Învățământul, dintotdeauna
și de pretutindeni, este condiționat și de context, de determinări ce se
exercită aici și acum. Un veritabil sistem educativ, în ce are el bazal,
se exercită în raport cu niște constante valorice, procedurale sau de conținut,
ce exced conjuncturalul și accidentalul. Dincolo de vremuri sau intemperii, e
de dorit ca educația să fie vertebrată de o „busolă” imperturbabilă. Niciodată
nu va fi exclus binomul educat-educator, relaționarea vie dintre două (sau mai
multe) ființe, concretețea raportării la lucruri, fenomene, stări, exercițiul
aflării sau dumiririi, bucuria înțelegerii sau interiorizării unor idei, cunoștințe,
trăiri. Chiar dacă unele dintre aceste dimensiuni pot căpăta contururi diferite
– ca pondere sau pregnanță, ele nu vor dispărea, nu pot fi eludate, nu pot fi
excluse. Indiferent de opreliști sau de oportunități, într-o relație paideică
nu se va putea face niciodată abstracție de partajul inter-sufletesc, de
efervescența dimpreunei căutări și găsiri, de (sub)înțelesurile zămislite în
dinamica și prin „contagiunea” prezenței față către față.
Opțiunea pentru modul online
de a face educație reprezintă o soluție la o situație de criză, și nu o
alternativă la ceea ce învățământul este chemat să realizeze în situații
normale. Dacă e să ne raportăm la intervalul recent, s-a încercat o salvare și
o continuare a prezenței școlii/universității printr-un substitut ce doar
secvențial și tendențial s-a putut perpetua, având în vedere raportul dintre
eforturile (multiplicate, din partea profesorilor și elevilor) și efectele la
care s-a ajuns (pe jumătate sau chiar pe un sfert). Blocajul total, prin
„înghețarea” anului școlar, era de evitat nu numai din rațiuni
tehnic-administrative, dar și din considerente sufletești, umaniste,
existențiale: să ne imaginăm, pentru o clipă, ce-ar fi fost dacă „furam” un an
din viața unui copil, tânăr, chiar matur. Încât învățământul online este un
simulacru și un substitut firav a ceea ce ne rezervă educația săvârșită în mod
obișnuit – e o încercare de reeditare a unui proces natural, translat și redus
de limitele unui cadru artificial – nu este de criticat sau de desființat, ci
de asumat sau concretizat realist, atunci când vremurile impun așa ceva ca
aproape singura variantă.
Învățământul online e un fel
de „îngânare” parțială a ceea ce ne poate rezerva întregul. Comutarea totală a
educației în registrul virtual este de neconceput. Că secvențe ale acesteia pot
însoți, acompania, prefața sau ratifica educația obișnuită e deja aproape un
loc comun. Și până acum gesticulații pre- sau post-didactice presupuneau uzanța
instrumentarului informatic (prin prescripții prin email, trimiteri la informații
suplimentare în cyber-spațiu etc.). Să nu uităm de un aspect foarte important:
învățământul e nu numai instrucție, ci (aș zice în primul rând) și educație,
construcție de caractere, de persoane. Or, formarea persoanei presupune act
concret, influență plenară directă, punere în situație, observare și îndrumare,
feed-back complet și imediat, întărire psihocomportamentală etc. Cum pot fi
preluate aceste sarcini de medierea instrumentală? Oricât de performate sau
sofisticate ar deveni noile tehnologii, ele nu pot sta în locul persoanelor
vii, preluându-le din calități sau atribuții (spontaneitate, reactivitate,
creativitate, înțelegere, disponibilitate, bunătate etc.).
