În luna mai a anului 2020,
cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, a fost publicat în
limba engleză documentul intitulat „FOR THE LIFE OF THE WORLD: Toward a Social
Ethos of the Orthodox Church”. Tradus în douăsprezece limbi, printre care și în
limba română („Către o etică a Bisericii Ortodoxe”, trad. în română de Viorel
Coman și Petre Maican), textul reprezintă baza de reflecție a Patriarhiei
Ecumenice în domeniul eticii sociale. Detaliile publicării acestei reflecții
sociale, procedura ei, precum și comisia aflată sub președinția Pr. Dr. John
Chryssavgis, care a dus la îndeplinire sarcina elaborării textului, sunt expuse
în Prefață. Cuvântul-înainte (arhiepiscopal), semnat de părintele arhipăstor
Elpidophoros al Americii, clarifică caracterul documentului în lumea ortodoxă,
precizând că: 1) Documentul reprezintă un discurs care promovează angajamentul
social al Bisericii Ortodoxe; 2) Documentul se vrea o continuare a reflecției
începute la Sinodul din Creta din 2016. Rolul textului constantinopolitan
constă în invitația la reflecție, pornind de la punctele expuse în document.
În partea introductivă a
documentului (1. Introducere, §1-§7) este creionat fundamentul antropologiei
ortodoxe, care constă în calitatea omului de a fi creat „după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu” (Fc. 1:26): „A fi creat după chipul lui Dumnezeu
înseamnă a fi creat pentru comuniunea liberă și conștientă și pentru unirea cu
Dumnezeu în Iisus Hristos, în măsura în care suntem făcuți în, prin și pentru
El (Coloseni 1:16)” (§1). Astfel că omul este orientat în primul rând spre
Creator, în sens doxologic și euharistic (cf. §1). Din această calitate rezultă „comuniunea
iubitoare” (cf. §2), prin care omul este chemat să-i slujească lui Dumnezeu,
semenilor și „întregului cosmos”. După afirmarea unicității și infinitei
prețiozități a fiecărui om, textul precizează scopul suprem al omului, care
constă în „îndumnezeire”. Acest scop se răsfrânge nu numai asupra persoanei, ci
și asupra vieții sociale: „De aceea, viețile noastre spirituale sunt negreșit
și vieți sociale” (cf. §3). Următoarele două paragrafe (§4 și §5) ating
problema tensiunii dintre „existența reală” (§4) și „idealul existenței” (§5):
Lumea este căzută, imperfectă, dar creștinii au rolul de a o transfigura printr-o
asceză a iubirii „capabilă să vadă chipul lui Hristos în chipul fiecăruia...”
(§5), centrată pe Sfânta Euharistie, „sărbătoarea mereu reînnoită a nesfârșitei
dăruiri de Sine a lui Dumnezeu, a împărtășirii cu Însuși Trupul și Sângelui Său
pentru viața lumii” (§5). Fundamentul eticii sociale ortodoxe este așezat în
persoana lui Hristos (§6), Cel care în opera Sa mântuitoare a arătat o atenție
deosebită pentru cei oprimați, exploatați și neglijați. Paragraful §7 ancorează
cunoștința „binelui” înțeles ca „dreptate” și „milă”, atât teologic, în
persoana Mântuitorului Iisus Hristos, cât și secular, în legea morală naturală.
