Vatra satului – Vatra Mântuirii (II)

Ce definește, în fapt, vatra satului? Pentru cercetătorul în domeniul pastoralei rurale și a catehezei ethosului rural, de exemplu, modelul economic al satului poate fi identificat cu ușurință în lecturi ale operei lui Octavian Codru Tăslăuanu [A se vedea superbul text al Spovedaniilor lui Octavian Codru Tăslăuanu, mai ales Satul meu – amintiri din copilărie și tinerețe, Ed. Minerva, București, 1976, pp. 5-104, una dintre cele mai minunate și uitate mărturii despre satul ardelean și construcția sa interculturală și inter-confesională]. Ori pentru o zonă abia zărită din perspectiva cercetării, satul bucovinean. Abia în anii trecuți, Editura Cartier a reușit să re-publice volumele lui Mircea Străinul, romanele Ion Aluion și Lupul din Țara Huțulilor (ed. a III-a, 2017, 268 p.) prin care avem o cheie în plus de înțelegere a satului de dincolo de negura istoriei.

Al doilea model al satului este sintetizat în modelul euharistic. Întreaga gândire creștină a țăranului român ținea de relația acestuia imediată cu Dumnezeu. Merită amintite dinaintea copiilor, de exemplu, în cadru unui ciclu de cateheze istorice și literare bucăți literare ale lui Vasile Voiculescu (Revolta animalelor și Ciorba de bolovan fiind paradigme de interpretare a misticii satului românesc) ori textul remarcabil din memoriile lui Aurel State, textul revenirii acasă, în satul său diluat de comunism, în care oamenii vin să-l revadă- pe el, mortul de mult pomenit în contumacie- aducând cu ei lumânări aprinse [Aurel State, Drumul Crucii. Amintiri de pe front și din Gulaguri, Editura Rost, Fundația Sfinții Închisorilor, București-Pitești, 2013, pp. 428-433. Este episodul cel mai emoționant din tot ce a păstrat literatura română a întoarcerii Eroului din moarte]. Ca o înviere. În gestualitatea iconomică a satului gesturile Domnului Hristos: a luat – a ridicat ochii – a binecuvântat – a frânt și a dat – rămâne conservat un aspect euharistic inalienabil. Comunitatea euharistică și-a aflat ecoul inclusiv în gestualitatea soldatului român, multe din Memoriile de război [Unul dintre primele texte ce aveau să treacă granița dinspre Ardeal spre Bucureștiul neutralității aparțineau aceluiași Octavian Codru Tăslăuanu, volumul Trei luni pe câmpul de răsboi. Ziarul unui român, ofițer în Armata Austro-Ungară ce a luat parte, cu glotașii români din Ardeal, la luptele din Galiția, București, 1915, 320 p. Cartea va fi tradusă în franceză tocmai pentru a mărturisi Europei drama luptei între frați deși sunt pagini în volum care exprimă tocmai fraternitatea dincolo de orice putere imperială] păstrând pagini remarcabile la acest aspect. Frângerea pâinii, purtarea poverilor reciproc, asumarea unei memorii colective rămân elementele axiale ale modelului euharistic propus prin educația civică și culturală propusă prin sat. Trei sunt axele articulate în modelul satului românesc: axa istoriei comunității - axa tradiției locale - axa tradiției creștine. Niciuna fără celelalte două. Fie că vorbim de Caloian ori Paparudă, ori Caloian și Mioriță, fie că vorbim de bocetul orfic ori lumea lui Telepinus, dinaintea tensiunilor legate de transhumanță ori reconstrucție mitică a comunității identificăm ceea ce filozofii ar asuma ca fiind Ars Moriendi iconizat cel mai atent de personajul Vitoria Lipan. Una dintre sintezele de mentalitate rurală din ethosul românesc ne ajută și mai bine să înțelegem acest aspect de iconomie euharistică. Claude Karnoouh identifică astfel tipologiile și mentalitățile etnicului care transpar din viața cotidiană ca și din gândirea mitică a săteanului. Elementele legate de legitimitatea satului prin problematizarea arhaismului, prin dinamica oferită de omogenitatea culturală - atât de fracturată astăzi - efortul laicizării tradiției prin comunism și apoi, acum, prin consumism, pot fi citite și în cheia propusă de Karnoouh [Claude Karnoouth, Românii. Tipologie și mentalități, Humanitas, 1994, pp. 108-118].

Unde regăsim astăzi artefactele liturgicului în gândirea sătească? E simplu. Un parcurs prin Muzeul ASTRA te obligă să vezi cum fereastra propunea Crucea, cum crucea marca acoperișul, cum Crucea binecuvânta masa (inclusiv gestul făcut cu vârful cuțitului pe dosul pâinii, niciodată pe fața ei, căci pâinea are fața lui Hristos), Crucea de vatră - identificabilă din vatra satelor maramureșene până în lunca Oltului, la Brezuica, unde țăstul e legat cu o cruce de coperișul cuhniei iar apa se plesnește peste mălai în cruce. Cum tot în Cruce în zona Cernei (zona Cățet-Cuci-Dozești-Fârtățești, județul Vâlcea) se așază masa din Joimar (Joia mare, seara, înainte de Denia celor 12 Evanghelii) cu carafele de vin pristăvite în apa neîncepută a dimineții de Joi. Ce ne spune gestualitatea liturgică a săteanului? Că el a înțeles cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul cum că „ după Înviere toate se cer după Cruce”.

Care este funcția teologică a satului, în aceste condiții atârnate de ancestralul gândirii ritualice a satului românesc? Teologia satului se acordează, în modul ei viu, tradiției neptice [O sinteză catehetică asupra acestei teologii propune Kyriacos C. Markides în lucrarea Muntele Tăcerii- în căutarea spiritualității ortodoxe, Ed. Herald, București, 2019, pp. 83-101], încercând în permanență să aducă vindecarea inimii vieții. Vom căuta să identificăm o grilă de valori ale teologiei în oglinda ei practică. Care sunt bolile, așadar, și care sunt modurile de inventariere a ethosului popular?

Ignoranța – nu înseamnă atât lipsa informațiilor corecte cât sindromul conform căruia inima îl ignoră pe Dumnezeu. Ce știa țăranul român și azi a uitat orășeanul urcat de puțin timp din vatra satului în vidul cetății? Din ignorarea lui Dumnezeu în inimă oamenii se depărtează de experiența directă a cunoașterii lui Dumnezeu, ființele umane nu mai înțeleg ce înseamnă să trăiești fără El. Paradigma catehetică? Povestirea lui Creangă „Fata Moșului și fata Babei” în care uitarea valorilor convulsionează conștiința cotidiană a fetelor-pelerin în căutare de sens personal.

Uitarea – Inima nu și-L mai amintește de Dumnezeu. A uitat ce înseamnă să fii în stare de rugăciune. Paradigma catehetică? Fii cei mari ai Împăratului din Povestea lui Harap-Alb. Întâlnirea feciorului cu bătrâna în grajdurile veterane ale Împăratului ține de fapt de restaurarea dialogului cu smerenia. O terapie pe care o întâlnim în multe din textele mari ale ritualului rural. Reîntoarcerea în realitatea duhovnicească  se face prin Asceză – de unde personajele Flămânzilă, Setilă, Ochilă etc – exercițiu de echilibrare sufletească prin antrenarea trupului și afectelor sale în efortul vindecării de rău.

Nechibzuința – comunitatea a amendat mereu efortul prea mare pentru a avea în deficit cu a fi. Merită citite în cheie catehetică o serie de volume de predică funerară (Zaharia Boiu, Petru Maior ori Ioan Berariu–preotul din Stăneștii Sucevei).

Învârtoșarea inimii – asprirea inimii din nelucrare și nehrănire cu Harul lui Hristos, inima devine impenetrabilă. Această boală duhovnicească s-a transmis sub forma încrâncenării în muncă la generația primilor țărani urbanizați, mulți dintre ei absolvind cea mai grea  școală a vieții – navetismul. Cu tot ce va însemna această rupere de sensuri în plan personal ori comunitar. Astăzi virusarea a crescut în orizont, mulți dintre românii din diasporă fiind spulberați în intrinsecul valorilor de viață și de moarte prin bruiajul unei etici în care Hristos nu mai încape.

