Între secetă și răcoarea serii divine

        Războiul de la granița noastră, profilarea anxioasă a recesiunii globale, vacanțele – la care cine poate n-a renunțat – ne-au făcut să tratăm oarecum superficial și sporadic tema anuală recomandată credincioșilor ortodocși de către Sf. Sinod: rugăciunea. Desigur, tema respectivă are o subțirime duhovnicească pe care mărunta noastră practică, ca mireni (și chiar clerul de mir) n-o poate surprinde mereu cu măiestria cuvenită. Există un har al rugăciunii, dar și o artă a vorbirii despre ea. Adesea, smerenia minimă te îmbie să taci pe seama subiectelor de care abia de învrednicești, ca să nu perorezi în gol, cu neconvingătoare pretenții didactice. Prin urmare, cunoscându-mi limitele, aș vrea să abordez aici tema rugăciunii pornind de la un fapt anodin. E secetă în această vară și, în multe parohii afectate de uscăciunea pământurilor, preoții au rostit rugăciuni pentru ca Dumnezeu să se îndure și să aducă ploaia. Patriarhia însăși a încurajat sporirea acestei lucrări în eparhiile afectate de prelungirea caniculei. Imediat au sărit vocile seculariste și anti-clericale pentru a ridiculiza pomenita acțiune liturgică. Au pus iarăși rugăciunea în opoziție cu știința. Au criticat – nu fără dreptate – faptul că agricultura noastră nu mai dispune de irigații mecanizate (care, în țările mai dezvoltate, au ajuns azi comandate pe computer).

Văd aici un amalgam răuvoitor și ignorant. E drept, în unele sate persistă practici păgâne de invocare a ploii și e interesul Bisericii să se disocieze de ele. Însă rugăciunea pentru ploaie către Dumnezeu nu are nimic magic, superstițios sau ocult, fiind doar expresia pioasă a convingerii că Făcătorul ”văzutelor tuturor și nevăzutelor” este însăși viața universului pe care l-a întocmit. Rugăciunea pentru ploaie are o detentă cosmo-teologică de impecabilă vibrație spirituală. Ea nu-l reprezintă pe Dumnezeu ca pe un grădinar celest care – dacă e rugat frumos – iese din amorțirea unui deus otiosus și înclină spre recoltele amenințate o uriașă stropitoare. În creștinism, adică în eonul Legii celei Noi, întruparea lui Hristos exclude paradoxal orice antropomorfism. Nu-l mai putem ”asimila” pe Dumnezeu formei umane, după ce El însuși s-a întrupat ca om deplin, alegând să mântuiască neamul omenesc din intimitatea lui ultimă. Prin urmare, rugăciunea pentru ploaie e spiritual echivalentă cu orice altă rugăciune, pentru că nu vizează declanșarea unor ”precipitații”, ci restabilește comuniunea dintre sufletul rugător și iubirea divină mereu gata să se reverse, dacă e invocată sincer și dacă nu găsește ușa acelui suflet ferecată cu lacătul mândriei.

Ceea ce uităm în post-modernitate – când trăim mai mult și mai bine, ajutați fiind de progresele medicinei și de înlesnirea materială – e că subzistența frumoasei noastre planete albastre nu e nicidecum automată și definitivă. Faptul că ne-a crescut ”speranța de viață” alimentează o anumită opacitate spirituală, punând surdină sentimentului propriei fragilități. Uităm adică faptul că, oricâte înfăptuiri am bifa în ordinea cunoașterii științifice și a bunăstării exterioare, marea armonie complexă pe care se sprijină viața terestră nu depinde de noi, ci de Cel care a conceput-o, cu mult dincolo de ceea ce va putea vreodată atinge intelectul uman. N-avem de luptat, cu instrumente tehnice, doar cu schimbările climatice provocate de impactul excesiv al activităților noastre, ci și cu seceta spirituală a unor societăți care se afundă în depresie pe măsură ce neglijează minima gratitudine față de Sursa absolută a oricărei existențe. Pentru a combate uscăciunea lăuntrică, prea puțini mai pot recurge la ceea ce Părinții Bisericii numeau ”darul lacrimilor”. Nu e nevoie de retorici apocaliptice, terminale, pentru a realiza că, într-adevăr, societatea de consum și mitul ideologic al creșterii economice nesfârșite pun în opoziție amnezia religioasă și restaurarea echilibrelor naturale. Poate că, dacă ne rugăm pentru ploaie, le putem părea altora naivi, retrograzi sau defazați, numai că  ”ploaia acidă” pe care o încasăm din partea ”progresiștilor” ne ajută - indirect - să regăsim modestia și cumpătarea. Oriunde oamenii – fie ei botezați sau nu – cultivă asemenea virtuți, e sigur că supranaturalul se conciliază cu firea, căci ”Dumnezeu face să răsară soarele Său și peste cei răi și peste cei buni și face să plouă și peste cei drepți și peste cei nedrepți.” (Matei, 5.45)  

 

Teodor Baconschi

Duhul Adevărului învinge orice cumpănă

 

            Războiul adus de Vladimir Putin în Europa a provocat un șoc geopolitic. UE și NATO – ca organizații politico-militare occidentale – s-au ”reinventat”, strângând rândurile și căutând să iasă din orice ambiguitate strategică. Ucraina și Republica Moldova au dobândit statutul oficial de țări candidate la UE. Finlanda și Suedia vor fi membre ale Alianței Nord-Atlantice. Polonia a primit peste cinci milioane de refugiați. Există țări care ajută militar Ucraina, pentru ca ea să-și păstreze suveranitatea și integritatea teritorială: SUA și Marea Britanie și Polonia sunt cele mai active. Însă toată lumea e de acord că politica revizionistă promovată de Putin periclitează pacea întregii Europe și sfidează grav ordinea internațională bazată pe reguli. În cel mult un an, UE nu va mai fi dependentă de hidrocarburile rusești, pentru că-și va asigura necesarul de energie din surse verzi, din centrale nucleare, din gaz lichefiat american și din surse de petrol alternative (Golf, Libia).

            Chiar dacă linia frontului s-a mutat în estul Ucrainei, conflictul va dura, reconstrucția țării agresate va fi costisitoare și lentă, iar efectul său global – de la posibila criză alimentară din Africa, până la competiția directă dintre Occident și puterile emergente ostile democrației (China, Iran, Coreea de Nord, Federația Rusă etc) – va genera bătăi de cap în toate capitalele statelor ONU. Vin așadar vremuri complicate, de instabilitate și risc. Începe un nou capitol istoric în urma căruia vom vedea adevăratul chip al secolului 21. Nu s-ar spune că omenirea învață prea multe din lecțiile trecutului.

            Am mai scris aici despre impactul religios al războiului de la granița noastră. Ortodoxia era deja divizată. După conflict, fracturile sale interne se vor adânci. Ca fii ai Bisericii dreptmăritoare – cu detenta ei universală – suntem întristați de falia Constantinopol-Moscova, care ilustrează noua opoziție dintre democrații și autocrații. Dacă Războiul rece a instalat faimoasa Cortină de Fier între lagărul socialist și lumea euro-atlantică, noul război al Rusiei în Ucraina – pe care propagandiștii Kremlinului îl prezintă ca ”revanșă” a civilizației ruse (russki mir) împotriva Occidentului ”decadent” – va submina cel puțin la fel de grav unitatea pan-ortodoxă.

Evident, Biserica Ortodoxă Română nutrește înclinația – dar și obligația națională – de a proteja ce am dobândit în deceniile de după colapsul URSS: statutul de membru NATO și UE, libertatea (inclusiv religioasă), respectul față de drepturile omului, economia de piață și vocația de a ne consemna istoria adevărată, pentru a ne face – fie și sub forme simbolice – dreptate. Nu mă aștept la un fiasco în această privință. Sondajele de opinie arată că majoritatea românilor apreciază aceste noi realități ca pe un succes comunitar deschis spre un viitor mai civilizat, prosper și stabil. În acest context sociologic, BOR va servi fără ezitări interesul României de a se dezvolta fără asuprire. Sunt convins că păstorii noștri sufletești - de la Patriarhul Daniel și ceilalți membri ai Sfântului Sinod, până la clerul de mir și cinul monahal – înțeleg că Estul Europei devine acum centrul sensibil al Occidentului euro-atlantic. Vom avea mai mulți bani, suport politic și capacități defensive ca oricând. Deja faimosul ”flanc estic” al NATO va fi determinant pentru coeziunea și siguranța a circa un miliard de oameni. În noul cadru geopolitic, BOR are vocația de a construi punți ecumenice, de a sprijini integrarea în UE a Ucrainei, Republicii Moldova și a statelor ex-iugoslave din Balcanii de Vest și de a preveni, cu tot curajul, pericolul oricărei deteriorări a standardelor democratice de la noi și din regiunea unde ne aflăm.

Cum o va răspunde Biserica noastră acestor imperative de etapă? Înțelegându-și puterea duhovnicească, forța intelectuală și magisteriul moral, adică folosindu-și resursele proprii pe măsura amplitudinii sale reale în peisajul accidentat din care facem parte. Inerția comodă, triumfalismul, tentația filetismului și somnolența auto-suficientă sunt de prisos atunci când e momentul să te consulți, să acționezi coerent și să arăți temeritate spirituală sau curaj profetic. Aerul tare al libertății le face bine prietenilor lui Dumnezeu. Sub tirania ateistă a comunismului, ortodocșii aveau ”voie” doar să laude sistemul care-i oprima. Să nu uităm că în doar în democrație putem critica fără opreliști derivele democrației – și ale diverselor ideologii care o irigă. A sosit momentul îndrăznelii de a ne apăra libertatea în Hristos prin toate instrumentele pe care societatea deschisă ni le pune la îndemână. 

