Îi mulţumesc şi, de
asemenea, îi cer iertare unchiului meu de văr, Eugen Dorneanu, din orașul
Hârlău, județul Iași, condamnat la 20 de ani de muncă silnică (bunica mea Sofia
și mama lui Maria, surori), pentru că prin rândurile sale mărturisitoare de mai
jos i‑am răscolit cele mai neplăcute amintiri din viața lui. Am considerat că
este de datoria mea să scot la iveală acele trăiri profunde, nu pentru
răzbunare, ci pentru a continua lupta ca aceste fărădelegi să nu se mai repete.
Sunt slove din istoria unui om, a unei familii, a unui neam, regăsită de-a
lungul vremii în povestea biruitoare a acestui popor.
Prin luna noiembrie a anului
1961, în zona Debarcader au fost triați de Securitate pentru a fi trimiși la
campania de recoltare a stufului. Cei considerați apți pentru munca grea la
care urmau să fie supuși au fost mutați de la Saivane, unde dormeau pe paturi
metalice fără saltea și fără pătură, la Bacul 4 acostat pe malul Brațului
Chilia. Așa au fost deplasați vreo 14 km prin tragerea cu un remorcher. Această
colonie de muncă silnică de la Periprava avea nobilul scop, așa cum
propaga presa comunistă, de a valorifica superior resursele naturale de stuf,
materie primă pentru fabricile noastre de hârtie și export în Republica
Democrată Germania.
În bacul metalic fabricat
pentru transportul cerealelor era amenajat un dormitor comun de aproximativ 100
de paturi suprapuse pe 4 nivele și grupuri sanitare formate din hârdaie
(ciubere) ridicate de deţinuţi, zilnic, manual pe scări metalice și golite
peste bord, în Dunăre. Cel mai greu a fost pentru cei plasați la nivelul 4,
deoarece se producea condensul pe tavanul metalic, rece și erau mereu plouați.
Încălțați cu ciorapi din pânză cauciucată și opinci din cauciuc, îmbrăcați în
zeghea ruptă și cu o căciulă pe cap, (unchiul meu s-a considerat un norocos
prinzând o căciulă din postav reformată de la armată) erau conduși zilnic la
punctele de lucru de gardieni înarmați cu automate gata de tragere la cea mai
mică intenție de evadare, unde, cu o cange în formă de seceră, tăiau stuful, îl
balotau în snopi cu circumferința de 1,10 metri și‑l cărau, stivuindu‑l pe
malul Dunării.
Cu toate că în perioada de
recoltare, Dunărea era înghețată, în zona de lucru, datorită stratului izolator
de turbă în care creștea stuful, apa mustea – astfel că noi eram mereu
scufundați în apa rece – care era și singura lor sursă de apă de băut.
Muncind 2 luni în aceste
condiții, picioarele unchiului meu au cedat și de aceea a ieșit de mai multe
ori la raport, împreună cu un tânăr cultivat și cu bune maniere, preot de
origine maghiară, ajuns piele și os, care abia mai putea silabisi securiștilor
„nu mai bate la mine”.
Suportând înjurături și
bătaie, au fost trecuți, după un timp, pe lista propusă spre trimitere la
infirmerie. A venit ziua când a fost aprobată lista cu cei 17 deținuți ce urmau
să se deplaseze la Colonia Grindu, dar au plecat doar 16, deoarece tânărul
preot a decedat. Escortați de pistolari, au luat cu ei și mortul care era și el
pe listă, ducându‑l fără targă și apucându‑l extrem de incomod de cele patru
membre. Lângă o salcie cu crengile până la pământ, care parcă și ea plângea, au
cerut permisiunea să făurească o targă din crengi împletite. Pe drum s‑a făcut
o buclă, ducând mortul la cimitirul din Periprava, după care au continuat
drumul până la Colonia Grindu, sfârșind acest marș extenuant de circa 18 km.
Conduși la infirmerie, a dat
de doctorul Agape din Hârlău, care‑i era concitadin și o bună cunoștință a
tatălui său. Doctorul era condamnat la muncă silnică, pe tema comună,
conspirație împotriva orânduirii socialiste. Comunitatea de unde au plecat
amândoi, orașul Hârlău, cândva capitală a Moldovei, și‑a spus cuvântul și
norocul a făcut ca unchiul meu să aibă parte de o îngrijire deosebită timp de
câteva luni în care domnul doctor i‑a îngrijit bine picioarele degerate, l‑a
alimentat bine, uneori chiar din rația lui, și l‑a vitaminizat.
Regimul
comunist ne‑a confiscat majoritatea drepturilor, dar n‑a reușit niciodată să ne
ia credința în Dumnezeul nostru, al strămoșilor şi străbunilor noștri.