 Pr. Conf. Dr. Constantin Necula

VALERIU BRANIŞTE (1869-1928). Publicist, astrist, om de cultură, om politic, mare patriot. 150 de ani de la naştere (II)

 

Omul de cultură Valeriu Branişte s-a remarcat nu numai ca talentat publicist, dar şi ca profesor cu har la Catedra de Limba Română de la Universitatea din Budapesta, la Gimnaziul Superior din Braşov, ctitoria lui Andrei Şaguna, împreună cu prietenii săi: Iosif Blaga, Virgil Oniţiu.  Sextil Puşcariu, primul rector al Universităţii „Dacia Superioară” din Cluj şi distins membru ASTRA, a evidenţiat calităţile lui de dascăl: „Valeriu Branişte a sădit în inimile elevilor săi dragostea de carte şi iubirea de neam cu focul sacru al sufletului său însetat de frumos şi de adevăr…După ani de zile soarta a vrut să colaborăm la înjghebarea celei dintâi universităţi a Ardealului românesc…”.

Valeriu Branişte a evocat cea mai importantă ctitorie a marelui Şaguna – Mitropolia Transilvaniei – şi meritul de excepţie de a organiza Biserica pe baze legale, acelea ale Statutului Organic, 1868, ce va sta la baza organizării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie:  „Opera vieţii lui Şaguna înseamnă întemeierea din nou a poporului român şi a Bisericii sale naţionale din Ardeal, Banat şi părţile ungurene locuite de români… Aşezată pe cele mai largi baze democratice, în armonie cu genuinul înţeles al sfintelor canoane şi inspirată de spiritul modern constituţional al ocârmuirii de sine prin organe reprezentative, a devenit organizaţia dată de Şaguna Bisericii, o fortăreaţă inexpugnabilă a întregului neam, care i-a făcut cu putinţă să învingă toate piedicile artificiale ce se puneau de veacuri în calea evoluţiunii  fireşti…  Şaguna şi-a reorganizat Biserica din temelie, reintroducând sinodalitatea, care se pierduse în veacurile de urgie, a restabilit locul şi rolul mirenilor în organizaţia  Bisericii şi când a ajuns Biserica să poată sta pe temeiurile proprii, i-a eluptat (dobândit cu greu) independenţa, ridicând-o la rang şi putere de Mitropolie autocefală, dându-i cu ajutorul sfetnicilor săi o organizare cum nu are niciuna din Bisericile Răsăritului şi pentru care cu drept cuvânt ne-au invidiat toate popoarele conlocuitoare. Când a închis ochii avea Mitropolia deja două episcopii sufragane, iar pentru alte două episcopii era şi temelia gata pusă, încât au aşteptat numai momentul propice pentru a fi chemate la viaţă.”

Pe Mitropolitul şi primul preşedinte al Asociaţiunii l-a evocat cu adâncă reverenţă: „Viaţa şi opera lui Andrei Baron de Şaguna se desfăşoară cu măreţia unei epopei antice… Activitatea lui a fost decisivă pentru soarta poporului român, deşteptat din amorţeala de veacuri la conştiinţa drepturilor sale… Toate creaţiunile lui trăiesc şi astăzi, constituind tot atâtea temelii de dezvoltare şi condiţii de viaţă naţională conştientă, capabile a ţine pas cu mersul lumii, fără a se înstrăina de originea acestei vieţi, formând astfel un sfânt patrimoniu naţional al poporului român… Din această epopee de măreţie clasică face parte şi Asociaţiunea, al cărei întemeietor şi preşedinte prim a fost, împlinind prin aceasta un vechi dor al românilor de a întrupa într-un singur aşezământ stăruinţele de unitate şi solidaritate naţională…”.

Valeriu Branişte a remarcat, de asemenea, importanţa momentului istoric al înfiinţării Asociaţiunii şi bogăţia activităţilor de propagandă culturală pentru pregătirea spirituală a românilor pentru Unire: „Asociaţiunea a pus temeliile vieţii sociale româneşti. Adunările ei cu conferinţele ei, cu balurile şi concertele ei, întrunind în câte o localitate întreaga pătură cultă a ţărişoarei, luau proporţia unor mari evenimente naţionale, care aşteptau cu atenţie încordată rapoartele şi dările de seamă despre aceste adunări. Erau doar manifestaţiile de viaţă proprie ale unui popor, care cu 15-20 ani mai înainte era numai „tolerat”  în patria sa, oprit a se întruni şi considerat nedemn de libertate  şi incapabil de cultură proprie”.

Ca membru marcant al ASTREI, în a cărei activitate de propagandă culturală s-a integrat perfect, Valeriu Branişte a fost secretar al Despărţământului Lugoj. A făcut parte din Secţiunea Literară, 1907, 1925,  din Comitetul Central, 1925. A fost membru în Comisia de înfiinţare a ASTREI Basarabene, 1927, condusă de Onisifor Ghibu. A susţinut crearea ASTREI Bănăţene. A fost colaborator la „Enciclopedia Română” (1898, 1900, 1904), coordonată de Cornel Diaconovici, prietenul său, prima din România, prima din sud-estul Europei.

Ca om politic, Valeriu Branişte a făcut parte din Partidul Naţional Român, întemeiat de Ioan Raţiu în 1881, şi l-a condus un timp. A făcut parte din Comisia stabilirii graniţei cu Iugoslavia, din Comisia română la Conferinţa de Pace de la Paris. Ca membru activ al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, organ executiv provizoriu de conducere a Transilvaniei (înfiinţat în 2 decembrie 1918 de către Marele Sfat Naţional de la Alba Iulia, sub preşedinţia lui Iuliu Maniu, şi dizolvat în 4 aprilie 1920), publicistul şi omul politic Valeriu Branişte a fost şef al Resortului Culte şi Instrucţiune Publică (după plecarea, la Bucureşti, a lui Vasile Goldiş), s-a implicat în înfiinţarea şi redresarea şcolilor elementare şi medii, s-a implicat în înfiinţarea Politehnicii din Timişoara. A făcut parte din delegaţia condusă de pedagogul şi omul de cultură Onisifor Ghibu pentru preluarea Universităţii Maghiare din Cluj şi înfiinţarea Universităţii „Dacia Superioară” în 1919, prima universitate românească din Ardeal. Inaugurarea Universităţii a avut loc în 1-2 februarie 1920, în prezenţa Familiei Regale, a înalţilor prelaţi – Miron Cristea, patriarh primat, şi Vasile Suciu, mitropolit al Bisericii Greco-Catolice, a unei delegaţii străine cu personalităţi diplomatice şi politice de seamă. Valeriu Branişte s-a implicat, ca şi Onisifor Ghibu, în constituirea  corpului profesoral  din elita intelectuală şi culturală a României  întregite.

Au venit să pună temelia învăţământului superior clujean: Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Sextil Puşcariu, Victor Babeş, Gh. Marinescu, Dimitrie Gusti, Gh. Ţiţeica, Emil Racoviţă. Au răspuns prezent şi: Iuliu Moldovan, Iuliu Haţieganu, Florian Ştefănescu-Goangă, Vladimir Ghidionescu, Gh. Bogdan-Duică, Ştefan Bezdechi, Ioan Lupaş, Gh. Vâlsan, Onisifor Ghibu. O exemplară solidaritate a spiritualităţii româneşti din toate provinciile ţării! Din cele 17 nume ale elitei universitare amintite, 12 sunt şi membri ASTRA şi membri ai Academiei Române. Din aceeaşi elită, doi au fost rectori ai Universităţi: Sextil Puşcariu şi Iuliu Haţieganu. În Aula Universităţii s-a rostit prima lecţie românească, „Datoria vieţii noastre”, de către istoricul Vasile Pârvan. Onisifor Ghibu a ţinut primul curs de pedagogie românească: „Prolegomena la o pedagogie românească”. Valeriu Branişte este unul dintre cei 155 membri ASTRA primiţi ca membri fondatori, corespondenţi, titulari, de onoare  în Academia Română, cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură al ţării ce include comunitatea intelectualilor cu performanţe creatoare de excepţie.

Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la înfiinţarea UNIVERSITĂŢII BABEŞ BOLYAI, ce a purtat iniţial numele DACIA SUPERIOARĂ şi apoi REGELE FERDINAND, universitate ctitorită la iniţiativa Consiliului Dirigent al Transilvaniei prin acţiunea ASTREI, reprezentată de Onisifor Ghibu şi Valeriu Branişte. Tot anul acesta se împlinesc 140 de ani de la crearea Academiei Române, 1879, prin  schimbarea denumirilor anterioare: Societatea Literară Română, 1866, Societatea Academică, 1867. În 2016 Academia Română includea 1703 membri, oameni de ştiinţă şi cultură din ţară (1140) şi din străinătate (563); 46 dintre membri sunt laureaţi ai Premiului Nobel, trei dintre aceştia sunt de origine română: George-Emil Palade, Ştefan-Walter Hell, Ellie Wiesel.

Membri de seamă ai Asociaţiunii au contribuit la înfiinţarea forului academic, la organizarea lui, la crearea lucrărilor academice fundamentale, la sporirea prestigiului lui. Amintim câteva nume: George Bariţiu, Timotei Cipariu, Gavril Munteanu, August Treboniu Laurian, Dimitrie Onciul, Andrei Bârseanu, Virgil Oniţiu, Octavian Goga, Ştefan Ciobanu, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir, Aurel Vlaicu, Carol Davila, Sextil Puşcariu, Iuliu Haţieganu, Gheorghe Bogdan Duică, Vasile Stroescu, George Vâlsan, Gheorghe Dima, Tiberiu Brediceanu, Ionel Valentin Vlad, Alexandru Surdu ş.a. Preoţi cu vocaţie, profesori, înalţi ierarhi ai Bisericii şi membri ASTRA au onorat şi onorează Academia Română: Andrei Şaguna, Sava Popovici Barcianu, Zaharia Boiu, Nicolae Popea, Ioan Micu Moldovan, Ilarion Puşcariu, Nicolae Bălan, Victor Mihaly, Augustin Bunea, Elie Miron Cristea, Vasile Suciu, Nicolae Ivan, Nicolae Colan, Iuliu Hossu, Dumitru Stăniloae, Antonie Plămădeală, Nicolae Corneanu, Alexandru Todea, Lucian Mureşan, Mircea Păcurariu, Liviu Streza.

VIVAT ACADEMIA ROMÂNĂ!

Prof. Univ. Dr. Elena MACAVEI

Unitatea ontologică a Sfintei Liturghii - IPS Dr. Laurențiu Streza

         Pentru sporirea credinţei şi ridicarea evlaviei noastre la nivelul de înţelegere şi de trăire a Sfintei Tradiţii, începutul trebuie să-l facem prin înţelegerea şi trăirea Sfintei Liturghii.

Sfânta Liturghie este în acelaşi timp şi Jertfă nesângeroasă, care prelungeşte spre noi Jertfa de pe Golgota, dar şi Taină, pentru că suntem împărtăşiţi cu însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului. În Sfânta Liturghie Hristos este prezent real mai mult decât în orice slujbă. Prezenţa Sa începe la Proscomidie şi sporeşte gradual, desăvârşindu-se în prezenţa euharistică [Vezi pe larg: Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune].

     Sfânta Liturghie ne angajează pe toţi, slujitori şi credincioşi, ca şi coliturghisitori, pentru împreună slujirea cu Hristos, Săvârşitorul real şi nevăzut al Jertfei euharistice.

Credinciosul participă la Sfânta Liturghie nu numai cu ofranda sa spirituală, iubirea sa ca răspuns la iubirea nemărginită a lui Hristos, ci şi prin darul său de pâine şi vin, care îl reprezintă pe el şi toată dragostea sa. Ofranda credincioşilor adusă şi pregătită la Proscomidie intră în ofranda Bisericii. Hristos, Capul Bisericii, primeşte această ofrandă şi şi-o împropriază, şi-o face a Sa, pentru ca să o prezinte apoi Tatălui, prin Sfânta Jertfă. Alături de Sfântul Agneţ, care se preface în Sfântul Trup, şi alături de miridele Maicii Domnului şi ale sfinţilor stăm şi noi reprezentaţi de fărâmiturile puse pe Sfântul Disc pentru fiecare nume pomenit.

          Cele trei părţi ale Sfintei Liturghii sunt într-o dependenţă şi legătură ontologică. Proscomidia nu numai pregăteşte, ci şi anticipează Jertfa. Liturghia catehumenilor având în centru „Liturghia cuvântului”, este legată ontologic de Liturghia euharistică, precum este legat Cuvântul de Taină. Cuvântul, care exprimă temeiul revelaţional, temeiniceşte lucrarea Tainei. Fără el Taina ar fi o lucrare magică. Taina însă împlineşte, desăvârşeşte Cuvântul. Cuvântul fără taină devine o simplă doctrină [Vezi pe larg: Al. Schmemann, L’ Euchiristie – Sacrament du Royaume, trad. par C. Andronikof, Paris, 1985; trad. rom. de Pr. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia, 1993, p. 74].

          Pentru a exprima şi mai profund relaţia ontologică dintre elementele Sfintei Liturghii, Părintele Al. Schmemann [Ibidem] împarte Liturghia în mai multe „lucrări tainice”, care se pregătesc una pe alta şi se desăvârşesc una în alta. Prin adunarea în biserică a credincioşilor şi a slujitorilor începe „taina adunării”, adică odată cu începerea Sfintei Liturghii începe mistic „reconstituirea Bisericii” ca Trup mistic al Domnului. Cei care participă la această slujbă sfântă se manifestă ca mădulare vii ale Bisericii. Urmează apoi „taina împărăţiei”, anunţată de binecuvântarea mare, Sfânta Liturghie fiind calea şi realizarea împărăţiei lui Dumnezeu. În această împărăţie înaintăm prin „taina intrării”. Sunt exprimate trei direcţii ale intrării, intrarea în biserică, din naos în altar (prin vohodul mic) şi din faţa Sfintei Mese spre intimitatea altarului, în faţa scaunului celui de sus. De aici se va provoca „taina cuvântului”, Apostolul, urmat de Sfânta Evanghelie şi predică. Începe apoi „taina credincioşilor”, adică liturghia rezervată numai membrilor Bisericii, prin ieşirea cu darurile se exprimă „taina ofrandei”, cu cele trei direcţii alesale: credincios – proscomidiar, proscomidiar - Sfânta masă, Sfânta masă – altarul cel mai presus de ceruri. Rostirea Simbolului de credinţă exprimă „taina unităţii”, urmată de „taina înălţării”. Sfânta jertfă se săvârşeşte în cer.

     Cu Rugăciunea Sfintei Jertfe începe „taina aducerii aminte”, comemorându- se toate evenimentele din istoria mântuirii. Invocarea Sfântului Duh, la epicleză, numită „taina Sfântului Duh”, desăvârşeşte lucrarea de sfinţire a darurilor, arătându-le a fi însuşi Trupul şi Sângele Domnului. „Taina împărtăşirii” le desăvârşeşte pe toate, toţi credincioşii fiind chemaţi la masa împărăţiei. Toate aceste „taine” (lucrări tainice) împlinesc împreună Taina cea una, misterul Liturghiei euharistice.

Orice încercare de scurtare a Sfintei Liturghii nu este numai o greşeală a ignoranţei, ci şi o impietate [Pr. Prof. Ene Branişte, „Probleme de actualitate ale Bisericii de azi: dezvoltare (evoluţie) şi revizuire (adaptare) în cult, din punct de vedere ortodox”, în Ortodoxia, nr. 2/1969”, p. 210], un atentat la integritatea acestui mister dumnezeiesc, chiar dacă îi avem în vedere pe copii, cărora dorim să le oferim o „liturghie mai uşoară” (mai săracă).