 

Teodor Baconschi

Unitatea Ortodoxiei sub presiunea geopoliticii

             

            Se cuvine să dovedim luciditate atunci când evaluăm impactul pan-ortodox al războiului declanșat de Rusia în Ucraina. Noi avem o Biserică Ortodoxă mare, echilibrată, lucrătoare în toată societatea românească și tocmai de aceea nu e cazul să ne facem iluzii: viitorul creștinismului răsăritean se recompune acum, la granița României și sub ochii celor care încă vor să vadă. Marea dilemă ecleziologică vizează, mai mult ca oricând, relația dintre local și universal. Aici, nu formulele ad hoc funcționează, cât moștenirea istorică. Toate comunitățile creștine post-constantiniene au fost obligate să definească raportul dintre cetatea terestră și Cetatea lui Dumnezeu. Așa s-a născut imperativul de a formula o teologie politică. În Răsărit, imperiul bizantin – continuator al celui roman – a fost prima întruchipare pământeană a Ierusalimului ceresc, ca prefigurare a celui ceresc. Bazileul a fost inclus în succesiunea apostolică, fiind investit cu rolul de mediator între Sfânta Treime și poporul lui Dumnezeu reunit în trupul mistic al Domnului Iisus Hristos.

Toți ortodocșii, oriunde ar trăi, au păstrat în bagajul lor spiritual prestigiul arhetipal al ”mileniului bizantin”, mai mult sau mai puțin idealizat. În fond, odată creștinați prin geniala întreprindere misionară a sfinților Chiril și Metodiu, bulgarii, sârbii și rușii au rivalizat cu Bizanțul, pe care l-au atacat, fără succes, ajungând în final la ”transferarea” lui simbolică prin alianțe matrimoniale, acorduri diplomatice, relații jurisdicționale și traduceri patristice. Și moldovenii sau muntenii din Evul Mediu s-au înscris, prin anumite figuri voievodale, în trena paradigmei bizantine, dar au privit și spre Roma pontificală sau regatele catolice ale Ungariei și Poloniei, participând cu trupe la cruciadele târzii din Balcani. Numai rușii au reușit însă constituirea unui imperiu ortodox autonom față de cel otoman și continuu opus acestuia, în bazinul pontic și regiunile creștine căzute sub puterea Semilunii. Ei au fost inevitabil autorii unei teologii politice bazate pe vechea translatio imperii. Moscova s-a perceput pe sine ca a treia Romă și a căutat să eclipseze sau chiar să uzurpe prestigiul scaunului patriarhal de Constantinopol. Prin urmare, tensiunea dintre lumea slavă, dominată de ruși, și cea greacă, adunată în jurul tronului ecumenic din Fanar, a devenit definitorie pentru tectonica spațiului ortodox chiar și în modernitate, când popoarele creștine din ”comunitatea” post-bizantină și-au format (cu asistență militară țaristă) propriile state independente. Printr-o tragică ironie a istoriei, comunizarea Europei de Est (cu excepția Greciei salvate de interesele britanice în Mediterana orientală) a obiectivat, sub semnul demonic al ateismului marxist-leninist, deja clasică ambiție a Moscovei de a-și trimite ”lumina” în ansamblul spațiului ortodox.

Binecuvântarea pe care patriarhul Chiril a dat-o invaziei rusești din Ucraina se combină cu anterioara rupere a comuniunii BO Ruse cu Patriarhia Ecumenică, după ce aceasta recunoscuse autocefalia Kievului. Luciditatea recomandată la începutul notațiilor mele vizează obligația noastră morală de a recunoaște că unitatea Ortodoxiei este deja subminată printr-o schismă efectivă. Cum planul lui Vladimir Putin de refacere manu militari a imperiului ruso-sovietic e clar sortit eșecului, putem anticipa că separația dintre Ortodoxia rusă și restul lumii dreptcredincioase (cu tot cu diaspora aferentă) va căpăta o expresie geopolitică durabilă. Pe termen mediu, va exista o Ortodoxie euro-atlantică (sporită demografic prin aderarea oricât de lentă a Ucrainei, Republicii Moldova și Georgiei la UE) și o alta, net izolată internațional, la umbra Kremlinului. Lucrarea pentru refacerea comuniunii pan-ortodoxe va dura decenii, dacă nu mai mult, și va depinde de eventuala democratizare a Rusiei, deocamdată utopică. Noile decupaje jurisdicționale vor provoca răni greu de vindecat, însă mult amânata pocăință în urma comunismului, evoluțiile socioculturale organice și strădania fraternă a tuturor Bisericilor Ortodoxe vor înlesni lucrarea Duhului Sfânt, fără de care manevrele și erorile omenești nu-și pot afla îndreptarea profundă. Vocația sinodală a Ortodoxiei – care situează relațiile inter-ecleziale într-o structură policentrică – rămâne principiul indispensabil pe care se cade să-l aplicăm, mai ales acum, când Dumnezeu ne reamintește pedagogic adevărul că Împărăția Sa nu trebuie construită pe pământ, ci în sufletul celor care-și caută laolaltă mântuirea, cu privirea ațintită spre veacul eshatologic.

                                                                                                                         Teodor Baconschi

 

 

                 141 de ani de la ivirea în lume a poetului Octavian Goga

                                   (n.1 aprilie 1881-m.7 mai 1938)

Ioan Vulcan-Agniteanul

  

           Iar evenimentul se petrecea nu oriunde în lume, ci în România Rășinarilor Mărginimii Sibiului și al odihnei veșnice a Sfântului Ierarh Andrei Șaguna. Acel înțelept aromân care, aflându-se pe patul său de moarte, ne-a rugat-testamentar să nu ne mai sfădim, ci să ne împăcăm, iubim și întrajutorăm! Sărmanul de el negândind că n-ai cu cine vorbi, zânzania fiind înnăscută în firea nestatornică și șovăielnică a românului! Ca urmare, ne merităm și apropiata soartă și pedeapsă de a nu mai avea voie să rostim, în limba noastră strămoșească, cele mai dragi și omenești cuvinte de pe acest Pământ: Mamă, Mămică, Tată și Tăticule! Vă întreb, pe dumneavoastră, Domnilor Guvernanți ai Lumii: nu vi-se pare prea mare și prea necreștinească această nevrednică pedeapsă cu care vreți să ne apăsați și sufletele și umerii?! De unde și dorința mea, contra prostiilor minților voastre, de a vă povesti cum a început și s-a sfârșit întâia idilă de dragoste din anii tinereței ardeleanului ”Tavi”! Iar de nu i-ați văzut niciodată chipul reprodus pe filele vechilor cărți de citit și în cele de rostit rugăciunile creștine ale românilor, încerc să vă spun eu cam cum arata el în realitate. Și țineți minte că am fost, nu numai contemporan cu măria sa poetul, mai bine de trei ani, dar și că colegii mei din grupa mare a grădiniței ne încântau auzul cu cântece pe versurile sale. Așadar, să vă spun cam cum arăta chipul matur al îndrăgitului poet rășinărean. De era fotografiat sau pictat, el era înfrumuseţat de doi ochi mari, visători, trişti şi înlăcrimaţi. Parcă anume brodiţi de buna lui mamă și de bunul Dumnezeu să privească, să surâdă și să plângă de sub o lată frunte, ce era cutreierată de multe și diverse gânduri. Iar acei ochi ai săi erau nefiresc de albaştri, de parcă ar fi adunat, între pleoapele și sprâncenele blonde, nemărginitul senin și primăvăratic al cerului. Cel care n-a încetat să scânteieze și astăzi deasupra uliţelor şi grădinilor satului copilăriei sale. Cu această imagine păşeam pragul tindei Casei-Memoriale a familiei sale, atunci când o bătrânică frumuşică şi isteaţă, cu ale ei vorbe domoale și puțin cântate, prindea a depăna întâmplări şi poveşti de demult nerostite din gura sa, spunându-mi în microfonul profesional al Radioului Românesc: „Vedeţi poza aia, de pe perete?! De lângă Icoana cu Maica Domnului, cu Pruncul în braţe? În acea fotografie-document se află şi Octavian. Era elev în ultimul an la Liceul German din Braşov. Se întâmpla la doar câţiva ani după ce abandonase studiile Liceului Maghiar din Sibiu. Cei de lângă el sunt câţiva dintre colegii săi de clasă”. Şi întradevăr, privind acea fotografie, uşor aveam să-l disting din numerosul grup al băieţilor. Absolut toţi, purtând pe cap chipie cu cozorocul lucios, iar pe mâneca stângă a vestoanelor uniformelor şcolare, cusute cu şnur auriu, numerele matricole și denumirea liceului. Era o poză făcută în preajma Rusalilor anului 1900 şi a datei absolvirii liceului, iar pe reversul ei sta sigla atelierului braşovean: „Fotto Karl und Weber”. Lesnicios de constatat că distinsa mea povestitoare era tare mândră de chipeşul fecior! Firesc să fie așa din moment ce dânsa era regretata și mult îndrăgita actriţă Ilinca Tomoroveanu-Stănescu (n.21 aug.1941-m.2 mai 2019). Nimeni alta decât strănepoata poetului, din partea surorei mamei aceastuia. Prelungind în timp și în spațiu geografic a mea întâmplare rășinăreană, păstrată în memoria imaginii amintitei fotografii-document, cu timpul aveam să aflu începutul şi sfârşitul unei romanţate povestioare de dragoste dintre acel chipeş băiețandru, viitor mare poet al neamului său, şi o prea frumoasă fată, viitoare dăscăliţă-pictoriţă: domnişoara Aurelia Rusu (1882-1975). De loc din satul maramureșean Bontăieni. El, pe atunci, avea 19 ani, iar ea 17. Şi se brodise astfel încât amândoi să se afle printre invitaţii de onoare ai uni perechi de miri, cununia religioasă și petrecere de nuntă având loc în aşezarea braşoveană Tohanu Nou. Acolo s-au și cunoscut. Şi de grabă s-au plăcut, hotărând ca împreună să-şi petreacă anii studenţiei la Budapesta, iar între timp să se căsătorească. Dar n-a fost să fie aşa, părinţii nelăsând-o pe fată să plece atât de departe de casă. Astfel că anii trec şi trec, iar poetul se căsătoreşte la Sibiu cu fiica unei familii de români bogaţi, în vreme ce în scrinul secret al domnișoarei Aureliei se îngrămădesc poveştile așternute în 50 de scrisori de dragoste, multe dintre ele trimise pe ascuns de autorul lor. Însă, majoritatea scrise în versuri, între care şi cea intitulată „Dăscăliţa”, dedicată atât acelei iubite, cât și surorei sale din Rășinari. (...) „Copil blajin, cuminte prea devreme,/Sfielnică, bălaie dăscăliţă./(…)Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,/Din graiul tău culeg învăţătură,/E scrisă par’că ’n zâmbetele tale/Seninătatea slovei din scriptură,/(…) Căci văd aievea întrupat ceaslovul,/În vorba ta domoală şi cuminte./(…) La tine vin nevestele să-şi plângă/Feciorii lor la slujbă la ’mpăratul,/Şi tu ascunzi o lacrimă ’ntre slove,/În alte ţări când le trimiţi oftatul(…)/La pragul tău e plină ulicioara/Şi fetele îşi şoptesc în taină:/Ce mâini frumoase are domnişoara.(…)/Tu stai în prag şi din frăgar o frunză/La sânul tău s’a pogorât să moară,/Iar vântul spune crengilor plecate/Povestea ta, frumoasă domnişoară…”. Epilog: Peste o lună și câteva zile (sâmbătă, 7 mai 2022) se vor împlini 84 de ani de când poetul răşinărean îşi doarme somnul de veci în cripta din grădina Castelului Feudal de la Ciucea Țării Crișurilor, ducând cu el în mormânt plăcutul chip şi frumosul grai maramureşean al prea sfielnicei dăscăliţe. Cea care s-a stins din viaţă, la vârsta de 96 de ani, în aşezarea sa natală, dorind ca pe crucea de la căpătâiul mormântului său, să fie gravat un dulce vers din creaţia mult îndrăgitului ei iubit și poet din anii tinereții sale: „Iar vântul spune crengilor plecate/Povestea ta, frumoasă domnişoară!” Iar acele crengi aplecate umbros și înmiresmat peste mormântul său,sunt ale unui tei sălbatic, acum în etate de 47 de ani, coborât de pe poalele înflorate și înverzite ale legendarilor munți maramureșeni ai Gutâiului.

