Am deprins odinioară locuțiunea consuetudo altera natura est dintr-un
manual de drept canonic. Într-adevăr, ce intră în obișnuință devine cu timpul
un soi de a doua natură: noutatea de ieri, la început șocantă, amuzantă sau
impusă din exterior, se integrează treptat în cotidianul cel mai banal, la care
nici nu ne mai gândim. Printr-un asemenea mecanism ne-am acomodat și cu
inovațiile comportamentale aduse de Covid-19, astfel încât pășim în al doilea
an pandemic nu doar obosiți psihologic sau fizic, uneori la limita depresiei,
ci și cu sentimentul că inaugurăm un capitol istoric în care „molima” s-ar
putea să revină periodic, să se diversifice, să ne invadeze societățile pe
termen lung. Se manifestă aici atât conformismul general-uman, conștientizarea
riscului, grija față de ceilalți, cât și solidaritatea reflexă împotriva unui
adversar insidios, căci este invizibil. Și totuși, ceva din schimbarea noastră
de atitudine, din felul nostru de a socializa și din percepția asupra
„viitorului” ne modifică simultan trecutul (idealizat) și viața lăuntrică.
Mulți au căutat, din 2020 încoace, să tălmăcească lecția
providențială a pandemiei, să-i asocieze explicații teologice și să desprindă
concluzii înțelepte, în ordinea duhovnicească. Lecțiile pe care Învățătorul ni
le administrează sunt mereu mai ample și mai profunde decât pretextul lor
imediat. Cea mai accesibilă decodare a încercării colective prin care trecem
aduce în scenă păcatele fiecăruia: tot ce e defect în conduita, imaginația și
rânduiala noastră morală, tot ce e prea mult și se cere adus la matca
moderației, tot ce nu se potrivește cu Evanghelia lui Hristos. Aici, mi-e
teamă, mulți nu au devenit mai înțelepți, ci dimpotrivă, s-au transformat în
relee de sminteală suplimentară.
Izolați în casele noastre, distanțați cu forța de semeni, plonjați
în lumea digitală, expuși la dificultăți economice sau profesionale, am
devenit, adesea, niște fabrici neautorizate de „teologumene”.
Am căutat ajutorul Domnului și ne-am străduit să-I arătăm că
înțelegem proba pandemiei ca pe o corecție pedagogică a scăderilor în care ne
complacem, dar am ajuns să facem din opiniile noastre (abundent vehiculate în
rețelele de socializare) un prilej de sporită confuzie obștească. Am citit
astfel de opinii din partea unor persoane tot mai agresive, gata să condamne
până și ce comunică BOR prin purtătorul ei de cuvânt! Oameni cu educație
precară și cunoștințe religioase superficiale, care se erijează în autorități
medicale, spirituale, biblice, apocaliptice...
Combinația dintre frică și nevoia de certitudine i-a făcut pe
acești compatrioți să-și piardă răbdarea și bunul simț, decența și capacitatea
de a asculta, răbdarea informării pertinente și delicatețea de a nu judeca din
topor pe oricine „nu-ți dă dreptate”. Frontiera oricum estompată dintre
autoritatea experților și trăncăneala arbitrară s-a pulverizat. Sindromul lui
„lasă, domnule, că știu eu!” lucrează ca un soi de epidemie secundă, care
alterează nu mai puțin deplorabil viața comunitară. Pe scurt, în loc să-i
îmbuneze, pandemia a scos din acești oameni ceva și mai rău decât răul pe care,
printr-o uriașă alegorie, avea menirea de a-l îndepărta. Reprezentarea noastră
confortabilă despre creștinul cuminte (căci cu minte), ca și imaginea pe
care-o proiectăm în societate, ca mădulare ale Bisericii lui Hristos, trec
printr-o grea cumpănă. De aceea se cuvine să ne înfrânăm de la exprimarea
nefiltrată, spontană, dar incompetentă, a unor vagi idei despre ce se petrece.
Evident că suntem liberi, numai că libertatea presupune prudență, discernământ
critic, atenție și încredere totală în Dumnezeu, nu obrăznicie, gălăgie
infantilă, revoltă oarbă și auto-îndreptățire diletantă. Dacă vrem ca Biserica
să rămână un reper central și liniștitor, avem cu toții obligația de a tempera
febrilitatea judecăților tranșante, de a contracara înțelegător superstiția,
conspiraționismul, clișeele pietiste și lozincile pretins virtuoase, de a
descuraja panica și împăunarea sectară. Viața noastră va reveni la normal, nu
doar prin campania de vaccinare, ci și prin convingerea că suntem laolaltă
responsabili de pacea lui Hristos, în Biserica Lui tainic nebiruită.
Teodor BACONSCHI