Imediat după rânduita și populara
sărbătoare din 21 mai a fiecărui an bisericesc, comemorăm, la 22 mai, moartea
împăratului roman căruia i-a fost dat să schimbe substanțial cursul istoriei
europene și universale. Nu a făcut-o asemenea înaintașilor săi, adică exclusiv
prin cuceriri – deloc ireversibile – sau prin grandioase ctitorii în Cetatea
eternă, ci printr-o viziune premonitorie - pedant numită staurofanie – care
a inspirat hotărâta sa deschidere spre monoteismul creștin. În acel semn (al
Crucii), viitorul împărat nu a repurtat doar o victorie militară punctuală,
contra rivalului Maxențiu, ci una providențială pentru ethosul viitoarei christianitas;
așadar, al ordinii evanghelice din care s-a cristalizat, de-a lungul epocilor
succesive, identitatea politică a Europei.
Mai presus de scăderile sale
omenești ori de drumul său ezitant spre definirea Ortodoxiei, Constantin s-a
bucurat de sincera cinstire a Bisericii nedespărțite, ai cărei păstori s-au
consfătuit, sub autoritea lui, cu prilejul primului Sinod Ecumenic, la Niceea,
lângă Noua Romă, impetuos edificată pe malul Bosforului. Predecesorii acestui
„bazileu” erau apoteozați uneori antum și, aproape mereu, cu titlu postum.
Grație revelației primite de la Hristos Cel Răstignit, Constantin n-a mai
sporit „inventarul” unui panteon idolatru (în pofida statuii colosale ce i-a
fost dedicată). Marea Biserică l-a numărat ca sfânt, promovându-l astfel
printre prietenii celești ai Logosului și socotindu-l asemenea Apostolilor Săi,
în tandem cu pioasa lui mamă, sfânta Elena. Putem spune că împărăteasa-mamă și
augusta ei progenitură au fost oameni ai meritului personal și ai deciziei
temerare. Tatăl viitorului împărat Contantin era generalul Flavius Constantius,
devenit parte în sistemul „tetrarhiei”, dar cea care i-a dat naștere fusese o
femeie de origini modeste, fără rang aristocratic. Odată devenit singurul
stăpân al orbis-ului roman, Constantin avea toate motivele să se
considere – instinctu divinitatis – alesul Părintelui ceresc.
Așadar, pontifex maximus al
Fiului lui Dumnezeu, prin a cărui Cruce, simbol al kenozei, își asuma vocația
de unificator spiritual, politic și administrativ al vastului imperiu pregătit
parcă (după veacurile de persecuție anti-creștină) pentru renașterea în Duh și
Adevăr. Că această unitate spirituală a rămas mai mult un ideal, decât o
realitate, ne-o dovedește istoria Bisericii, punctată cu destule schisme,
mișcări centrifugale și anatemizări. Ce poate fi însă durabil, dacă nu
urmărești un ideal, așa cum te deplasezi, tenace, spre linia imaginară a
orizontului?
Constantin a fost proclamat împărat
la Eboracum, în Britania, deci în orașul York, reprodus, cu multe veacuri mai
târziu, în Noua Lume de peste Atlantic. Cariera lui imperială – encomiastic
prezentată în opera lui Eusebiu de Cezareea – se vede astăzi demontată critic,
prin detalii erudite, de către feluriți istoricii (post)moderni, dornici de
revizuiri, în tradiția iluministă. Dar oricât i-am găsi marelui Constantin fie
noi capete de acuzare, fie scuze apologetice, n-avem cum să negăm evidența că
tocmai trecerea sa de la politeism la monoteism constituie momentul fondator
al civilizației europene, din secolul IV, până la actuala Uniune a celor 27
de state democratice. Iulian Apostatul – împăratul neoplatonic animat de
ambiția de a restaura politeismul într-o cheie mai rafinată – avea să fie doar
un epigon constantinian, obligat să copieze creștinismul chiar și atunci când
îl combătea, plin de resentimente. Eșecul tentativei lui Iulian, educat inițial
în duh creștin, dovedește că temelia pusă de Constantin a ilustrat adevărata
revoluție spirituală, sinteza epocală și patul germinativ al unei alte
combustii politice pentru ideea imperială, conectată acum cu viziunea Cetății
lui Dumnezeu. Europa de azi, secularizată, tehnologică, pluralistă și politic
corectă, n-a avut curajul de a pune Crezul de la Niceea în preambulul
tratatelor sale constitutive. Acest credo – veritabil liant al unității
de profunzime a civilizației euro-americane – trebuie de fapt trăit, nu
lipit citațional într-un text juridic. Libertatea de care ne bucurăm - în
calitate de cetățeni români și europeni – ne garantează această posibilitate,
urmând doar ca fiecare să se cerceteze spre a vedea în ce măsură o practică.
Teodor BACONSCHI
