalimului și legăturile lui cu Țările Române, Cernăuți, 1929, p. 4]. Toate aceste ameninţări şi condiţii precare de supravieţuire au constituit un motiv în plus – foarte justificat –, care i-a făcut pe toţi aceşti înalţi prelaţi să se îndrepte către Ţările Române şi să ceară protecţia suveranilor lor ortodocşi. Aceşti noi oaspeţi – extrem de bine primiţi – se întorceau îmbogăţiţi în bani, cărţi, manuscrise, odoare sfinte. Şi tot lor li se închinau acum mănăstiri din cele două Principate.
Documentele indică faptul că Moldova a fost vizitată de Paisie al Ierusalimului (1649) [STĂNILOAE, Viața și activitatea…, p. 3]. Nectarie al Ierusalimului avea să zăbovească şi el în Moldova între sept. 1662 – apr. 1663, fiind bine primit de domnul Nicolae Dabija [BRV, I, 1903, p. 256].
Dar cel care şi-a legat, prin excelenţă, numele de Moldova, prin activitatea sa literară şi tipografică a fost Dositei Notara al Ierusalimului, având ca centru de acţiune mănăstirea Cetăţuia, pe care Gh. Duca o închinase Sf. Mormânt. Devenise patriarh la numai 28 de ani, susţinut de acelaşi domn şi cunoştea deja Moldova, pentru că însoţise pe cei doi patriarhi, Paisie şi Nectarie. La Cetăţuia a rezidat până la moartea protectorului său, în 1685, fiind atras, mai apoi, în Valahia de un alt mare binefăcător, Şerban Cantacuzino. Acesta câştigase încrederea Patriarhului şi a reuşit să-l aducă la Bucureşti, încredinţându-i teribila lucrare de supervizare a ceea ce avea să devină monumentul limbii române, „Biblia de la 1688”. Mai înainte de Dositei, o singură tipăritură grecească înregistrase istoria: este vorba despre scrisoarea de mulţumire din decembrie 1642, către Vasile Lupu, a ierarhilor greci ce participaseră la Sinodul de la Iaşi de la 1642.
În viaţa culturală a mănăstirii Cetăţuia s-au distins două mari epoci, delimitate de anul 1682, data de la care va începe să funcţioneze tipografia de limbă greacă, în paralel cu cea a Mitropoliei din Iaşi. În realitate, era secţiunea greacă a celei mitropolitane. Patriarhul a adunat pe lângă sine o serie de intelectuali, oameni marcanţi ai culturii bisericeşti, cărora reuşise să le impună viziunea sa, care avea ca scop apărarea Ortodoxiei din toată lumea orientală, comandând o serie de scrieri, coordonându-le şi tipărindu-le [STĂNILOAE, Viața și activitatea..., p. 22; Marcu BEZA, Urme românești în Răsăritul ortodox, București, 1937, p. 90, 93].
Printre actorii, dimpreună cu Dositei, a ceea ce avea să devină un curent literar şi ideologic în literatura neo-greacă a secolelor XVII-XVIII se află multe nume: Kyril Loukaris, Theofil Koridaleu, Ioan Cariofil, Panaiot Nicousis, Meletie Pigas, Alexandru şi Nicolae Mavrocordat, Hrisant Notara, Iosif Moesiodax, Evghenie Voulgaris, Chesarie Daponte, Nichifor Theotokis, Rigas Velestinlis, Dionisie Fotino ş.a. [Dan SIMONESCU, „Le livre grec…”, în Symposium…, p. 128]. Unii au aparţinut epocii fanariote, iar alţii au fost pre sau post fanarioţi, dar toţi au operat în domeniul literelor, teologiei, culturii şi umanismului religios, dat fiind că Imperiul Otoman lăsase acestor ţări libertatea imprimării de carte religioasă.