 

      Îmi este tare dor, nu numai de Primăverile liniștite ale copilăriei mele...

și de a lor caldă adiere, dar și de lectura câtorva fragmente din poemele regretatului Adrian Păunescu (1943-2010): „Ce dacă vine primăvara/Atâta iarnă e în noi/Că martie se poate duce cu toţi cocorii înapoi”. Aşadar, o cutremurătoare previziune poetică adresată nu numai neamului meu, cel românesc, ci și celorlalte popoare ale Lumii! Pentru că cine ar fi bănuit că astfel ne va găsi ce-a 22-a Primăvară a Mileniului 3! Tot mai bolnavi la trup și mai războinici la minte! Tot mai dezbinaţi în suflet și certăreţi cu gura! Tot mai intoleranţi în comportament și și mai înfometați în pofte de tot felul! Numai că nelăsându-ne să cădem pradă disperării, acelaşi poet ne îndeamnă să privim cum „S-a-mbolnăvit pentru a câta oară/Văzduhul de-o lumină fără leac,/Nu ştiu ce să mai zic, ce să mai fac,/Orice-aş vorbi se-aude primăvara”. „Aseară când ne despărţeam, aseară,/Tot mai era un pic de primăvară,/Şi-acum aruncă ochii pe ferestră/A viscolit pe despărţirea noastră(…) Nici nu mai ştiu de-i noapte sau e ziuă,/Era doar ninsoarea noastră de adio.”

 

 

 

    Uneori, ecoul trecutului îndepărtat devine mândria prezentului apropiat

   Membrii juriului internațional al Academiei Recordurilor Mondiale ale Omenirii au hotărât ca o anume ”bijuterie” a meșteșugurilor medievale românești să fie onorată cu titlul de unicat în lume. Este încuietoarea Sacristiei. Un fel de cameră secretă, dosită pe latura cea mai bine apărată de fortificațiile zidurilor și bastioanelor Bisericii Evanghelice din comuna Biertan. Așezare de pe Târnava Mare și situată nu departe de municipiul Sighișoara și de orășelul Dumbrăveni. Și cu toate că a fost gândită și confecționată de mintea iscusită și de mâinile îndemânatice ale sătenilor îndepărtatului an 1515, acea ingenioasă încuietoare este funcţională până în zilele noastre, cu toate că nu mai are mai nimic ce să ascundă și să protejeze. În acele îndepărtate vremi și vremuri în spatele acelor uși ferecate se găseau cele mai de preţ valori ale Cetăţii și locuitorilor săi, între care: bijuteriile din aur și argint, precum și pietrele preţioase și covoarele persane deosebit de scumpe; manuscrisele, monografiile, hărțile topografice, sigilile Cetății și listele cu numele și prenumele tuturor sașilor, începând cu cei din vara anului 1283, data atestării documentare a Biertanului. Așa se face că, alături de masivitatea Turnului Eiffel, următorul punct de mare atracţie pentru vizitatorii Expoziţiei Mondiale de la Paris, din anul 1900, a fost ”Încuietoarea secretă a Bisericii-Cetate din Biertanul Transilvan”. Dispozitiv onorat nu numai cu o înaltă distinție internațională, dar și cu un substanțial premiu în bani. Ca urmare, nu-i de mirare că, de curând, gravura stilizată a acelei încuietori se află reprodusă și pe fațeta unui timbru filatelic româno-german, creație a artisului plastic bucureștean Răzvan Popescu. Acel timbrul este distribuit în ambele ţări, și are o valoare de cumpărare egală cu cea a unei mărci poştale obişnuite! Construită între anii 1490-1524, Biserica ”Sfânta Maria”, din Biertanul sibian, a fost, inițial, catolică, însă după reforma teologului german Martin Luther (1483-1546) devine lăcaș religios de rit evanghelic, după care, vreme de peste trei secole, va fi Reşedinţa Episcopală a Saşilor Transilvăneni, în prezent mutată la Sibiu. Pentru frumusețea și măreţia ei aparte, membrii juriului Forului Internațional UNESCO, cu sediul la Paris, i-au conferit statutul de Monument al Patrimoniului Universal al Omenirii. Biserica mai este înzestrată nu numai cu un imens Altar, compus din 28 de mari panouri picturale, înfăţişând scene religioase biblice, dispuse pe un imens Crucifix mobil, dar și cu o Cristelniţă de secol XV;  cu un Anvon, datând din anul 1523, dăltuit într-o singură piatră masivă, precum și cu o multiseculară Orgă Muzicală, având 1290 de tuburi, 25 de registre şi două pedale de picior. 