      Încercând câteva concluzii la cele expuse constatăm mai întâi ca sensul „înnoirii” în Tradiţia ortodoxă poartă amprenta sinergiei în cadrul teandrismului eclesial.

Ortodoxia vorbeşte despre necesitatea unei constante înnoiri în receptarea, trăirea şi simţirea Sfintei Liturghii, căci realitatea cea nouă a împărăţiei cerurilor pentru a fi conştientizată cere o înnoire continuă în om prin efort etic şi ascetic, prin integrare în viaţa sacramentală a Bisericii.

     Sfânta Liturghie este realitatea eshatologică transfiguratoare a cărei irupere în lume nu poate fi sesizată fără o prealabilă sensibilizare spirituală. Nu ritualul liturghiei trebuie simplificat după „cerinţele vremii” sau „cenzura vremii”, ci omul trebuie să tindă printr-o continuă înnoire a sa, la descoperirea sensurilor adânci ale Synaxei euharistice.

Semnalăm

Cu ocazia aniversării a 60 de decenii de viaţă ai Preasfinţitului Visarion Bălţat, episcopul Tulcii, colaboratorii de la Centrul Eparhial i-au dedicat acestuia un volum omagial cu titlul: Un ierarh dinamic, misionar şi patriot, realizat la Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos. Fiind un apropiat colaborator al nostru am adăugat şi noi, alături de mulţi alţi ierarhi ai Bisericii noastre, în frunte cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, şi de oameni de cultură, un cuvânt de cinstire faţă de cel care slujeşte cu multă vrednicie în ogorul Ortodoxiei din părţile Dobrogei.

Dăruirea exemplară în slujirea Bisericii, viaţa duhovnicească şi înalta ţinută culturală sunt doar câteva dintre aspectele subliniate de către toţi cei care au aşternut gândurile lor spre cinstirea vlădicii de la Tulcea. Prin vasta sa activitate pastoral-misionară şi social-culturală, prin dragostea faţă de Biserică şi de neam, faţă de spiritualitatea ortodoxă şi cultura românească, Preasfinţitul Visarion este un model luminos şi pilduitor pentru păstoriţii săi, preoţi şi credincioşi, precum şi pentru generaţia tânără de ierarhi ai Bisericii noastre. Îl rugăm pe Dumnezeu să dăruiască alesului Său slujitor multă sănătate, pace sufletească pentru a sluji cu aceeaşi dăruire, înţelepciune şi iubire jertfelnică Biserica noastră străbună.

A apărut la Editura Militară volumul Mitropolitul Pimen Georgescu (1853-1934) şi Marea Unire din anul 1918, realizat de Aurel Pentelescu şi Gavriil Preda. Autorii nu sunt la prima „ispravă” pe tema aceasta de cercetare pentru că au mai publicat în 2003 un prim volum pe această temă, ce se află la baza celui de acum, care s-a impus având în vedere anul centenar şi apariţia de noi surse bibliografice. Autorii speră ca personalitatea mitropolitului Pimen Georgescu să fie clar conturată în vâltoarea evenimentelor premergătoare primei conflagraţii mondiale, în timpul acesteia şi după Marea Unire. În concepţia autorilor, Mărturii iconografice întregesc imaginea şi rolul mitropolitului pentru făurirea României Mari. Fiind vorba de anul omagial al satului românesc s-a insistat cu imagini inedite din satul natal al mitropolitului Pimen Georgescu (originar din Proviţa de Sus, Prahova) şi mai ales asupra galeriei cu personalităţi române şi aliate care au intrat în contact cu cel căruia îi este dedicat volumul de faţă. Constatăm aşadar că majoritatea acţiunilor întreprinse de mitropolitul Pimen Georgescu la Iaşi în anii războiului şi până la demobilizarea Armatei Române, chiar şi după aceea, sunt în legătură cu armata şi cinstirea eroilor pentru făurirea şi apărarea Marii Uniri din 1918 un motiv în plus să constatăm că Biserica, prin slujitorii săi, a fost un factor determinant la înfăptuirea Marii Uniri de la 1918.

Semnalăm decembrie 2019

La 10 decembrie a.c. Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, la iniţiativa Noastră şi pe baza recomandării Facultăţii de Teologie Andrei Şaguna  din Sibiu, a acordat titlul de Doctor Honoris Causa, Arhiepiscopului Calinic al Argeşului şi Muscelului. Asupra acestui eveniment sigur că relatăm în altă parte a ziarului, dar aici trebuie să amintim că noul decorat a venit înarmat cu zeci de volume ale operei sale dintre care vom încerca să prezentăm aici doar câteva pentru a trezi pofta de lectură a cititorilor noştri.

Un prim volum ce ne-a fost dăruit este Din suferinţele Sfintei Mari Uniri,  volum în care vlădica de la Argeş brodează câteva gânduri după toate dezastrele şi nenorocirile ce s-au abătut asupra României în decursul istoriei. Autorul redă în câteva crâmpeie de slovă marele zbucium din casa regală pentru a se hotărî cu înţelepciune istorică, mai ales în asemenea momente critice, drumul pe care trebuia pornit, având ca ţintă Unirea tuturor românilor. Regina Maria a fost cea care a stăruit şi s-a angajat într-o luptă hotărâtoare, ca Regatul României să intre în război de partea Antantei, având ca scop unirea cea sfântă a românilor. Figură de legendă, ce străluceşte şi din paginile acestei cărţi, Regina Maria, prin implicarea ei totală în tăvălugul războiului pentru întregirea neamului românesc, pe care l-a iubit cu înflăcărare, a scris cele mai frumoase pagini de devotament absolut şi dăruire totală faţă de ţara sa, România.

În discursul său de recepţie a titlului oferit de universitatea sibiană, Arhiepiscopul Calinic a vorbit despre Martin Opitz, un poet german îndrăgostit de români, care face obiectul unei lucrări în acest sens. Contemporan cu Mihai Viteazu, Martin Opitz (poet german din Silezia) primeşte o catedră la nou înfiinţatul Colegiu Superior Reformat din Alba Iulia, care era frecventat şi de tineri români, având în vedere că avea în componenţă trei facultăţi: de Teologie, de Filozofie şi de Litere. El va preda la Alba Iulia poeţii clasici şi se ocupa de civilizaţia daco-romană. El este cel care se apleacă asupra studiului vechilor inscripţii romane adunând material pentru o lucrare vastă, Dacia Antiqua. Fire romantică, Martin Opitz, prefera natura pitorească a regiunii, munţii, manifestările artistice, jocurile românilor, portul tradiţional, petrecându-şi timpul liber prin satele româneşti. O lucrare deosebită, scrisă cu mult patos şi în care autorul tresaltă ori de câte ori regăseşte în scrierile lui Opitz, care au fost tipărite peste tot prin Europa, aspecte pozitive faţă de Ardealul pentru care ştim că dintotdeauna bate o inimă vlădicească la Curtea de Argeş.

Arhiepiscopul Calinic ne-a dăruit şi două volume de convorbiri. Primul, Convorbiri creştine cu Radu Comărnescu,  volum ce strânge între paginile sale interviuri radiofonice din cadrul emisiunilor intitulate: Convorbiri creştine. Cartea pune în faţa cititorului câteva gânduri ale unui trăitor al Ortodoxiei, care şi-a dedicat viaţa exclusiv slujirii lui Hristos prin slujirea semenilor. Al doilea volum, Calinic Argeşeanul la vama vremii. Dialoguri cu Nicolae Badiu, reuneşte întrebări şi răspunsuri pe teme de profunzime şi actualitate care ne pot fi tuturor de folos duhovnicesc.

Imaginea satului românesc reflectată în creația lui George Enescu (II)

Cel de al patrulea tablou, Pârâu sub lună, aduce o atmosferă liniștită și reflectă imaginea râului din curtea compozitorului pe timp de seară. Referitor la acest pârâu, însuși Enescu a realizat o descriere a acestuia: Pârâiaș în fundul grădinii – pe acesta îl văd și acum. Un subțire firicel de apă care susura încetișor în fundul grădinii și câteodată se lărgea, devenind o mică băltoacă strălucitoare [https://ro.wikipedia.org/wiki/Suita_S%C4%83teasca,_op._27_(Enescu)].

