Faptul că „ideile au consecințe” a
fost demonstrat și în secolul XIX, când predominanța istoricismului a
determinat, printre altele, „căutarea lui Iisus în istorie”. Erudiți catolici
și protestanți și-au propus să curețe oglinda presupus aburită a tradiției
ecleziastice medievale, pentru a ajunge la omul Hristos, „așa cum a fost”
(adică în istorie și modelat de ea). În lumea ortodoxă, n-am avut până recent
parte de această fascinație a „imanenței” atestabile. Hristos a fost
într-adevăr și om deplin, în fluxul istoriei umane, numai că reducerea Lui la
această dimensiune are un substrat reducționist, străin bunăoară de lumina
taborică. Evident, deși Ortodoxia a continuat să-L slăvească pe Fiul Lui
Dumnezeu potrivit acelei regula fidei apostolice, a hristologiei
conturate de Sinoadele Ecumenice și a mărturiei neo-testamentare, ea a fost
vădit influențată de evoluția teologiei „istorice” apusene, cel puțin atunci
când a introdus în programa școlilor sale materii precum arheologia biblică și
istoria bisericească universală. Hristos Cel doxologic, liturgic și dogmatic a
căpătat în aria noastră confesională mai multă concretețe istorică, literală,
biografică, dimpreună cu o „psihologie” specifică. Din fericire, noua abordare
nu a părăsit filonul patristic, mistic și alegoric, așa că am obținut un plus
reflexiv, fără să alterăm datele fundamentale ale „predaniei”.
În deceniile din urmă, acele
biografii ale lui Iisus Hristos „istoric” au fost traduse în românește. Edituri
laice ne-au restituit Vechiul Testament după versiunea Septuagintei.
Psalmii sunt și ei redați după originalul ebraic. Apar cărți despre contextul
semitic al kerygmei, despre textele apocrife și pseudoepigrafice,
despre mentalitatea comunităților paleocreștine, ca și tălmăciri din teologi
apuseni, alături de sinteze privind receptarea textelor sacre. Ceea ce
odinioară reprezenta atelierul exclusiv al bibliștilor se află acum la îndemâna
unui public educat de dimensiuni mai ample. Putem spune că ideile continuă să
producă urmări, maturizând implicit și teologia ortodoxă „de catedră”, care e,
desigur, obligată să țină pasul, mai presus de orientarea ei „păstrătoare”
(care ascunde uneori comoditatea inerției mentale și abuzul de stereotipuri
uzate). Nominal, disciplinele teologice din facultățile noastre sunt aceleași,
însă cuprinsul cursurilor nu a rămas insensibil la noul val de occidentalizare
culturală, lansat în libertate, după căderea dictaturii comuniste.
Nu sugerez că Biserica noastră e
„modernizată” din afara ei și fără voie. Asemenea caselor editoriale private,
editurile ortodoxe – fie cele patriarhale și eparhiale, fie cele afiliate
(precum sibiana Deisis sau Sophia, Editura Bizantină, Lumea
credinței etc.) propun traduceri din mari bizantinologi, apologeți sau
dogmatiști aparținând altor orizonturi lingvistice și culturale. Trebuie notată
aici și evoluția tipăririi de literatură patristică, intrată într-o etapă de
riguroasă exigență filologică. Altfel spus, Biserica nu a așteptat exemplul
culturii seculare pentru a impulsiona, cu propriile instrumente intelectuale și
de comunicare, o renaștere genuină, organică, a vieții sale spirituale și academice.
Prin anii 80, când urmam studii
teologice, nici n-am fi putut visa un atare corn al abundenței bibliografice!
Generația mea s-a educat solid, însă chinuit, adică într-o vreme a cenzurii și
izolării internaționale pe care puțini dintre tinerii actuali ar fi gata să
și-o imagineze aievea. Tocmai pentru că am trăit în ambele regimuri, mă miră
ușurința cu care mulți aderă la discursul victimizant despre o Biserică
reintrată, chipurile, în ochiul persecuției. Cred că, dacă teologia ortodoxă de
azi nu înflorește întrutotul pe solul fertil al libertății, vina e mai curând a
noastră, nu a unor circumstanțe ostile. Poate că nu ținem pasul cu fluxul
noutăților editoriale și ne temem de confruntarea cu datele cunoașterii
contemporane, ajunsă la un intimidant nivel de complexitate, dar asta nu ne
îndreptățește lamentațiile și nici nu le transformă în soluții. Am fi ingrați
față de Dumnezeu dacă am străbate o asemenea epocă de formidabile facilități
cognitive ca pe un deșert, deși ea ne oferă o nouă despărțire a Mării Roșii.
Teodor BACONSCHI