 

                                      Ai mei înaintași și urmași au fost și sunt…,

 în continuare, țărani-plugari români și ardeleni. Și nici eu nu m-am prea domnit și sfătoșit ”fugind” la oraș din iubitul meu sat hârtibăcian. Tocmai de aceea, durerea plăcută și aproape bolnăvicioasă a plugăritului pământului și a scrisului-povestitor al vieților oamenilor, mi-au fascinat și chinuit viața, trăită așa cum am putut. Recunosc că din toate cele bune și frumoase trăite pe Pământ, bunul Dumnezeu mi-a dat mult mai mult decât speram și meritam. Este acel timp în care am deprins a înțelege de ce nu moartea este sfârșitul vieții pământene a omului, ci dureroasa și necreștineasca uitare a chipului său și a faptelor sale bune. Sincer să fiu, nu credeam să ajung să revăd și să reaud ceea ce am văzut, auzit și trăit în vremea celui De-al2-lea Război Mondial! Copilărind în preajma îngâmfatelor și bine înarmatelor trupe germane, iar apoi admirând simplitatea puhoiului armatelor sovietice, reaud îndelungul șuierat al sirenelor, bubuitul tunurilor și zumzetul din înaltul cerului al bombardierelor americanilor; clănțănitul mitralierelor avioanelor de vânătoare germane Messerschmit și scârțâitul asurzitor al șinelor tancurilor, peste care se suprapun plânsetele în suspine ale colegelor și colegilor mei de școală primară, deveniți orfani nu numai de tați, dar și fără de frații lor mai mari și de bunicii lor mai tineri, morți sau dispăruți pe front. Cu memoria neștearsă a minții mele, de care nu mă prea îngrijesc de mai bine de 87 de ani, revăd nu numai panica oamenilor înfometați și nesfârșitele șiruri ale mormintelor și gropilor commune, dar și lipsa întristătoare a coșciugelor și insuficența paturilor spitalelor răniților. Ce alinare și ce îmbărbătare pentru mine, ca și pentru frații și prietenii mei mai mari, atunci când, cu toții, dădeam o mână de ajutor țărăncilor din satele făgărășene ale copilăriei noastre. Erau acele harnice și pricepute femei și fete de măritat, care în lipsa soților lor și a feciorilor de însurat, coseau cu coasele, întorcea brezdele cu greblele, încărcau în care cu furcile fânul ierburilor, pe care îl descărcau în despărțiturile grajdurilor vitelor și șurilor turmelor oilor, coborâte în sate, toamna târziu, din stânele pășunilor munților și dealurilor. Erau acele femei-bărbătoase ale satelor Râușor, Mândra-Olt, Ileni, Șona,Toderița, Beclean, Șercaia, Vad și Felmer. Femei deprinse a secera cu secera și a îmblăti cu îmblăciile spicele grânelor. Tot ele arau și însămânțau pământurile cu caii înhămați și cu vitele înjugate. Și atunci, la fel ca și acuma, mai marii orgolioși și bogați ai Lumii ne îndoliau sufletele și ne cerneau veșmintele. Și cu toate aceste necazuri întristătoare mi s-a dat să trăiesc și o fericită întâmplare. Ea se petrece nu numai pe teritoriul țării mele, ci pe întregul rotund al Pământului. Și tocmai în aceste ultime zile de martie și primele din luna aprilie. Simțind că ceara lumânărilor aprinse este tot mai neîndestulătoare pentru rugăciunile supraviețuitorilor bolilor și războaielor, de îndată albinele au ieșit la culesul polenului și nectarului florilor timpurii ale primăverii, în vreme ce oile-mame ale dragilor mei țărani-plugari ardeleni, munteni, bănățeni, dobrogeni și maramureșeni își îndestulează ”copiii” plângăreți cu laptele dulceag și gras al ugerelor, nebănuind că, în curând, frumoșii și jucăușii lor miei le vor domolii poftele păgâne ale flămânzilor Lumii. Nerăbdătorii înavuțiți ai orașelor și-au permis să își îndestuleze burțile cu carne de ied sau de miel încă din vremea începutului Postului Mare. Ceilalți, mai mulți și mai săraci la pungă și mai credincioși la suflet, măcar așteaptă să se ivească Lumina Luminoasă a Zorilor Învierii Domnului! Între timp îmi place să cred în prezicerile înțelepte și creștinești ale Îngerul meu păzitor. Cel care mi-a șoptit, în ”visul plăcut al unei nopți de Primăvară”, că războinicii ruși și ucraineni vor opri, în curând, să mai vorbească în numele lor vocea arțăgoasă și mortală a armelor, ci cea caldă și blândă a împăcărilor. Și, astfel, vor lăsa loc să vină îndoliatele Paști ale catolicilor și ortodocșilor. Între-timp, eu voi avea răgaz să trag nădejde că războinicii vor uita să se mai dușmănească, omorî și autodistruge! Iar puternicii și bogații lumi vor înceta să le mai stimuleze orgolile, supărările și tristețile. 

Sibiu, miercuri, 30 martie 2022, ora 14,00                                             

ROMÂNIA ARE ACUM UN SFERT DIN POPULAȚIE „ADOPTATĂ” DE ALTE ȚĂRI. INTERVIU CU PĂRINTELE REMUS GRAMA DE LA PAROHIA „ADORMIREA MAICII PREACURATEI FECIOARE MARIA” DIN CLEVELAND (I)

 

1. PC Părinte, anul 2021 este declarat ca an omagial al pastorației românilor din diaspora în Patriarhia Română. Dvs. păstoriți una dintre cele mai venerabile comunități de pe tărâm nord-american. Care sunt provocările pe care le comportă pstorația în USA?

Într-adevăr, parohia Adormirea Maicii Preacuratei Fecioare Maria din Cleveland (mai popular cunoscută ca „Sf. Maria”) este cea mai veche biserică ortodoxă română din USA, înființată în 1904. Ea reprezintă un bun exemplu longitudinal cu privire la evoluția diasporei. Referitor la încercările sau „provocările“ pastorației în USA, aș putea rezuma răspunsul la câteva generalități. Deși funcționează într-un regim legal de libertate, corabia Bisericii și a misiunii acesteia în societatea pluralistic-religioasă și culturală americană are de înfruntat multe valuri de adversitate. Între ele aș include: secularismul, materialismul, competiția ideologică, mobilitatea populației, migrația perpetuă, comunicația și comuniunea cu credincioșii în acest context. Ca și în veacurile primare, aici, Liturghia Catehumenilor este o realitate vie, iar preotul face evanghelizare și catehizare cum poate mai bine, printr-o pleiadă de mijloace clasice și moderne.

În cazul parohiilor bilingve, pastorația exercitată de preot este echivalentă cu „a merge pe sârmă” (Grigore de Nazianz). Este nevoie de un efort continuu și conștient de a nu pierde pe cei pe care îi ai deja, precum și de a aduce în Biserică noi convertiți. De aceea biserica trebuie să rămână vizibilă în societate, așadar să participe la problematica societății, dând răspunsuri bazate pe credința noastră. De asemenea, ne străduim permanent să îi hrănim sufletește atât pe cei născuți aici, cât și pe cei veniți din România. Este, desigur, o artă să atragi vizitatori, pe care să-i faci dornici să cunoască prospețimea și relevanța Ortodoxiei Creștine. Misiunea este deci multiplă, atât în exteriorul, cât și în interiorul comunității.    

2. Știm cu toții că acasă este acolo unde am auzit cântând cocoșul prima dată. Ce însemnaă pentru românii americani ACASĂ?

Pot doar să vă răspund în numele meu personal. Poate că așteptați un răspuns emoțional, dar nu o voi face. Am trăit 40 de ani în America și 28 de ani în România. Patria este, desigur, țara părinților și locul nașterii și formării mele, deci mă definește. Deci sunt Român și vă mă voi mântui astfel. Dar un aspect din mine îmi evocă adopțiunile. Vedem în cazul copiilor adoptivi că ei au mare stimă pentru cei care i-au crescut. Nu este destul să naști, trebuie să-i și mântuiești pe prunci. România are acum un sfert din populația „adoptată” de alte țări; lucru care trebuie să dea de gândit, deoarece acest fenomen călăuzește spre milioane de „adopțiuni” patridice, cu implicații sociologice și etnologice. Dar iată cum se distilează pentru mine lucrurile în această chestiune. Emigrația m-a ajutat să înțeleg că universalul include, nu exlude, particularul. Pot fi American, dar și Român în același timp și mă simt bine în pielea mea, așa cum se spune pe aici. Eu mi-am rezolvat dorurile, sublimându-le prin credință. Știm că toți suntem călători, emigranți și străini în lume. Împărăția lui Dumnezeu este casa noastră cea adevărată, iar Biserica este cale de lumină care duce spre ea. Eu mi-am dăruit viața slujind Țara, în cele două ipostasuri vremelnice ale ei, dar în ultimă instanță slujind ipostasul cel veșnic.

3. Vă rugăm să ne spuneti ce am avea de învățat în cadrul comunităților din țară de la pastorația pe care o faceți în rândul comunităților din diaspora? Ce modele ar fi de bun augur să fie preluate?

Ar fi ne-smerit ca un fiu risipitor, sau chiar și o Biserică-fiică să spună Mamei ce să facă. În România, Biserica este maica neamului și doar ea are răspunsurile vieții. Dacă privim la „modelele” falimentare pe care societatea românească le-a adoptat după căderea comunismului, constat că ele au dus numai la ruină. De aceea aș zice: Nu căutați modele în afară! Ortodoxia are modelele și tainele sale înăuntrul ethosului său. Este nevoie doar ca să fim elastici, „blânzi ca porumbeii şi înțelepți ca șerpii”. În alte cuvinte, să fim tuturor toate, fără să nu ne pierdem identitatea. Ca și aici, peste Ocean, acum, cred că pastoraţia s-a diversificat şi în România. Misiunea face misiune printr-o televiziune Trinitas, impresionantă! Misiunea Preotului trebuie să fie caracterizată de o osmoză culturală permanentă, care să faciliteze dezvoltarea organică a conştiinţei creştine a enoriașilor săi. Suntem chemaţi să conştientizăm pe credincioşii nostri asupra valorilor simple, dar perene ale credinţei: sacru-profan; credință-ateism; adevăr- minciună, bine-rău, trădare-loialitate; urmare-neascultare; duhovnicie-înstrăinare, altruism-egoism etc. Să-i învățăm să proclame (kerygma) și să susțină credința (apologetica). 