Dar la fel de importantă a fost contribuţia românilor care i-au susţinut pe toţi aceştia să imprime carte aici. Primul al cărui nume se cuvine a fi menţionat a fost Mitrofan, pe vremea aceea episcop al Huşilor (1682-1686), dar şi meşter principal al tipografiei Mitropolitane redeschise de mitropolitul Dosoftei la 1679. Dositei ne dă următoarele detalii: „În 1680 mă găseam la Iaşi şi am văzut că românii au o tipografie, în timp ce grecii nu aveau deloc. Dar Dumnezeu care conduce şi împlineşte toate gândurile bune a făcut să vină la noi călugărul Mitrofan căruia i-am dat 60 de lei ca să facă pentru noi o tipografie nouă” [DOSITHEI Patriarhul, Ιστορία περί των εν Ιεροσολύμοις Πατριαρχευσάντων (Istoria patriarhilor Ierusalimului), București, 1715, p. 1237, cf. SIMONESCU, „Le monastère de Cetatzuia…”, p. 362]. Iar în altă parte îl flata pe domnul Duca, sugerându-i că ar trebui să se considere superior lui Vasile Lupu pentru că l-a depăşit prin crearea tipografiei greceşti, oferind astfel posibilitatea tuturor ortodocşilor să cunoască Cuvântul lui Dumnezeu, prin textul Evangheliilor şi prin textele Sf. Părinţi [BRV, I, 1903, p. 252, 254]. Şi apoi, pentru că turcii îl numiseră pe Duca guvernator al întregii Ucraine, Dositei nu pierde ocazia să-l gratuleze ca pe un luminător, nu doar al grecilor, ci şi al ruşilor [SIMONESCU, „Le monastère de Cetatzuia...”, p. 363].
Prima carte tipărită aici era lucrarea patriarhului Nectarie, „Obiecţii contra Primatului papal” (1682) [”Αντίρρσις περί της αρχής του Πάπα”, în BRV, II, pp. 251-258, nr. 75; vezi și Doru BĂDĂRĂ, „Tiparul românesc…”, p. 91].
În 1683, urma un al doilea volum ce conţinea două opere polemice, una a lui Simeon al Tesalonicului, „Contra ereziilor” şi cealaltă a lui Marcu Eugenicul, „Explicarea Sf. Liturghii” [BRV, II, pp. 273-275, nr. 81].
În timpul şederii sale la Iaşi, Dositei însuşi avea să alcătuiască o lucrare „Tomul dragostei împotriva latinilor”, un tratat care cuprinde 25 de scrieri ale patriarhului, cu argumente împotriva supremaţiei Papei, împotriva Filioque sau a altor teorii privitoare la Botez şi Euharistie, tipărit la 1698, ni se spune că în Iaşi, dar fără o indicare clară a locului. La fel se întâmplase şi cu alte cărţi ce apăruseră între 1685-1689. S-a vehiculat ipoteza că este posibil ca tipografia grecească să fi funcţionat şi la Sf. Sava, altă mănăstire supusă Sf. Mormânt [SIMONESCU, „Le monastère de Cetatzuia…”, p. 363-364]. Tot la Iaşi compusese Dositei şi o vestită rugăciune pentru ploaie, în 1674, care va apărea în cartea românească, „Molitvălnivul dă’nţălăs” (1681) [BRV, II, p. 239]. Şi tot aici alcătuise vestitul „Tom al bucuriei” (Τόμος χαράς), care îi va fi publicat mai târziu, la 1705, la Râmnic [BRV, II, p. 466].
Cu totul, la tipografia Sf. Mormânt din Iaşi s-au tipărit 10 cărţi, din care 8 greceşti, una în română, iar alta în slavo-română [A se vedea lista completă la BĂDĂRĂ, Tiparul românesc..., p. 91]. Se vede că este o fuziune între interesele naţionale şi cele ale Ortodoxiei, în general. Moldova va câştiga un prestigiu nou în câmpul producţiei literare şi va deschide un orizont mai larg pentru diversele curente literare, încă din epoca mitropolitului Dosoftei, aşa cum ne încredinţează Dan Simonescu [„Le monastère de Cetatzuia…”, p. 362]. Se remarcaseră în arta tiparului, alături de Mitrofan, şi un Dionisie, Ieremia Cacavela ori Dumitru Pădure.
După 1698, relaţiile lui Dositei cu Moldova au intrat într-un con de umbră. Aici îşi pierduse protectorii, dar îşi câştigase unii noi în Valahia. Activitatea tipografiei greceşti de la Iaşi încetează. Doar pe la 1758 vom mai găsi o scurtă licărire de cultură, în cursul rămânerii vremelnice aici a călugărului xiropotamit Chesarie Daponte, care a făcut o figură frumoasă în cultura română [Constantin ERBICEANU, Cronicari greci și români care au scris despre români în epoca fanariotă, București, 1888, p. LXVII].