A doua parte a documentului,
„II. Biserica în spațiul public” (§8-§14), tratează resorturile teologice ale
unei etici sociale din perspectivă ortodoxă. Secțiunea debutează cu §8, în care
se afirmă faptul că Euharistia constituie centrul vieții Bisericii indiferent
de timp sau de forma de guvernământ existentă (Biserica a cunoscut diferite
regimuri politice de-a lungul istoriei diferite). Criteriile supunerii
Bisericii față de autoritatea politică, cât și cele ale implicării creștinului
în viața publică sunt enunțate în §9. Acestea sunt dreptatea, mila și, în
definitiv, fidelitatea față de Împărăția lui Dumnezeu. În continuare, textul
arată o deschidere neechivocă față de achizițiile modernității (libertățile,
drepturile omului și democrația) și critică vehement amestecul nociv dintre
Biserică și „identitatea națională, etnică și religioasă” (cf. §10), continuând
cu reiterarea condamnării „filetismului” din 1872 și a efectelor sale în perioada modernă
(§11). În continuare, paragraful 12 subliniază, la nivelul sferei publice,
importanța respectării de către creștinii-ortodocși a demnității tuturor
oamenilor, prin angajamentul pentru drepturile omului. Paragraful §13 afirmă
faptul că secularizarea, respectiv democrația nu stau într-o relație de
excludere cu religia, din contră. Paragraful §14 accentuează colaborarea dintre
Biserică și autoritățile publice, scopul urmărit fiind împlinirea binele comun
și combaterea nedreptății.
A treia parte tratează
chestiuni de ordin moral. Intitulat „Cursul vieții omenești” (§15-31), acest
capitol reiterează angajamentul Bisericii, acela de a oferi modele de căutare a
Împărăției lui Dumnezeu, dat fiind faptul că viața omului reprezintă o tensiune
între „sfințenie” și „sclavie spirituală” (cf. §15). Un șir de trei paragrafe,
de la §16-§19, abordează condamnarea abuzurilor copiilor (§16), dar și teme
precum copiii și expunerea lor la mijloacele digitale (§17), adolescență și
sexualitate (§18) și respectarea opțiunilor sexuale indiferent de alegere
(§19). Paragraful §20, enunțând cele trei căi posibile de viață, „viața de
familie”, „viața monastică” și „viața de celibat”, surprinde prin faptul că
celibatul este enumerat ca mod de viață creștină. Următoarele două paragrafe,
§21 și §22, privesc căsătoriile mixte, respectiv căsătoriile cu o persoană
non-ortodoxă, divorțul și recăsătoria, inclusiv cea a clericilor; urmează
nașterea și adoptarea de copii în §23, iar problema contracepției, precum și
fertilizarea artificială, ambele tratate pozitiv, în §24; avortul în §25 și
sarcinile în care viața mamei și a pruncului sunt puse în pericol în §26;
următorul paragraf, §27, este dedicat monahismului, iar §28, vieții celibatare.
Șirul de paragrafe §29 (despre egalitatea dintre bărbat și femeie, care
culminează cu chemarea la reactivarea slujirii diaconițelor), §30 (despre
demnitatea celor vârstnici), §31 (problema suicidului, nuanțată față de poziția
clasică, și eutanasia) încheie suita de teme morale care constituie conținutul
acestui capitol.
Al patrulea capitol este intitulat „Sărăcie, bogăție și dreptate socială” (§32-§41) și are în vedere principalele conflicte din cadrul societății. În prima parte a secțiunii, în §32, se scoate în evidență faptul că Mântuitorul, de la începutul propovăduirii Sale, s-a identificat cu „cei lipsiți de putere politică și dezavantajați social” (cf. §32), iar paragraful ulterior enunță drept criteriu indispensabil al mântuirii obligativitatea implicării sociale conform modelului hristic (§33). Urmează formularea unei critici a inegalității dintre bogați și săraci în §34, critică care include și problema distribuției bunurilor și a bogăției, iar în §35, inechitatea veniturilor, corectate prin impozitarea graduală. Problema exploatării umane este amendată în §36, iar munca și remunerația justă sunt descrise în pasajul imediat următor, în §37. Urmează siguranța/protecția socială (cf. §38) și denunțarea abuzului creditorilor (cf. §39), lipsa accesului la sistemul medical (§40) și problema climatică tratată ca problemă socială (§41).
Pr. Cezar MARKSTEINER-UNGUREANU
Parohia Krems an der Donau (Austria)/Universitatea din Viena