Constat că cei care vin din Țară nu au conștiința necesității de a susține Biserica prin efort și jertfă personală, săptămânală, potrivit învățăturii biblice. Jertfa noastră nu este doar un act de milă (cutia milei), ci se cade să fie recunoștință și sacrificiu pentru avansarea Evangheliei în lume. Toți cei care am fost obișnuiți ca Biserica să fie sprijinită de Stat trebuie să înțelegem, așa cum se petrece în America, că Biserica este permanent între a fi și a nu fi, iar biserica suntem noi! În Episcopia noastră am avut biserici care s-au închis. Avem chiar un film cutremurător intitulat „Moartea unei parohii”. Care ar trebui văzut. Oriunde ar fi ea, Biserica este numai atât de bună și eficientă cât suntem noi, credincioșii săi. În rezumat, să trăim în și potrivit Evangheliei!

INTERVIU CU PĂRINTELE REMUS GRAMA de la parohia „Adormirea Maicii Preacuratei Fecioare Maria” din Cleveland (II)

 

4. Care sunt eforturile pe care le faceți pentru păstrarea elementului identitar românesc pentru membrii comuntății din Cleveland? Este de dorit păstrarea acestuia? Care este perspectiva asupra acestui fapt la o parohie ce a depășit centenarul?

Noi cultivăm limba română în casă, pentru că limba și credința se învață în casă. Apoi, la biserică, ne străduim să ținem slujbele după necesitatea lingvistică a fiecăruia și a tuturor. Avem școală duminicală în limba engleză și română cu dascăli bilingvi. Avem tabere religioase la Vatra Românească (Grass Lake, Michigan), unde este sediul Episcopiei noastre. La nivel de parohie, avem un Muzeu Etnic și de Artă Românească care ne ajută să educăm cu privire la etnicitate, cultură și istorie. Friza istoriei Românilor, de Mac Constantinescu, expusă în sala socială a bisericii, este cea mai mare fereastră a României spre sufletul american. Trecerea timpului și schimbarea generațiilor desigur diluează conștiința transmiterii identității, dar atunci când încetăm noi, o face codul genetic. Pe de altă parte, noile generații de emigranți o alimentează. Ca preot, organizez festivaluri românești, dar și festivaluri ortodoxe al credinței, cum ar fi concertele de colinde, conferințe pan-ortodoxe în limba engleză, precum și pelerinaje, desigur, în limba adecvată. Nu o facem din patriotism sau pentru că trebuie, ci pentru că așa simțim noi, aici. În toată istoria sa, Episcopia noastră a militat mult și a sprijinit România în marile demersuri ale istoriei sale. Spre a susține identitatea românească; personal, scriu în ambele limbi, și mă străduiesc să promovez cultura poporului meu, ca pe o datorie. Globalismu „național”, iar renașterea „-ismelor” politice radicale sper să ne ajute să regăsim resursele duhovnicești, pe care noi românii le-am dobândit deja, prin suferință.  Numai așa vom face față în adversitate.

5. Care sunt provocările pentru familia preotului din State?

Familia preotului oglindește viața sa lăuntrică. Rabdă în încercări și se bucură cu el în ceasuri bune. Familiile de preoți sunt jertfe vii pe altarul credinței, trăind modest și fiind în permanent sub lentila magnificatoare a enoriașilor. Adesea, neavând cantori, familia preotului umple acest gol, după nevoie. Ei nu au sprijin emoțional ca în Țară, fiind lipsiți de părinți, bunici și rudenii. De aceea, de multe ori problemele familiei preotului și ale experinței sale cu parohia se răsfrâng asupra copiilor, care, în unele cazuri, trăiesc anumite răzvrătiri. În copii se manifestă și clash-ul sau conflictul cultural și lingvistic. Acolo însă, unde viața spirituală este autentică, toate se rezolvă prin credință și consiliere adecvată. Arhiepiscopul nostru Nathaniel a pus totdeauna accent pe susținerea preoteselor prin retrageri duhovnicești ținute la Vatra Românească. În calitate de bunic, mulţumesc Domnului să-mi văd nepoţii la taberele religioase de la Vatra Românească, unde îşi consolidează credinţa şi își trăiesc alături de alţi copii identitatea.

6. Vă rugăm să ne prezentați o scurtă istorie a comunității pe care o păstoriți.

Primii români au sosit în Cleveland prin 1885-1900. Parohia Catedralei Sfânta Maria s-a înjghebat în 15 august 1904, fiind alcătuită din credincioși majoritar ardeleni, sebeșeni și făgărășeni, veniți din Austro-Ungaria. Ei aveau scopul să câștige „mia de dolari și banii de drum” spre a reveni în satele lor. Totuși, mulți au rămas. În septembrie 1904, ei au trimis la Consistoriul Arhiepiscopiei Sibiului statutele parohiei, care s-au aprobat în același an. Pr. Zaharia Oprea de la Consistoriul sibian a venit la Crăciunul acelui an ca să evalueze starea lucrurilor. În 1904 a fost trimis Pr. Moise Balea, care a călăuzit la zidirea bisericii. Tot el a publicat și ziarul „America”. În 1914 s-a înființat aici corul Doina. Românii-americani au sprijinit Unirea Ardealului cu România, luptând ca voluntari în Europa și făcând lobby pe lângă Președintele Wilson. Părintele paroh Ioan Trutza (1928-1954), fost delegat la Adunarea de la Alba Iulia, a contribuit la înființarea Episcopiei (1929) și venirea primului Episcop, PS Policarp Morușca (1935-1958). Fiii emigranților de altă data au luptat și în al doilea război. În 1947, datorită izbândei comunismului, Episcopia s-a desprins de Biserica-Mamă, respingând astfel comunismul. Parohia Sfânta Maria a rămas centru spiritual și cultural de elită de atunci și până acum. În 1960, Părintele Vasile Hațegan a condus la zidirea bisericii în stil maramureșan modern a catedralei. Ea fost sfințită de fostul Arhiepiscop Valerian Trifa (1951-1984). În 1998, ÎPS Nathaniel a ridicat biserica la rang de Catedrală. Corul ei poartă numele compozitorului George Enescu. Pentru simbolismul său, Catedrala a fost vizitată de-a lungul anilor de mari personalități, între care menționez: Prințul Carol I, Prințul Nicolae, Regele Mihai I, Președinți de Stat, ambasadori români și americani, precum și de mitropoliții Ardealului: Nicolae Mladin, Antonie Plămădeală și alți numeroși ierarhi din România și SUA. Între 1998-2003, biserica fost îmbracată în pictură murală nouă. Sfințirea a săvârșit-o Arhiepiscopul Nathaniel în prezența ÎPS Laurențiu, pe atunci Episcop al Caransebesului. În 2 februarie, 2020, Preasfințitul Episcop Vicar Andrei a primit titlul de Episcop de Cleveland. Cât despre subsemnatul, menționez că am bucuria de a fi slujit aici în linia vrednicilor mei înaintași din anul 1989 până astăzi.

 

Episcopul Nicolae Ivan, arhipăstor după modelul șagunian, o evocare la centenarul Eparhiei Clujului

 

 

În 18 iulie 1921, regele Ferdinand a sancționat legea prin care se înființa Episcopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului și Clujului cu reședința la Cluj. Trebuie subliniat că proiectul înființării unei eparhii în nordul Transilvaniei a fost lansat, în 26 iulie 1863, de Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna. Ideea mitropolitului Șaguna a fost reluată în primăvara anului 1909 de asesorul consistorial Nicolae Ivan, care a propus înființarea unui Consistoriu la Cluj după modelul celui existent la Oradea. Proiectul a stagnat până în primăvara anului 1919, când a fost relansat. Astfel, în vara anului 1919 s-a înființat consistoriul, iar peste doi ani, Episcopia, care cuprindea 12 protopopiate, 322 de parohii și 270.000 de credincioși.

Între timp Nicolae Ivan a fost tuns în monahism la mănăstirea Hodoș-Bodrog (7/20 septembrie 1919), a devenit arhimandrit (8/21 ianuarie 1921), iar în 28 septembrie 1921 a fost ales episcop cu 31 de voturi din 59 exprimate. Vădit emoționat, arhimandritul a declarat că se supune acestui act electoral, „pe care îl consider voința lui Dumnezeu”, și promitea să lucreze din toate puterile sale, „în frățească înțelegere cu toți fii Bisericii ca să ridic aici o cetate a ortodoxismului, din care să se reverse lumina Evangheliei în aceste părți expuse ale iubitei noastre patrii întregite și în veci nedespărțite”.

Hirotonia în treapta de arhiereu a avut loc în catedrala mitropolitană din Sibiu, la 21 noiembrie/4 decembrie 1921, prin punerea mâinilor mitropolitului Nicolae Bălan, a episcopilor Ioan Ignatie Papp al Aradului, Iosif Traian Bădescu al Caransebeșului, Roman Ciorogariu al Oradiei și a venerabilului arhiereu vicar Ilarion Pușcariu. Ceremonia de investitură s-a derulat la București în Palatul Regal, în ziua de 25 noiembrie/8 decembrie, iar instalarea a avut loc de sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae în biserica parohială Sfânta Treime din Cluj, ceremonia fiind prezidată de episcopul Roman Ciorogariu al Oradiei.