Întreaga parte a patra se bazează pe această descriere în construcția muzicală. Pârâul propriu-zis este sugerat continuu de harpă, care are un mers unduitor pe toată durata părții.

Începutul stă sub semnul sentimentului de încremenire a naturii cu ajutorul orchestrei de coarde, care interpretează un acord prelung, peste care se va face auzit pârâul la harpă. Un alt instrument prezent aici și de care compozitorul nu a mai făcut uz în lucrare, este saxofonul sopran, utilizat aici în special pentru culoarea sa timbrală albă și potrivită într-o seară cu lună. Și acest instrument este folosit încă de la începutul lucrării, pentru a introduce ascultătorii în atmosfera specifică unei nopți senine. Tot înaintând în discursul muzical, Enescu introduce și alte instrumente ale orchestrei, cum ar fi flautul, oboiul, celesta, talgerul și tam-tam-ul, toate acestea fiind instrumente care se potrivesc nopții și pot sugera cu ajutorul timbralității lor culorile nocturne specifice.

Mai departe, datorită măririi aparatului orchestral, se conturează imaginea pârâului care se lărgește și devine acea băltoacă despre care povestea compozitorul. Trecerea de la pârâu la băltoacă se face treptat, tot adăugând câte un instrument care aduce o linie melodică potrivită timbrului său (chiar dacă sunt doar scurte incursiuni melodice, nu o melodie de dimensiune mai mare). Atmosfera liniștitoare a nopții rămâne sugerată de acorduri continue la diferite instrumente, ca și o bază pentru acele incursiuni melodice. Un alt element care dă continuitate discursului melodic este preluarea liniilor muzicale de la un instrument la altul, element care ajută, pe lângă harpă, la realizarea imaginii curgerii pârâului. În momentul în care se face prezentă băltoaca, asistăm și la întregirea aparatului orchestral, unde compozitorul utilizează instrumentele de suflat din lemn, cornii, harpa, celesta și partida de coarde. Fluctuațiile pârâului sunt realizate cu ajutorul elementelor de dinamică și agogică (nuanțe și schimbări de tempo), iar spre finalul părții orchestra se reduce, rămânând prezente partida de coarde, celesta (aici compozitorul predă curgerea pârâului de la harpă la celestă, ceea ce poate sugera și o transpunere din lumea reală către lumea ideală), talgerul și tam-tam-ul. Atmosfera feerică de la acest final ne transpune într-o lume ideală de calm și împăcare cu problemele apărute pe parcursul zilei.

Elementul timbral este deosebit de important în această parte atât de sugestivă, el construind o muzică „plină de virtuți vizuale” [https://ro.wikipedia.org/wiki/Suita_S%C4%83teasca,_op._27_(Enescu], în care sclipirile pârâiașului din curtea compozitorului sunt realizate cu ajutorul procedeelor imitative ale instrumentelor din orchestră.

A cincea și ultima parte, Dansuri țărănești, conturează imaginea duminicală a satului, când toată lumea, după biserică, se întâlnește la horă și petrece. Pus în oglindă cu partea a patra, acest tablou este plin de viață și jucăuș, așa cum spune și indicația de la începutul partiturii: Allegro giocoso [Allegro – repede, giocoso – jucăuș, amuzant]. În această parte, compozitorul utilizează toată orchestra, probabil și pentru a sugera multitudinea de cântăreți prezenți într-o după-amiază de duminică, dar și pentru a încheia suita în sonorități mai ample. Dacă în partea a patra a folosit culorile timbrale ale fiecărui instrument pe orizontală pentru a contura multitudinea de sentimente generate de noapte, aici folosește masa instrumentală pe verticală pentru a sugera veselia jocului popular.

Elementul ritmic este prezent în toată partea și menține atmosfera de joc, iar melodiile populare se fac auzite la instrumente precum vioara, flautul, oboiul, clarinetul și uneori la pian, acompaniate de aparatul orchestral în ritmuri specifice dansului. Un alt element important aici îl constituie timpanul, care ajută discursul melodic cu intervenții bine plasate pentru a scoate în evidență accentele ritmice ale melosului popular.

Fiind o parte bogată în linii melodice vesele, elementele ritmice sunt și ele foarte diversificate, prezentând nenumărate combinații de valori ale notelor. Acestea sunt ajutate și de indicațiile agogice (de tempo), cum ar fi: molto ritmato, allegretto piacevole, allegro giocoso, un poco pesante, senza rigore [foarte ritmat, repejor plăcut, repede jucăuș, puțin apăsat, fără rigoare]. O importanță aparte pentru a accentua și mai mult stările poporului o deține elementul dinamic (nuanțele). Asistăm la treceri bruște de la piano la forte, sau alte schimbări de acest fel în discursul muzical, pe lângă existența unei plaje largi de nuanțe (de la pianissimo până la fortississimo).

Spre finalul întregii lucrări, Enescu aduce toată orchestra la un numitor comun, pentru a întregi armoniile și melodiile cu dialoguri între instrumente și cu susțineri continue ale ritmului. Această parte este de fapt construită după un principiu variațional; melodia populară de la început este prelucrată pe parcurs în diferite forme, păstrându-se elemente muzicale ușor recognoscibile, însă orchestrate diferit.

Ultimul tablou este ca o replică a primului tablou, compozitorul păstrând atmosfera de voie bună, dar muzica din ultima secțiune este de o foarte mare diversitate și impune diferite modalități în construcție, de exemplu suprapunerea rapsodiei (care este o formă liberă) peste o formă de rondo cu variațiuni (care sunt forme exacte și au o organizare în construcție). Finalul lucrării în acorduri masive și luminoase este „ca o glorificare a optimismului robust al poporului muncitor de la țară” [Ibidem].

Programatismul lucrării și a celor cinci părți individuale are un caracter autobiografic, deoarece peisajul naturii al satului Liveni, atmosfera specifică anumitor momente ale zilei, jocul copiilor și evenimentele satului constituie amintirile compozitorului pe care a reușit să le transpună în muzică. Imaginile acestei muzici coincid cu fragmentele copilăriei lui Enescu, așa cum își amintea, însă sunt construite cu maturitatea și înțelepciunea adunate pe parcursul vieții. Discursul muzical prezent în această lucrare, și nu numai, se bazează într-o măsură destul de mare pe melosul popular, cu ajutorul căruia poate construi imagini ale satului românesc. Dacă la unii compozitori ideile folclorice reprezintă doar incursiuni cu rolul de a colora muzica, la Enescu acestea capătă valențe descriptive foarte importante, deoarece cu ajutorul lor sugerează și „pictează” imaginile sătești.

Fiind un desăvârșitor al muzicii, Enescu găsește nenumărate modalități de a scoate în evidență ceea ce își dorește: pentru sonorități ample care să reflecte voioșia satului utilizează în general întreg aparatul orchestral, pentru a sugera elemente singulare din viața satului folosește timbrul instrumental potrivit fiecărui element, pentru a descrie o stare anume recurge la diferite stiluri componistice. Pe lângă toată această maturitate în actul componistic, faptul că îmbină aceste elemente enumerate nu dă naștere unui haos muzical ci, din contră, parcă sudează și mai tare imaginea satului datorită coloritului de idei și imagini transpuse cu ajutorul muzicii.

Tot ceea ce Enescu realizează în creația de față face referire la momentele din viața sa care sunt adânc sedimentate în adâncul său.