La infirmerie, printre alți
loviți de boală se afla și preotul împreună cu care unchiul meu Eugen Dorneanu,
în postul Paștelui, a proiectat pregătirea sărbătoririi Învierii Domnului.
Părintele avea nevoie de vin și pâine pentru a pregăti Sfânta Împărtășanie.
Având în familie podgoreni pricepuți, și dintre ei cel mai iscusit fiind
unchiul său, chiaburul Vasile Pârpăriță din Comuna Scobinți, Podgoria Cotnari,
județul Iași, și el mult purtat prin închisorile comuniste, era inițiat în arta
fermentației care produce vinul. A găsit un bidon de vreo 3 litri și din
cubulețele de marmeladă pe care le primea a pus de‑o parte și, frământându‑le
cu apă, a pregătit fermentația. Dar ce să vezi... s‑a anunțat percheziția.
Printr‑o gaură, care era practicată în tavan a aruncat vasul unde se pregătea
facerea vinului, în pod, ferindu‑l de ochiul vigilent al Securității. A venit
Săptămâna Patimilor și părintele a întrebat de vin. Patru dintre cei prezenţi l‑au
ridicat pe cel mai mic în talie, strecurându‑l prin gaura strâmtă a podului de
unde a adus bidonul cu acel conținut fermentat și pe care l‑au deschis cu
deosebită grijă spre a evita explozia. Pentru pâine a fost ușor,
deoarece au putut să economisească din rația de 180 grame de pâine pe care o
primeau zilnic. Condițiile de procurare din proiect fiind îndeplinite,
părintele a putut oficia Sfânta Liturghie. La ceasul Învierii Domnului,
părintele le‑a dat Sfânta Împărtășanie şi au cântat cu toții: „Hristos a înviat
din morți, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viață dăruindu‑le”.
După o scurtă perioadă li s‑a
dat posibilitatea de a face cerere pentru revizuirea procesului, și înainte de
Crăciun, unchiul meu a fost transferat la închisoarea Gherla, județul Cluj,
scăpând de la exterminare.
Mulțumesc Dumnezeului nostru
că în aceste timpuri grele, în care din cauza acestui Covid‑19, mi‑a dat gândul
să fac o paralelă între Paștile petrecute în 1962 în închisorile comuniste și
Paștile anului 2020 petrecute într‑o libertate nepăzită. În 1962, de Sfintele Paști, cei condamnați
politic au primit Sfânta Împărtășanie și au cântat Hristos a înviat, fără lumânări
aprinse, având lumina în sufletele lor. Această Lumină Sfântă a unit puterile
oamenilor de bună credință din țară și din străinătate și cu mult ajutor de la
Dumnezeu, ascultându‑le rugăciunile fierbinți și ieșite de la răcoare, ale
acestor dezmoșteniți, a făcut posibil ca în vara anului 1964 să fie emis
Decretul de desființare a închisorilor politice comuniste.
În acest an 2020, la
aniversarea Învierii Domnului, în bisericile noastre au slujit preoți și
cântăreţi după vechea rânduială, dar fără credincioși în interior, iar noi am
așteptat să primim la casele noastre Sfintele Paști sfințite la Liturghia din
Joia Mare și Lumina Sfântă adusă de la Sfântul Mormânt din Ierusalim, cu
participarea în două etape a voluntarilor de la bisericile de parohie, într‑o
organizare excelentă a Bisericii Ortodoxe Române. La ceasul zero al Duminicii
Sfintelor Paşti, dangătul clopotelor ne-a vestit că Lumina Sfântă ne‑a fost
oferită și vom cânta Hristos a înviat, izolați social, dar uniți în simțirea
ortodoxă românească. Potrivit tradiţiei noastre, după împărtășirea cu Sfintele
Paști, săracii și bogații se așază la masă, se rostește Rugăciunea Domnească și
petrec fiecare pe măsură. Din experiența mea de viață, de curând am trecut de
77 de ani, am observat că nimic nu este întâmplător și toate sunt rânduite de
Domnul pe pământ. Am fost împinși la izolare pentru a motiva marea unire a
forțelor binelui. Începutul se desfășoară sub ochii noștri – marile laboratoare
medicale din lumea întreagă și‑au dat mâna, experimentând și comunicând
rezultate pentru găsirea antidotului (vaccinului sau a medicamentului) contra
Covid‑19 care macină lumea întreagă.
Ne rugăm, Doamne, să ne
ocrotești și, așa cum ne‑ai dat talanți, să ne dai și măsura muncii noastre pe
pământ, după o teorie a valorii muncii prestate de fiecare și reflectată în
starea socială a fiecăruia.
