Nu. Titlul nu este simplu
joc de cuvinte. Descopăr într-o veche ediție a unei cărți de opinii asupra
educației a lui Constantin Kirițescu – intitulată Școala Românească într-o
răscruce de Istorie (Fundația Regală pentru Literatură și artă, 1943, 408
pg.) – o deschidere de capitol care spune multe despre ritmul reformei
educaționale din România dintru începuturile ei independente: „Un comunicat oficios arată prin țifre
impresionante succesiunea precipitată a conducătorilor departamentelor
ministeriale dela 1928-1938: s-au perindat la cârma țării 390 de miniștri și
213 subsecretari de Stat! Concluzia se impune dela sine. Nu poate fi vorba de
un plan de lucru, fruct al unei gândiri chibzuite, aplicat cu grijă și
supravegheat cu atențiune în experimentarea lui. Instabilitatea aduce haos și
efectele acestui haos le-am simțit cu durere în ultimul timp. De această
răvășire a activității de Stat n-a scăpat școala. Ba chiar a plătit scump
partea ei de turburare a vieții publice. În casa din strada ce poartă numele
lui Spiru Haret s-au urmat timp de zece ani nu mai puțin de 12 miniștri, fără
să mai numărăm pe subsecretarii de Stat. Această cursă de vitesă apare și mai
amețitoare, dacă scoatem ministeriatul d-lui dr. Angelescu, singura perioadă de
stabilitate, care a ținut patru ani. În restul de șase ani, s-au perindat unul
după altul, unsprezece miniștri. Instabilitatea ministerială e agravată de
aceea a secretarilor generali și, în unele sectoare administrative, de a
directorilor de mari resorturi; de pildă, în fruntea direcției învățământului
superior, după plecarea scriitorului acestor rânduri, în Septemvrie 1938, s-au
urmat nu mai puțin de patru directori, ceea ce revine în mijlociu la câte doi
pe an” (pp. 9-10). Sigur că aluziile sale pot fi subiective. Dar și
învățământul are doza sa de subiectivism din care decurge ieșirea sa din
conformism – boală grea și astupătoare de izvoare intelectuale. Concluzia sa,
după cele descrise mai sus, e una pertinentă: din păcate, instabilitatea nu
atinge numai persoanele, ci și directivele! Să nu ne mai facem bine, oare?
Sunt convins că la vremea de
Covid-19 în care ne-am trăit provocările ca pedagogi am înțeles ceea ce spunea
însuși Spiru Haret – cel situat într-o aură imuabilă a pedagogiei active.
Pedagogia și metodologia ei, didactica și propedeutica formativă nu sunt
înțepenite în stare de proiect. Nu pot funcționa dacă nu evoluează. Dar o
evoluție fără țintă este cel puțin la fel de periculoasă ca o evoluție care
uită de unde și-a luat cultura – fundație, elementul constituant al endogenezei
pedagogiei. Suntem în plin proces de reformare de 30 de ani. Personal, cred că
am reformat mai mult decât am format și simpla schimbare a etichetelor de pe
conținuturi nu au modificat substanța de fond a conținutului educațional.
Privesc spre educația religioasă, spre ora de Religie. Pentru că dacă vrem să
începem să gândim în context, de aici avem obligația să o facem. Nici un aspect
al reformelor din ultimii ani nu a crescut calitatea vocațională a alegerii
cadrelor didactice, din nefericire. Din fericire la Religie, marcați oarecum de
exigențele Evangheliei, profesorii au dezvoltat un soi de empatie duhovnicească
și o cordialitate reală cu problematica generală a generațiilor ce le educă. Nu
sunt mai buni decât alții și nici nu trebuie. Trebuie să fie însă mereu gata să
creeze substanță educațională. Perioada de touch- educație i-a obligat
la creativitate, la ieșire din rigorisme și țâfneli ieftine la oră. S-a vădit
nevoia de a aborda sistematic și cu relevanță acele aspecte de viață și cultură
creștină în care Biserica aduce un spor de nădejde tinerilor. Sigur. Sunt și
excepții. Nefericite. Am primit semnale ale unor atitudini ieftine în care tonul
predării nu s-a schimbat, iar conținuturile s-au supus mai mult programei,
oarecum anesteziate în timp, și mai puțin noului program de viață al copiilor.