Drd. Teodora ȘTEFAN

„FILOSOFIA” SATULUI ROMÂNESC. O apologie la răscruce de vremuri (III)

De la imaginea „Marelui Anonim”, filosofia lui Blaga face un pas înainte şi încercă să explice valoarea şi perspectiva divină a existenţei umane. Pentru filosof, omul îşi găseşte „existenţa în mister”, diferenţiindu-se de celelalte făpturi şi ridicându-se deasupra lor prin capacitatea sa raţională. În virtutea raţionalităţii sale, omul lui Blaga este în stare să se folosească de „cunoaşterea teoretică”. Mai departe acestă cunoaştere teoretică se bifurcă, devenind: „cunoaştere luiferică” şi „cunoaştere paradisiacă”. În prima formă evocată, omul, în virtutea libertăţii sale, poate alege să iasă „din starea de graţie... introducând în spirit problematicul, tatonarea teoretică, construcţia, adică riscul şi eşecul, neliniştea şi aventura” [Lucian Blaga, OPERE, vol. 8, ,,Trilogia cunoaşterii”, ediţie îngrijită de Dorli Blaga, studiu introductiv de Al Tănase, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983, p. 316]. Este, cu alte cuvinte, o pierdere în detalii şi problematizări, o risipire a spiritului în angoase şi incertitudini raţionale sau mai puţin raţionale. Pe de altă parte, prin „cunoaşterea paradisiacă” omul se introduce în starea de mister, de taină. Este „modul de cunoaştere înţelegătoare înzestrată cu propriile sale categorii, care stabileşte concretul dat prin simţuri, determină materialul intuitiv prin concepte abstracte, inventează obiectel eşi raporturile acestora, aşa cum sunt ele date” [Ibidem]. Prin cele două tipuri de cunoaştere, filosoful găseşte o diferenţă clară între statutul omului de dinainte şi de după căderea în păcat. Diferenţa dintre ele se cântăreşte astfel pe balanţa în contextul creaţiei primordiale. În felul acesta, „spre deosebire de cunoaşterea paradisiacă calmă-concretă, imanentă, conceptuală, lipsită de crize ţinând de imperativul graţiei, cunoaşterea luciferică, plătită cu preţul păcatului original, e tensionată, direcţionată spre deschiderea «misterului», într-un proces de revelare niciodată încheiată, deci, tragică, operând «dislocări» categorice. Cunoaşterea luciferică nu e numai o continuare a cunoaşterii paradisiace, ci o cunoaştere calitativ nouă, anulând virtualmente determinările conceptuale ale acesteia” [Adrian Michiduţă, Filosofie românească, Ed. Aius, Craiova, 2018, p. 149].

De la cele două tipuri de cunoaştere la teza Marelui Anonim, Lucian Blaga urmăreşte îndeaproape coordonatele „misterului religios”. Într-o translatare creştină, filosoful vrea să arate că, după căderea în păcat, cunoaşterea omului s-a pervertit şi, fiind cuprinsă de patimi, a devenit „luciferică”. Datorită acestui fapt, realitatea concretă a existenţei a intrat pe profilul unei aşa-zise „cenzuri” gnoseologice, omul nemaiavând acces la tainele inefabile ale universului. Acest lucru este sensibil sesizat de unul dintre cei mai mari apologeţi ai persoanei şi operei lui Blaga, este vorba de marele gânditor creştin Nichifor Crainic. „Toate cercetările sale de până acum, notează Crainic, analizând variatele forme ale cunoaşterii, duc la concluzia, exprimată în frazele de cristal ale ultimei cărţi, că această cunoaştere omenească e limitată.

Că la această limită a cunoaşterii, misterul apare şi mai nepătruns şi mai necuprins în infinitul lui. Că există cineva deasupra lumii şi a timpului, care exercită o cenzură a cunoaşterii în însuşi interesul de existenţă a vieţii. Acest cineva, pe care filosoful nostru îl numeşte Marele Anonim şi pe care se opreşte încă a-l defini, e învestit cu fiinţă, cu personalitate şi cunoaştere absolută, în virtutea cărora îşi exercită cenzura transcedentală asupra raţiunii umane.

Dl I. Brucăr, în studiul ce dovedeşte o considerabilă informaţie în domeniul filosofiei contemporane, stăruie asupra metodei lui Blaga şi asupra analogiilor sale cu această filosofie contemporană. Mie mi se pare că dincolo de aceste analogii şi înrudiri, obişnuite în lumea filosofică, ceea ce e preţios în gândirea lui Blaga e această concluzie a cenzurii transcedentale. Ea duce în pragul doctrinei creştine despre raţiunea umană în raport cu Dumnezeu” [Nichifor Crainic, Teologie şi filosofie. Publicistică (1922-1944), ediţie critică, text stabilit, cronobiografie, note şi bibliografie de dr. Adrian Michiduţă, Ed. Aius, Craiova, 2010, p. 146].

În lucrarea sa despre „Spaţiul mioritic”, Lucian Blaga vorbeşte despre o nouă diminesiune a cunoaşterii, de data aceasta valorificată prin „cultură”. Este locul în care marele filosof evocă fără precedent „spiritul românesc” al existenţei sau mai degrabă dezbate despre un anumit „spaţiu matrice” prin care ne putem defini ca entitate şi cunoaştere. După el, „doina” reprezintă cel mai eficient mijloc de apropiere a noastră ca neam de „orizonturile inconştientului”. Filosoful afirmă astfel că doina cuprinde în sine „melancolia, nici prea grea, nici prea uşoară, a unui suflet care suie şi coboară, pe un plan ondulat indefinit, tot mai departe, iarăşi şi iarăşi, sau dorul unui suflet care vrea să treacă dealul ca obstacol al sorţii şi care totdeauna va mai avea de trecut încă un deal şi încă un deal, sau duioşia unui suflet care circulă sub zodiile unui destin ce-şi are suişul şi coborâşul, înălţimile şi cufundările de nivel, în ritm repetat, monoton şi fără sfârşit.

Cu astfel de orizont se simte organic i inseparabil solidar sufletul nostru inconştient, cu acest spaţiu-matrice, indefinit ondulat, înzestrat cu anume accente, care fac din el cadrul unui anume destin” [Lucian Blaga, Trilogia culturii, „Spaţiul mioritic”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2018, p. 164-165].

După Lucian Blaga, această matrice stilistică, cu toate profunzimile ei, se găseşte exprimată cel mai bine în gândirea şi opera marelui său înaintaş, Mihai Eminescu. Pe acesta ni-l descoperă ca fiind exponenţial în lucrarea de definire a identităţii „sufletului românesc”.

Pr. Lect. Dr. Ioniță APOSTOLACHE

După douăzeci de ani

Titlul n-are nicio legătură cu celebrul roman al lui Alexandre Dumas ci sugerează o posibilă ,,updatare" la profilul şi rigorile unui intelectual care marchează, cu voia sau fără voia noastră, spaţiul românesc al ultimilor douăzeci de ani, fie că vorbim de antropologie, teologie, diplomaţie sau politică.

Nu mi-am propus să scriu, încă, un ,,Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunoscut)" dar, dacă aş face-o, domnul Teodor Baconschi ar fi unul din primii la care m-aş opri pentru că spiritul său m-a urmărit încă din anii facultăţii, citindu-l oarecum subversiv, deşi depăşisem (sau aşa credeam atunci) perioada comunistă, dar teologia românească se mişca greu în asumarea unui discurs universalist care să păstreze rădăcinile tradiţiei bisericeşti într-o formă înnoită.