Ca proiect de viitor,
formarea online va căpăta o pondere însemnată în ce privește dimensiunea
instructivă (transmiterea de informații) și, mai ales, se va adresa segmentelor
populaționale care deja au formate competențe în sistemul tradițional de
instruire. Pentru un matur, de pildă, e mai nimerită o participare la un curs
online de perfecționare sau de reconversie profesională, decât o deplasare
efectivă într-un spațiu de învățare. Pentru cei aflați la începutul procesului
educativ, prezența în sala de clasă este indispensabilă. Dar și așa, împletiri
și corelații dintre tradițional și online, în ce privește sistemul normal de
instruire, sunt de presupus. E de așteptat ca, în perspectivă, ponderea
administrării unor informații sau consemne educative pe cale virtuală, mai ales în componenta lor instructivă, să
crească și să se permanentizeze – în beneficiul învățării în sala de clasă. O
viitoare ecologie a învățării școlare trebuie să ia în calcul și astfel de
despovărări crono- și energo-fage – benefice și pentru educatori, și pentru
educabili. „Nucleul dur” al relației pedagogice nu va reuși să fie substituit
de instrumentele informatice – chiar dacă acestea își rafinează performanțele
prin personalizare sau crearea iluziei unor relaționări inter-umane.
Prin educația „la distanță”
mai degrabă se poate gestiona procesul de învățare, prin pârghii pre- sau
post-predare, decât să se transmită efectiv informații noi, adesea complicate,
ce necesită prefigurări sau procesări pe care cadrul tehnic nu întotdeauna le
permite. În prezent, asistăm la o pluralitate de experiențe didactice la
distanță, de la soluții ad-hoc până la cele profesioniste, de la un eclectism
operațional până la unitate de viziune, acoperind în parte exigențele unei
formări de această natură, date fiind trecerea bruscă, integralitatea și
ineditul acestei experiențe de predare-învățare. Oricum, e mult de lucru, pe
viitor, la un proces de cuplare firesc, sporitor, bazat pe complementaritate,
dintre ceea ce se face „în prezență” și activitatea „în absență”. De pildă,
mutații de accent poate suferi procesul de testare sau de evaluare. Aceasta nu
va viza atât cunoștințe declarative, care se cer a fi încorporate (date exacte,
factuale, idei depozitate în manuale etc.), ci, mai degrabă, cunoștințe procedurale,
felul cum sunt utilizate și aplicate cunoștințele, care este sensul lor,
puterea de a ajunge la alte informații, la alte modalități de valorificare sau
întrebuințare a acestora.
În plus, nu toate
pre-achizițiile celor care au intrat în formula online erau orientate pe
direcția educațională, didactică. Echipamentele și aptitudinile existente au
constituit o bună bază de plecare pentru o „comutare” a învățământului de la
varianta clasică la cea modernă.Formarea unor competențe digitale de primă instanță,
la elevi/studenți și profesori, nu este suficientă pentru instaurarea unei
formări virtuale; e nevoie de transformări la nivel de formare prin focalizări
pentru contexte gândite explicit în acest sens. Nu toate instrumentele
informatice sau de tip software, utilizate în acest moment pentru comunicarea
sincronă/asincronă cu elevii, au fost proiectate în scopul realizării
activităților didactice; unele sugestii, venite din partea profesorilor,
reclamă necesare calibrări ale acestor echipamente sau programe, încă din
start, în perspectivă explicit didactică, educațională.
De asemenea, cunoașterea și
formarea asigurate de mediul online se supun fragmentării, episodicului și
algoritmicității gândirii și acțiunii umane. Tot ce ține de reglaj fin, de
nuanță, de efervescență epistemică, de emoție euristică, de balans sau
profunzime ideatică etc. nu poate fi acaparat sau transmis de mașină sau alt
dispozitiv comunicațional (cel mult ca iluzie sau surogat strecurat de un
informatician dibaci). Gândirea „mașinală” asigură performanță și randament,
dar nu este iscoditoare și inovatoare. E un derivat, nu un izvor al
cuprinsului, al înțelepciunii, al valorii. Atribute importante ale genezei sau
dialecticii cunoașterii sunt neglijate de noile tehnologii de informare și comunicare.
Acestea se dovedesc a fi deosebit de necesare, funcționale, eficiente, dar nu
se pot substitui însușirilor și vocației omului.
În ultimă instanță,
experiența educației disponibilizată prin mediul virtual este o provocare pe
care Saeculum-ul prezent ni-o aduce: învățământul online este o probă –
de etapă – a măsurii în care ne putem prezerva umanitatea în raport cu o
„creatură” – tehnologia – ce pare că uită și ia în derâdere omul ce a
zămislit-o...