Nicolae Ivan (1855-1936) a fost fără-ndoială omul providențial ale cărui fapte și realizări edilitare, culturale și instituționale îl descoperă judecății istoriei drept un veritabil ctitor de vocație! Acesta a organizat din temelie eparhia, a înființat 5 protopopiate, 77 de parohii, 28 de filii și 6 mănăstiri noi, a înzestrat-o cu numeroase imobile – între care reprezentativ rămâne impozantul palat arhiepiscopal din Piața Avram Iancu, nr. 18 –, a edificat măreața catedrală clujeană (1923-1934), a ctitorit biserica Sf. Nicolae din Cluj (1932), a întemeiat Academia Teologică (1924), a fondat „Calendarul Clujul Românesc” (1923), „Revista Renașterea” (1923), corul episcopesc (1921), tipografia (1926), librăria (1926), biblioteca (1922) și muzeul eparhial (1924). Acestora li se adaugă o serie de fonduri, cum au fost cele „de pensii”, „de ajutorare preoțesc”, „al milelor”, „al pădurii”, „fondul cultural”, și mai multe fundații importante în scopul sprijinirii activității culturale și pastorale a eparhiei, precum „fundația Nestor și Florentina Manciu”, „fundația Nicoară”, „fundația Gheorghe Sion” și „fundația episcop Nicolae Ivan”, care avea menirea de a acorda burse pentru studenții teologi. Totodată, trebuie precizat că în timpul păstoririi sale au fost construite 80 de lăcașuri de cult noi, 76 de biserici și 4 capele, între care unele foarte impozante, cu o arhitectură românească de inspirație bizantină, precum sunt cele din Aiud, Huedin, Târgu Mureș, Teiuș, Turda și Zalău.

Trecut la cele veșnice în 3 februarie 1936 și înhumat în cripta de sub altarul catedralei, prin tot ceea ce a zidit, realizat și lăsat drept moștenire în Eparhia Clujului, episcopul Nicolae Ivan se dovedește a fi fost un arhipăstor după modelul șagunian.

Dr. Mircea-Gheorghe ABRUDAN

Cum să nu ne obișnuim cu răul

 

Am deprins odinioară locuțiunea consuetudo altera natura est dintr-un manual de drept canonic. Într-adevăr, ce intră în obișnuință devine cu timpul un soi de a doua natură: noutatea de ieri, la început șocantă, amuzantă sau impusă din exterior, se integrează treptat în cotidianul cel mai banal, la care nici nu ne mai gândim. Printr-un asemenea mecanism ne-am acomodat și cu inovațiile comportamentale aduse de Covid-19, astfel încât pășim în al doilea an pandemic nu doar obosiți psihologic sau fizic, uneori la limita depresiei, ci și cu sentimentul că inaugurăm un capitol istoric în care „molima” s-ar putea să revină periodic, să se diversifice, să ne invadeze societățile pe termen lung. Se manifestă aici atât conformismul general-uman, conștientizarea riscului, grija față de ceilalți, cât și solidaritatea reflexă împotriva unui adversar insidios, căci este invizibil. Și totuși, ceva din schimbarea noastră de atitudine, din felul nostru de a socializa și din percepția asupra „viitorului” ne modifică simultan trecutul (idealizat) și viața lăuntrică.

Mulți au căutat, din 2020 încoace, să tălmăcească lecția providențială a pandemiei, să-i asocieze explicații teologice și să desprindă concluzii înțelepte, în ordinea duhovnicească. Lecțiile pe care Învățătorul ni le administrează sunt mereu mai ample și mai profunde decât pretextul lor imediat. Cea mai accesibilă decodare a încercării colective prin care trecem aduce în scenă păcatele fiecăruia: tot ce e defect în conduita, imaginația și rânduiala noastră morală, tot ce e prea mult și se cere adus la matca moderației, tot ce nu se potrivește cu Evanghelia lui Hristos. Aici, mi-e teamă, mulți nu au devenit mai înțelepți, ci dimpotrivă, s-au transformat în relee de sminteală suplimentară.

Izolați în casele noastre, distanțați cu forța de semeni, plonjați în lumea digitală, expuși la dificultăți economice sau profesionale, am devenit, adesea, niște fabrici neautorizate de „teologumene”.

Am căutat ajutorul Domnului și ne-am străduit să-I arătăm că înțelegem proba pandemiei ca pe o corecție pedagogică a scăderilor în care ne complacem, dar am ajuns să facem din opiniile noastre (abundent vehiculate în rețelele de socializare) un prilej de sporită confuzie obștească. Am citit astfel de opinii din partea unor persoane tot mai agresive, gata să condamne până și ce comunică BOR prin purtătorul ei de cuvânt! Oameni cu educație precară și cunoștințe religioase superficiale, care se erijează în autorități medicale, spirituale, biblice, apocaliptice...

Combinația dintre frică și nevoia de certitudine i-a făcut pe acești compatrioți să-și piardă răbdarea și bunul simț, decența și capacitatea de a asculta, răbdarea informării pertinente și delicatețea de a nu judeca din topor pe oricine „nu-ți dă dreptate”. Frontiera oricum estompată dintre autoritatea experților și trăncăneala arbitrară s-a pulverizat. Sindromul lui „lasă, domnule, că știu eu!” lucrează ca un soi de epidemie secundă, care alterează nu mai puțin deplorabil viața comunitară. Pe scurt, în loc să-i îmbuneze, pandemia a scos din acești oameni ceva și mai rău decât răul pe care, printr-o uriașă alegorie, avea menirea de a-l îndepărta. Reprezentarea noastră confortabilă despre creștinul cuminte (căci cu minte), ca și imaginea pe care-o proiectăm în societate, ca mădulare ale Bisericii lui Hristos, trec printr-o grea cumpănă. De aceea se cuvine să ne înfrânăm de la exprimarea nefiltrată, spontană, dar incompetentă, a unor vagi idei despre ce se petrece. Evident că suntem liberi, numai că libertatea presupune prudență, discernământ critic, atenție și încredere totală în Dumnezeu, nu obrăznicie, gălăgie infantilă, revoltă oarbă și auto-îndreptățire diletantă. Dacă vrem ca Biserica să rămână un reper central și liniștitor, avem cu toții obligația de a tempera febrilitatea judecăților tranșante, de a contracara înțelegător superstiția, conspiraționismul, clișeele pietiste și lozincile pretins virtuoase, de a descuraja panica și împăunarea sectară. Viața noastră va reveni la normal, nu doar prin campania de vaccinare, ci și prin convingerea că suntem laolaltă responsabili de pacea lui Hristos, în Biserica Lui tainic nebiruită.

Teodor BACONSCHI

INTERVIU CU PR. DR. IOSIF CRISTIAN RĂDULESCU (III)

 

6. Ce părere aveți despre misiunea Bisericii în mediul digital? Având în vedere că există peste 2,8 milioane de conturi de Facebook active, considerați că ar trebui accentuată prezența Bisericii în online? Ce ar trebui să facă în mod concret?

Experiența diasporei este foarte relevantă în ceea ce privește misiunea Bisericii în mediul digital. Cei mai mulți află de existența sau întemeierea unei parohii prin intermediul unui cont de Facebook. Și nu doar atât. Pagina de Facebook reprezintă o platformă de interacțiune între preot și credincioși mai ales în timpul săptămânii, când întâlnirile personale nu sunt posibile datorită programului încărcat de peste zi. Facebook ne oferă posibilitatea de a continua activitatea de cateheză prin publicarea de cuvinte de învățătură, prin distribuirea unor informații relevante despre activitățile parohiei. În plus, pagina de facebook reprezintă și o carte de vizită pentru parohie, pentru ca cei care încă nu ne cunosc să își facă o idee despre ceea ce se întâmplă în comunitățile noastre și să fie încurajați să ni se alăture.

Prezența online a Bisericii nu cred că mai este o opțiune, ci este o datorie. Când am fost în Israel, părintele ghid ne explica faptul că Mântuitorul predica la Marea Galileii în apropiere de o stațiune balneară pentru că acolo se adunau foarte mulți oameni la băi. Am fost foarte bucuros să văd pe viu locul acela și mă gândeam că și noi suntem datori să ducem Evaghelia acolo unde se adună oamenii. Se știe că acum foarte mulți oameni petrec ore întregi pe internet și cred că avem datoria de a fi în mediul online, cu decența care se cuvine unei lucrări pastorale. Aici, în diaspora, credincioșii noștri se bucură mult de postările pe Facebook care conțin cuvinte de folos, exemple vii de oameni care își practică credința, conferințe ale părinților duhovnicești, imagini care le dau de gândit, poze cu activitatea bisericii, informații despre campanii sociale puse în slujba celor nevoiași și alte lucruri frumoase pentru suflet. Toate acestea au un deosebit impact asupra formării credincioșilor noștri, după cum ne mărturisesc chiar ei înșiși.

Așa cum vedem tot mai mulți părinți duhovnicești ne fac marea bucurie de a ne transmite din experiența și înțelepciunea lor prin intermediul mediului online, cum e cazul părintelui stareț Efrem Vatopedinul. Aceste mijloace ne oferă posibilitatea unor întâlniri imposibile în viața reală pentru mulți dintre noi și, de asemenea, oferă Bisericii posibilitatea de a-și împlini datoria de a propovădui Evanghelia la toate popoarele.

7. Vă rugăm să ne prezentați o scurtă istorie a comunității și a activității Dvs. din diaspora germană.

Parohia Düsseldorf, cu aproape 60 de ani de existență, este parohia cu cea mai îndelungată existență neîntreruptă din Germania. Părintele Emilian Vasiloschi, întemeietorul parohiei Düsseldorf, a fost mai întâi preotul parohiei din Berlin, parohie care, în urma distrugerii clădirii bisericii datorită bombardamentelor din timpul celui de-al doilea război mondial, și-a încetat pentru o vreme activitatea. Părintele Emilian s-a retras la Düsseldorf  și aici a contribuit la înființarea parohiei noastre în anul 1962, slujind într-o biserică ortodoxă construită de către Diaconia evanghelică pentru integrarea refugiaților ortodocși din acea vreme.