Nimeni nu avea curajul într-o facultate de teologie să-ţi deschidă ochii asupra altor lecturi formatoare care să-ţi diversifice apetitul spre ,,cultura duhului" prin reveria lecturii. Noi eram generaţia formată în comunism, cu frica de a avea întrebări care să supere profesorul sau să găseşti răspunsuri unor întrebări care ,,nu se cade să le pui" într-o facultate de teologie. De aceea, cărţi ca: ,,Puterea Schismei. Un portret al creştinismului european" sau ,,Ispita binelui. Eseuri despre urbanitatea credinţei" ne deschideau un drum nou de aşezare a tradiţiei creştine în era postmodernă, de regândire a relaţiei dintre comunitatea religioasă şi societatea civilă sau de necesitate a dialogului ecumenic într-o Europă supusă atâtor prefaceri instituţionale (încă nu făceam parte din Uniunea Europeană) la care se adăugau ,,exerciţiile" despre ,,urbanitatea credinţei" care aprofundau ideea unui creştinism cu un profund caracter urban menit să provoace o nouă mentalitate în contextul actual al lumii pe care îl trăim. Cât de revoluţionare pot fi astfel de teme în condiţiile în care peste 90% din colegii de Seminar sau de Facultate erau născuţi şi crescuţi în mediul rural, fără un bagaj de lecturi formatoare din marea literatură a lumii. Nu ştiu cât de mult s-a schimbat situaţia azi dar am rezerve şi acum la nivelul de receptare a unei idei a domnului Baconschi din ,,Ispita binelui" care propunea: ,,o infuzie de valori catolice în viaţa publică şi intelectuală a României", fără a înţelege prin aceasta o ,,colonizare doctrinară", ci un real transfer de Know-how în domenii ca: asistenţa socială, manageriatul instituţiilor de caritate, ediţia de carte teologică, emisiunile de radio şi tv cu tematică religioasă etc. Intuiţiile de atunci ale autorului se văd azi concretizate sub toate formele chiar dacă încă e loc şi de mai bine.

Domnul Baconschi este un erudit ce încearcă să ne educe intervalul dintre Occident şi Orient propunându-ne metafora nocturnă a cunoaşterii lui Dumnezeu din ,,Iacob şi îngerul" ce îmbracă pe tărâmul mărginit celebrarea Cuvântului. Ne face să înţelegem cultura occidentală ca o şcoală a forţei de expresie, a voinţei de acţiune şi o permanentă concurentă a glasurilor care ar putea fecunda perceperea firescului Ortodoxiei pe care, spune domnul Baconschi, ,,am supranaturalizat-o, privatizat-o, am politizat-o, am hieratizat-o liturgico-clerical etc" (,,Mărturii încrucişate"). Este convins că devii creştin prin botez şi te lupţi să rămâi creştin prin reflecţie, meditaţie, căutarea înţelepciunii, a măsurii şi a proporţiei de aur.

După douăzeci de ani îl regăsesc pe domnul Baconschi înconjurat de aceleaşi teme cărora încearcă să le dea viaţă şi substanţă, luptându-se din răsputeri cu tipul românesc de ,,homo religiosus" care nu pare a surâde transconfesional.

Cărţile sale, fie că vorbim de ,,Iacob şi îngerul", ,,Fascinaţia tradiţiei", ,,Cetatea sub asediu", ,,Darul desăvârşit", ,,Mărturii încrucişate" sau ,,Averea bunei educaţii", ne propun în toate felurile să ieşim din multiplele ipocrizii schizoide, să evoluăm academic şi intelectual, să cunoaştem trecutul fără fardurile propagandei şi vălurile idealizării, să apărăm creştinismul autentic, care nu e nici fudul, nici local-provincial, nici fariseico-ritualist şi filetist, ci modest, universal, intensiv, existenţial, curat în surse şi bogat în idei, fidel Evangheliei şi modelului hristic, implicat în sporirea binelui comun şi deschis către dialogul cu ştiinţele dar şi cu principalele curente filozofice ale veacului nostru.

Cam în aceşti termeni ar fi necesar să arate dialogul despre creştinism în secolul XXI, în plină secularizare, în vremea reţelelor de socializare (să nu uităm de ,,Facebook. Fabrica de narcisism"), a reciclării neomarxiste dar şi a proastei sincronizări (retardate) cu anticlericalismul şi religia ştiinţei pozitive. (,,Mărturii încrucişate")

E normal să te întrebi azi ce fel de pastoraţie, de apologetică, de filozofie religioasă şi misionarism ar putea umple golul ce se adânceşte între tineri şi Biserica lui Hristos?

Domnul Baconschi ne convinge că suntem rodul direct a ceea ce citim, învăţăm şi aflăm. De aceea, pentru el, cunoaşterea (pozitivă, raţională) e o formă de doxologie ,,indiferent cine intonează acest imn în marea tăcere cosmică".

Domnul Baconschi încearcă să fie un mediator între patrimoniul intelectual al Predaniei, ce pare azi muzeificat, şi ştiinţe moderne ale omului din care nu poate lipsi astrofizica, neuroştiinţele şi biologia secolului nostru. La toate acestea se adaugă ,,noile patologii": individualismul antropocentric ateu (sau cel mult agnostic) relativismul axiologic, gândirea utopic-totalitară, populismul, nihilismul filosofic şi anarhismul politic, insurecţia iconoclastă în arte şi demontarea tuturor miturilor fondatoare ale civilizaţiei noastre, cu care suntem chemaţi să intrăm în dialog după posibilul model pe care ni-l propune.

În acest context larg, şi nu neapărat încurajator, o carte precum ,,Averea bunei educaţii” devine un fel de manifest cultural în care domnul Baconschi, cu maniera sa inconfundabilă, ne propune o ,,investiţie existenţială în propria noastră vieţuire” printr-o educaţie neîntreruptă cu noi înşine şi copiii noştri, făcând din cultură cheia spre domeniul permanenţei. Se pare că educaţia e tot ce ne-a rămas, ca pariu individual şi naţional, după catastrofa comunistă.

Autorul e convins că efortul fiecărei familii pentru buna educaţie a copiilor săi e un micro-antidot la blestemul unei vieţi comunitare mediocre, fără urmă de rafinament şi competenţă a dialogului social. Naşterea biologică e premiza şi condiţia renaşterii printr-o bună educaţie chiar şi atunci când lumea reală face din cei educaţi o minoritate oricât de mulţi oameni bine educaţi ar conţine.

Domnul Baconschi pledează pentru un front civic menit să contrabalanseze atmosfera de imbecilizare programatică în care am ajuns să trăim pe fondul unei societăţi dresată de mercenari mediatici să-şi urască scriitorii, artiştii, preoţii şi unde buna educaţie însăşi e privită ca un handicap. (vezi în acest sens H.R. Patapievici: ,,Anii urii” 2019)

,,Averea bunei educaţii” te face să înţelegi că o viaţă bine împlinită nu e ,,cool”. E reală, adevărată, autentică, orientată spre permanenţe şi justificată prin şlefuirea în primul rând lăuntrică spre care putem tinde doar cu inteligenţa ,,din dotare”. De aceea cred că este o carte absolut necesară celor ce rămân preocupaţi de adevăratele valori ale vieţii dar şi de maniera cu care pot fi promovate între contemporani.

N-aş vrea să închei aceste gânduri fără a semnala, fie şi în treacăt ultima apariţie editorială a domnului Baconschi în compania prietenului meu Laurenţiu-Ciprian Tudor intitulată: ,,365 de lămuriri în compania lui Laurenţiu - Ciprian Tudor”, care configurează, în ambianţa dialogului, personalitatea complexă a omului Baconschi şi a felului său de a se raporta la marile teme ale universalităţii. Aş spune că e o carte cât o bibliotecă.

S-ar putea ca unora dintre noi să nu ne placă Baconschi şi opţiunile sale de orice fel dar sunt convins, după douăzeci de ani, că sintezele pe care le propune, eleganţa şi concizia la care a ajuns discursul său teologic, social, antropologic şi  nu numai, ar merita mai multă atenţie din partea celor ce îşi doresc o biserică înnoită în duhul Tradiţiei.

Pr. Prof. Dr. Cristian MUNTEAN

Personalități ale Marii Uniri Frații Alexandru și Ion Lapedatu

Dezvelirea grupului statuar „Frații Lapedatu” a avut loc vineri, 8 noiembrie, la Brașov, în parcul Gheorghe Dima, din vecinătatea Colegiului Național „Andrei Șaguna”, instituție de învățământ de mare prestigiu național, care a dat țării 49 de academicieni, o adevărată Universitate. Momentul inaugural încheie un ciclu amplu de manifestări omagiale dedicate memoriei celor doi frați gemeni, Alexandru și Ion Lapedatu, artizani ai României moderne în generația Marii Uniri, manifestări organizate mai ales în ultimii patru ani în principalele centre culturale din țară și din străinătate: expoziții documentare itinerante, editări de studii, albume și publicații, sesiuni omagiale, simpozioane, conferințe, emisiuni numismatice, atribuirea de nume de străzi, de spații academice etc. S-au cinstit astfel doi membri marcanți ai vieții politice, istorice, culturale și financiare din România, participanți decisivi la procesul de modernizare și uniformizare legislativă, administrativă și instituțională a României Mari.