Care aveau de înfruntat alături de părinții lor pandemia de frică și valul de
răutate din jur. Au reușit, au ba numai ei vor ști dinaintea conștiinței
proprii. Acolo, la limita fină a ecranului, mai mult decât la muchia catedrei,
s-a vădit puterea de a ține clasa, nu lecția. De a construi non-formalul
dătător de teme de gândire fără a da teme pe hârtie. Cum se va gestiona vara
aceasta pregătirea profesorilor va fi fundamental evoluțiilor ulterioare. E
limpede că nu problema tehnică este fundamentală întregii evoluții a
învățământului modern, ci aceea a retehnologizării interioare a sistemului de
gândire al profesorului. Efortul a fost strașnic. Greutățile păreau de
netrecut. Din teren veștile au fost însă mărturisitoare de încredere în oamenii
școlii. Profesori care au imprimat materiale noi, altele decât cele din
manuale, despre curaj și bucurie, despre primăvară și Înviere, despre puterea
unor copii și sfinți de a face bucurie celor din jur. Undeva, în Țara Moților,
lipsită de semnal pe alocuri, dar nu de oameni bravi, „ora de religie” a fost
dusă din poartă în poartă de profesorul-poștaș care a simțit că poate să ajute
astfel comunitatea. Și în jocul orei de religiei, căci despre un astfel de homo
ludens ne vorbește non-formalul creativ, s-au prins și părinții și bunicii.
Ba chiar preotul satului și, mai apoi, și alți preoți au cedat facebook-ul
parohiei profesorului pentru a le transmite celor ce puteau avea astfel de
contact orele de cateheză. Dar, repet, unde semnalul nu funcționa, prezența sa
în cătunul de sub munte a fost fundamentală. Avea acolo 6 din cei 35 de elevi
ai școlii. Pentru ei poarta dinspre drumul mare a fost catedră. Și sunt
conștient că nu este singurul și nici singular.
Ceea ce am învățat de la
profesorii de școală și liceu a fost să nu părăsesc studenții. Să ținem aproape
de ei și stările lor. Nu mereu de bine. Evadarea din clasic nu înseamnă
eludarea factorului uman, mai ales uitarea elevului în colțul directivelor
formale. Am ascultat atent discursul multor educatori. Păreau că toți vor să
dovedească un soi de dreptate particulară în educație. Am ascultat și nevoile
copiilor, tinerilor și studenților. Ba unele webminarii m-au apropiat de
dascăli și specialiști. Frustrările nu pot ține loc de energii umane, după cum
sloganurile (a se vedea clișeele legate de educație sexuală) nu pot naște
pedagogie. Nu. Activiștii, inclusiv cei religioși, nu pot naște pedagogia
socială de care avem nevoie pentru a restarta reforma continuă a vocațiilor
educaționale din România. Momentul Covid-19, care a fost o secundă în fapt în
timpul istoric al dezvoltării umane, ne-a obligat să regândim educația? Sau să
regândim ce urâtă este ea fără copii, fără ecoul de feed-back al fiecărei clipe
din viețile noastre ca educatori?
La vremea când scriu aceste
rânduri Facultatea noastră de Teologie macină on-line examene, corectări de
teze de licență și dizertații. S-a aliniat unei întregi generații de adaptați la nevoia de comunicare a
Bisericii și Școlii. Dar a făcut-o cu această conștiință: comunicarea se
desăvârșește în Cuminecare! Vom putea oare să spunem lumii școlare cât de
important este acest aspect – cuminecător – al educației? Depinde de noi dacă
avem cultura necesară unei comunicări în timp real a empatiilor noastre
pastorale. Restul, iertat să fiu sau nu, e vânare de vânt. Și nu vânt al
Duhului Sfânt!
Pr. Conf.
Univ. Dr. Habil. Constantin NECULA