În urmă cu doi ani, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Serafim și prin eforturile admirabile ale credincioșilor parohiei noastre, am reușit să cumpărăm o biserică proprie, aflată momentan în proces de renovare și adaptare la nevoile actuale ale comunității. Providența a făcut ca această biserică cumpărată de curând să fie chiar biserica ortdoxă în care a slujit până la finalul vieții sale întemeietorul parohiei Düsseldorf, părintele Emilian Vasiloschi. Slujirea liturgică în limba română a fost continuă în acest locaș între anii 1962 și 2007. În anul 2018, această biserică ortodoxă a devenit proprietatea Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale și de Nord și este folosită de parohia noastră, această realizare marcând începutul unui nou capitol în istoria comunității noastre.

După un deceniu de slujire se pot spune multe lucruri despre activitatea pastorală în comunitatea ortodoxă română din Düsseldorf, mai ales că între anii 2010 și 2015 au existat valuri puternice de migranți români care s-au îndreptat spre Germania. Activitatea noastră se bazează pe o slujire care ține cont de aspectele integrării românilor în societatea germană. Din acest motiv Biserica în diasporă are chemarea să dezvolte strategii pastorale care să permită adulților, dar și copiilor o participare vie la actul credinței atât în plan personal, cât și în plan comunitar. Există o interdependență între lucrarea personală și cea comunitară în trăirea credinței aici, în diaspora.

De aceea avem datoria de a integra fiecare membru în comunitate, întrucât comunitatea îți dă putere, îți dă curaj, îți oferă modele în efortul de a-ți păstra identitatea.

Sunt oameni care după 30 de ani de ședere în Germania au o identitate mult mai bine definită decât unii nou-veniți. Ei sunt puncte de referință în comunitate și surse de inspirație. De aceea, în acești ani, în afară de slujirea liturgică și propovăduirea activă a cuvântului lui Dumnezeu, ne-am străduit să oferim ocazii nenumărate pentru a întări identitatea de credință, de limbă, de cultură și de neam. Acest efort s-a concretizat în organizarea continuă de conferințe duhovnicești și culturale cu invitați din România, de pelerinaje, de agape regulate, de activități recreative împreună cu adulții și copiii.

De altfel, copiii se bucură în fiecare duminică de activități speciale destinate lor: ore de religie, conferințe pentru copii, ore de limba și cultura română, serbări tradiționale de Crăciun, mărțișor, de ziua Copilului ș.a. Toate aceste activități pentru copii sunt posibile mulțumită doamnelor profesoare Ioana Pașca și Simona Ilea Pop. Nădăjduim ca evoluția pandemiei actuale să ne îngăduie reluarea cursurilor școlii duminicale.

Sigur că nu am uitat țara în care ne-am născut. De aceea, parohia noastră a dezvoltat parteneriate de susținere a activităților filantropice desfășurate de către Așezământul ProVita Valea Screzii, de către Asociația ProVita Iași, de către Asociația „Glasul Vieții” din Iași. De asemenea membri ai parohiei noastre susțin și programul de burse pentru copiii săraci al Mitropoliei Germaniei, Europei Centrale și de Nord, iar ocazional, și alte proiecte sociale desfășurate în țara noastră.

De asemenea, am dezvoltat un program de schimb de experință cu parohia „Sfântul Nicolae” din Reghin-Apalina, cu scopul de a intensifica relațiile dintre copii din România și copii români din Germania. În cadrul acestui parteneriat au avut loc o serie de manifestări la Düsseldorf, precum și, de curând, întâlniri catehetice online care se doresc a fi o mijlocire a acestei legături a românilor din diaspora cu românii din țară.

Dincolo de lucrarea pastorală din parohie desfășurăm și o activitate de cooperare cu celalte parohii ortodoxe în cadrul Conferinței Pastorale Ortodoxe din Düsseldorf. Avem, de asemenea un schimb de experiență ecumenică în cadrul Cercului de Lucru al Bisericilor Creștine din Düsseldorf.

Încercăm, așadar, cu rersusele limitate de care dispunem, dar cu mult suflet să ne facem datoria, în așa fel încât să fie slăvit numele lui Dumnezeu prin mărturia de credință pe care o dau comunitățile noastre ortodoxe române din diaspora.

INSTITUŢIA FAMILIEI ÎN REGLEMENTĂRILE ÎMPĂRATULUI CONSTANTIN CEL MARE

 

Aspecte socio-politice ale perioadei

Într-o perioadă în care instituţia familiei este tot mai mult afectată de decizii legislative care o ameninţă în integritatea şi componenţa sa, am socotit de cuviinţă să fac o mică prezentare a legislaţiei constantiniene cu privire la instituţia familiei şi pericolele care o vizau în perioada la care ne referim.

Împăratul Constantin cel Mare a arătat o grijă deosebită faţă de instituţia familiei, conştient fiind că pacea socială putea fi controlată prin această instituţie-cheie. De aceea, mai mult de 1/5 din legislaţia care s-a păstrat de la el este dedicată reglementării familiei şi căsătoriei. În domeniul familiei, legislaţia constantiniană dovedeşte două preocupări majore. Una este legată de conservarea patrimoniului, multe legi privind testamentele scrise, donaţiile între soţi, repudierea, tutela şi curatela, iar cea de-a doua a reprezentat-o protejarea soţiilor, văduvelor şi a copiilor minori.

Venirea la putere a împăratului Constantin a avut loc într-o perioadă ce a urmat unor mari zbateri şi conflicte civile, ce au determinat o bulversare totală a societăţii romane şi a ordinii sociale a acesteia, adică o separare clară între conducătorii civili şi militari, o nevoie de împărţire clară între păturile sociale, precum şi apariţia unor noi instituţii cu impact social, în special a Bisericii Creştine. Organele puterii civile nu erau singurele care instituţionalizau aceste schimbări. Reglementările canonice elaborate de anumite sinoade în timpul domniei lui Constantin au reliefat şi ele nevoia unei reglementări în domeniul familie şi căsătoriei. Astfel au fost sinoadele de la Elvira şi Neocezareea, care şi-au dedicat aproape jumătate din reglementări acestor domenii. Trebuie să menţionăm aici că, începând cu primul secol, creştinismul a fost predominant o religie urbană, îmbrăţişată de clasele de mijloc şi cele de jos şi, cu excepţia oraşelor mai mari din vest, cum sunt Roma sau Cartagina, era foarte răspândit în jumătatea răsăriteană a imperiului. Conform unei estimări, în anul 312 creştinii reprezentau 5% din populaţia imperiului, deşi proporţia era şi mai mică în partea de apus [Judith Evans Grubbs, Law and Family in Late Antiquity, Claredon Press, Oxford, 1995, p. 8].

Anularea amenzilor pentru celibatari

Aspectele financiare legate de căsătorie şi de moşteniri au reprezentat un mare interes pentru jurişti şi pentru cei din clasele de sus ale societăţii romane. De aceea, în prima parte a domniei sale, Constantin s-a dedicat acestor chestiuni legate de transferul de proprietate în cadrul familiei.

Augustus a hotărât a fi aplicate amenzi celor care nu respectau legile promovate de el pentru încurajarea căsătoriei şi a procreerii, acestora din urmă fiindu-le restricţionat dreptul de a primi moşteniri sau donaţii. Bărbaţii necăsătoriţi cu vârste cuprinse între 25 şi 60 de ani şi femeile cu vârste între 20 şi 50 de ani nu puteau beneficia de donaţii şi moşteniri lăsate lor de oricine care nu avea un grad de rudenie de cel mult gradul şase. Celor cărora erau căsătoriţi, dar nu aveau copii (orbi) le era confiscată o jumătate din donaţie sau moştenire [Ibidem, p. 123]. Pe de altă parte, cei care erau căsătoriţi şi aveau copii, respectând astfel prescripţiile legale, erau răsplătiţi prin acordarea de diverse privilegii, astfel: bărbaţii căsătoriţi primeau unele drepturi prin care puteau accede mai uşor la poziţiile senatoriale sau în conducerea municipiilor, iar femeile cu cel puţin trei copii primeau ius liberorum, care le permitea să îşi desfăşoare activitatea şi să îşi conducă propriile afaceri fără nevoia de a avea un tutore sau reprezentant legal.

Aceste prevederi legislative ale lui Augustus au produs multă iritare la Roma în sânul claselor sociale înalte, mai ales datorită faptului că legea încuraja informările cu privire la cei care încălcau prevederile legale în acest sens. Conform lui Tacitus, această lege a determinat creşterea numărului de informatori (delatores), a căror activitate a semănat frică şi suspiciune în rândul familiilor senatoriale [John Noel Dillon, op.cit., p. 76]. Trebuie spus că aproximativ 20% din căsătorii nu se soldau cu naştere de prunci, iar alte 20% aveau parte doar de băieţi şi alţi 20% doar de fete. Într-o societate premodernă, orice femeie se considera că trebuie să nască 5 copii pentru a asigura perpetuarea. Infertilitatea care caracteriza societatea romană avea diferite cauze, printre care sarcinile premature, infertilitatea, condiţiile sanitare precare sau absenţa soţilor pentru luni perioade de timp. Legislaţia promovată de Augustus în acest domeniu a produs supărare, nu atât prin faptul că nu se puteau primi moşteniri, mai ales în rândul claselor sociale înalte, ci mai ales datorită faptului că se acordau amenzi şi penalităţi pentru o situaţie care era oricum dureroasă din punct de vedere social (acest lucru fiind cauzat de inferitilitate şi, astfel, de imposibilitatea de a transmite pe cale directă moştenirea către un descendent).

Împăratul Constantin va fi cel care va căuta să schimbe aceste lucruri. Nu trebuie să ne gândim acum că el a fost împotriva ideologiei romane tradiţionale care privea legitimarea căsătoriei şi a procreerii. Dimpotrivă, legislaţia sa arată ostilitatea împăratului faţă de orice formă de uniune care era contrară legislaţiei romane. Ceea ce îl deranja pe împărat era însă activitatea acelor informatori (delatores), socotiţi a fi o năpastă pentru viaţa Imperiului roman şi exploatarea cetăţenilor de către angajaţii imperiali care a escaladat în ultima parte [Judith Evans Grubbs, op. cit., p. 132]. Mare parte din legislaţia constantiniană din prima parte a activităţii sale de conducător a privit în special situaţia de la Roma, ca semn al bunăvoinţei împăratului şi al dorinţei de a eradica abuzurile predecesorului său, Maxenţiu. De aceea, în timpul activităţii sale, Constantin a emis diferite legi prin care îi sancţiona pe acei delatores şi pe funcţionarii imperiali care îşi depăşeau atrubuţiile. Chiar foarte devreme, după cum reiese din legislaţia emisă, împăratul a căutat să aşeze interesele cetăţenilor privaţi deasupra celor ale fiscului imperial.

Acum, Constantin va emite legi care vor viza şi transferul de proprietate în cadrul familiei, în mod special între părinţi şi copii. Cunoscând nemulţumirile claselor sociale (în special ale celor de sus) referitoare la succesiuni, Constantin a introdus reforme importante care vizau ca transferul de proprietate între părinţi şi copii să fie posibil a fi realizat într-un mod mai simplu şi fără atât de multe restrângeri de ordin legislativ. Pe 5 septembrie 315, printr-o lege ce a fost citită în Senat, împăratul Constantin decreta că un tată va deţine uzufructul până la moartea sa, în cazul acelui bona materna, reprezentând proprietatea lăsătă de către mamă pentru copiii ei, în cazul în care aceştia din urmă erau încă sub tutela părintească, patria potestas [John Noel Dillon, op. cit., p. 76]. Tatăl nu va avea dreptul să o înstrăineze sub nicio formă. Dacă moştenitorul ieşea de sub această patria potestas, atunci tatăl trebuia să îi cedeze dreptul de proprietatea, dar fiul trebuia să îi dea tatălui 1/3 din proprietatea în cauză, pe care tatăl putea să o înstrăineze.

Constantin a confirmat, aşadar, prin legi ceea ce el considera a fi lucrul cel mai bun a se realiza în practică. De aceea, nu se poate spune că împăratul a fost influenţat în adoptarea şi promovarea acestor legi de vreo tradiţie răsăriteană, acest lucru fiind de altfel greu de crezut a fi putut fi realizat şi promovat în Roma. Dar legile lui Constantin cu privire la transferul de proprietate a continuat. Astfel, în 318 el a emis o lege prin care permitea ca o mamă să poată primi succesiunea în urma unui copil ce a decedat după ce a ajuns la maturitate, chiar dacă ea a omis să stabilească un tutore pentru el. Tot în acelaşi an, împăratul a decretat că darurile dintre părinţi şi copii urmau a fi valide chiar dacă nu s-a respectat întru totul procedura impusă de dreptul roman [Ibidem, p. 77].

Dorinţa lui Constantin de a facilita transferul de proprietate în sânul aceleiaşi familii şi de a lovi în activitatea acelor delatores s-a concretizat într-una dintre cele mai cunoscute legi ale sale, anume edictul prin care erau anulate amenzile instituite de Augustus pentru celibatari. Această lege a fost emisă la Sardica în 31 ianuarie 320 şi făcută publică la Roma la 1 aprilie 320 [Ibidem], fiind adresată poporului, aceasta fiind o caracteristică a legilor constantiniene. Astfel, cei care erau consideraţi a fi celibatari pe baza vechii legi puteau trăi liniştiţi acum, iar cei care erau socotiţi a fi fără copii (orbus) nu mai erau amendaţi în aşa măsură încât să fie afectaţi de aceste amenzi [Judith Evans Grubbs, op. cit., p. 119].

Pr. Emanuel TĂVALĂ

CONSTANTIN CEL MARE, FONDATORUL EUROPEI

 

Imediat după rânduita și populara sărbătoare din 21 mai a fiecărui an bisericesc, comemorăm, la 22 mai, moartea împăratului roman căruia i-a fost dat să schimbe substanțial cursul istoriei europene și universale. Nu a făcut-o asemenea înaintașilor săi, adică exclusiv prin cuceriri – deloc ireversibile – sau prin grandioase ctitorii în Cetatea eternă, ci printr-o viziune premonitorie - pedant numită staurofanie – care a inspirat hotărâta sa deschidere spre monoteismul creștin. În acel semn (al Crucii), viitorul împărat nu a repurtat doar o victorie militară punctuală, contra rivalului Maxențiu, ci una providențială pentru ethosul viitoarei christianitas; așadar, al ordinii evanghelice din care s-a cristalizat, de-a lungul epocilor succesive, identitatea politică a Europei.

Mai presus de scăderile sale omenești ori de drumul său ezitant spre definirea Ortodoxiei, Constantin s-a bucurat de sincera cinstire a Bisericii nedespărțite, ai cărei păstori s-au consfătuit, sub autoritea lui, cu prilejul primului Sinod Ecumenic, la Niceea, lângă Noua Romă, impetuos edificată pe malul Bosforului. Predecesorii acestui „bazileu” erau apoteozați uneori antum și, aproape mereu, cu titlu postum. Grație revelației primite de la Hristos Cel Răstignit, Constantin n-a mai sporit „inventarul” unui panteon idolatru (în pofida statuii colosale ce i-a fost dedicată). Marea Biserică l-a numărat ca sfânt, promovându-l astfel printre prietenii celești ai Logosului și socotindu-l asemenea Apostolilor Săi, în tandem cu pioasa lui mamă, sfânta Elena. Putem spune că împărăteasa-mamă și augusta ei progenitură au fost oameni ai meritului personal și ai deciziei temerare. Tatăl viitorului împărat Contantin era generalul Flavius Constantius, devenit parte în sistemul „tetrarhiei”, dar cea care i-a dat naștere fusese o femeie de origini modeste, fără rang aristocratic. Odată devenit singurul stăpân al orbis-ului roman, Constantin avea toate motivele să se considere – instinctu divinitatis – alesul Părintelui ceresc.

Așadar, pontifex maximus al Fiului lui Dumnezeu, prin a cărui Cruce, simbol al kenozei, își asuma vocația de unificator spiritual, politic și administrativ al vastului imperiu pregătit parcă (după veacurile de persecuție anti-creștină) pentru renașterea în Duh și Adevăr. Că această unitate spirituală a rămas mai mult un ideal, decât o realitate, ne-o dovedește istoria Bisericii, punctată cu destule schisme, mișcări centrifugale și anatemizări. Ce poate fi însă durabil, dacă nu urmărești un ideal, așa cum te deplasezi, tenace, spre linia imaginară a orizontului?

Constantin a fost proclamat împărat la Eboracum, în Britania, deci în orașul York, reprodus, cu multe veacuri mai târziu, în Noua Lume de peste Atlantic. Cariera lui imperială – encomiastic prezentată în opera lui Eusebiu de Cezareea – se vede astăzi demontată critic, prin detalii erudite, de către feluriți istoricii (post)moderni, dornici de revizuiri, în tradiția iluministă. Dar oricât i-am găsi marelui Constantin fie noi capete de acuzare, fie scuze apologetice, n-avem cum să negăm evidența că tocmai trecerea sa de la politeism la monoteism constituie momentul fondator al civilizației europene, din secolul IV, până la actuala Uniune a celor 27 de state democratice. Iulian Apostatul – împăratul neoplatonic animat de ambiția de a restaura politeismul într-o cheie mai rafinată – avea să fie doar un epigon constantinian, obligat să copieze creștinismul chiar și atunci când îl combătea, plin de resentimente. Eșecul tentativei lui Iulian, educat inițial în duh creștin, dovedește că temelia pusă de Constantin a ilustrat adevărata revoluție spirituală, sinteza epocală și patul germinativ al unei alte combustii politice pentru ideea imperială, conectată acum cu viziunea Cetății lui Dumnezeu. Europa de azi, secularizată, tehnologică, pluralistă și politic corectă, n-a avut curajul de a pune Crezul de la Niceea în preambulul tratatelor sale constitutive. Acest credo – veritabil liant al unității de profunzime a civilizației euro-americane – trebuie de fapt trăit, nu lipit citațional într-un text juridic. Libertatea de care ne bucurăm - în calitate de cetățeni români și europeni – ne garantează această posibilitate, urmând doar ca fiecare să se cerceteze spre a vedea în ce măsură o practică.

Teodor BACONSCHI