În celebra aulă a Colegiului Național „Andrei Șaguna” - unde cei doi frați au fost elevi o perioadă scurtă de timp -, în prezența unui numeros public din țară și din străinătate, a descendenților familiilor celor doi frați, au evocat personalitatea gemenilor Lapedatu: acad. Răzvan Teodorescu din partea Academiei Române, prof. univ. dr. Ioan Opriș, istoric, – care a dedicat o lungă serie de lucrări fraților Lapedatu, istoricul Mircea Mușat, directorul Muzeului Băncii Naționale a României, scriitoarea Ana Blandiana, președinta Alianței Civice, doamna Ioana Alexandra Wild, președinta Fundației Lapedatu, nepoată de frate a celor omagiați, George Scripcaru, primarul municipiului Brașov.

Reamintim în context că în urmă cu doi ani, la Sibiu, pe clădirea Băncii Naționale, Agenția Sibiu (strada Mitropoliei nr. 16), a fost dezvelită o placă comemorativă în memoria fraților Lapedatu, iar Muzeul Național Brukenthal a găzduit expoziția itinerantă „Generația Unirii – Alexandru și Ion Lapedatu”.

Frații Lapedatu s-au născut la 14 septembrie 1876 în Cernatul Săcelelor (Săcele, Brașov), ramura paternă a familiei trăgându-se din Glâmboaca (Avrig, Sibiu), unde frații gemeni, rămânând orfani de tată la un an și jumătate, și-au petrecut adesea vacanțele. Tatăl gemenilor, Ion Alexandru Lapedatu, a fost primul roman ardelean cu studii în Franța și cu doctorat la Universitatea din Bruxelles, reputat profesor de limbi clasice la Gimnaziul Superior Greco-ortodox Român din Brașov (azi Colegiul Național „Andrei Șaguna”).

În ciuda greutăților familiei, frații Lapedatu au făcut studii serioase în țara și în străinătate, ca mai apoi să joace un rol important în viața culturală, socială și politică a României de dinainte de 1945.

Alexandru Lapedatu a fost istoric, geograf, profesor universitar, om politic și om de stat român. A îndeplinit numeroase funcții și responsabilități: secretar, apoi președinte al Comisiei Monumentelor Istorice și al Comisiei Istorice Române; după înființarea Universității Daciei Superioare la Cluj, în 1919, este numit profesor de istorie veche a românilor, iar împreună cu colegul și prietenul său Ioan Lupaș, (și el absolvent al aceluiași mare liceu brașovean), înființează în 1920 Institutul de Istorie Națională, mai apoi devine decan al Facultății de Istorie, căreia îi donează biblioteca sa de 10.000 de volume; membru al delegației care a însoțit al doilea transport al Tezaurului României la Moscova; militant activ pentru Unirea Transilvaniei cu România; director general al Arhivelor Statului; Ministru Cultelor și Artelor; deputat și senator în mai multe Parlamente, președintele Senatului; autor al legilor asupra elevării Bisericii Ortodoxe Române la rangul de patriarhat; asupra regimului general al cultelor; asupra organizării și funcționării teatrelor naționale; a formulat principiile conservării și restaurării monumentelor; a spijinit înființarea de muzee în Capitală și în numeroase localități din țară; a sprijinit financiar și a participat la dezvelirea monumentelor publice dedicate personalităților istorice și culturale românești; a fost Membru de Onoare al ASTREI, calitate în care a ținut conferințe, a sprijinit publicarea Bibliotecii ASTRA și a donat Fondul „Al.I. Lapedatu”; a fost vicepreședinte apoi președinte al Academiei Române etc.

Fratele geamăn al lui Alexandru, Ion, a fost bancher, finanțist, profesor universitar, om politic și de stat. A beneficiat de două burse, una acordată de Societatea Transilvania și cealaltă de Fundația Gojdu, care i-au permis sa studieze științele economice la Budapesta, unde devine președintele Societății „Petru Maior” a studenților români din Budapesta; a participat la fondarea revistei „Luceafărul” la Budapeste în 1902 și a făcut parte din Comitetul de redacție alături de Octavian Goga, Ioan Lupaș și Octavian C. Tăslăuanu. A fost director al Băncii „Ardeleana” din Orăștie, director general al Băncii Generale de Asigurări, membru al Consiliului de administrație al Băncii „Albina”, al Băncii „Prima Ardeleană”, al Societății Române de Gaz Metan, creator și secretar al Asociației băncilor române din Transilvania „Solidaritatea”; a sprijinit proiectul Enciclopediei Române a lui Diaconovici și cel al inființării Muzeului Asociațiunii ASTRA; a fost delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, membru în Marele Sfat Național și secretar general al Resortului finanțelor în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria, membru al Consistoriului metropolitan al Transilvaniei, deputat și senator în mai multe legislaturi, Ministru de Finanțe, Membru de Onoare al Academiei Române etc.

Desigur, enumerările funcțiilor și responsabilităților celor doi frați gemeni nu sunt exhaustive. Ei aparțin generației care a împlinit și desăvârșit unitatea națională, au fost deschizători de noi orizonturi pentru Patria unită, edificând instituții durabile, În întreaga lor viață și activitate frații Lapedatu au fost animați de aceleași înalte idealuri de a fi credincioși Patriei lor, urmărind binele public întotdeauna.

Acțiunea generației Marii Unirie a permis Românei să progreseze rapid și să atingă apogeul economic, social și politic în anul de vărf 1938. Proces care s-a frânt brutal, așa cum s-a frânt și viața acestor două mari personalități, și a întregii elite românești interbelice. Alexandru Lapedatu a fost arestat la 5 mai 1950 și închis la închisoarea din Sighet, cunoscut loc de suferințe și torturi. Aici moare patru luni mai tărziu, moartea fiind provocată de o deparazitare a celulei cu ușile și ferestrele închise: cu astmul de care suferea și cu inima slăbită de un infarct n-a putut supraviețui. A fost aruncat în groapa comună, fără semn de mormânt. Fratele său Ion, imobilizat la pat în urma unui accident de autobuz, după o coborâre de la Păltiniș, și rămas fără mijloace de existență, moare la București la 24 martie 1951. Amândoi au fost epurați din Academia Română în 1948 și au fost repuși în drepturi post-mortem în iulie 1990.

Se stingea, nimicită, strălucita Generație a Unirii și Marea ei Operă!

Realizat în bronz, grupul statuar este opera sculptorului cu origini brașovene  Ioan Bolborea. Este unul din puținele grupuri statuare realizate în ultima vreme in România, după „Scoala Ardeleană” de Romulus Ladea (30 iunie 1973), din fața Universității din Cluj-Napoca.

În imediata vecinătate a ansamblului scuptural se află bustul în bronz al lui Ciprian Porumbescu (sculptor Vladimir Predescu), care a fost, pentru o scurtă perioadă de timp, profesor de muzică la Gimnaziul Român din Brașov. În aula acestui faimos liceu românesc, în luna martie 1882 a avut loc premiera Operetei „Crai Nou”, prima operetă română, piesă în două acte scrisă de Ciprian Porumbescu pe textul piesei poetului Vasile Alecsandri.

Se întâlnesc astfel peste timp, peste răutăți și nedreptăți, ca să-și continue destinul și după moarte, trei spirite emblematice ale spiritualității românești, se întâlnesc într-un moment de dreaptă cinstire ca să ne amintească, cu puterea modelului lor, că nici o jertfă nu e prea mare când aceasta stă la temelia mai binelui Țării tale.

Ion Onuc Nemeș

VALERIU BRANIŞTE (1869-1928). Publicist, astrist, om de cultură, om politic, mare patriot. 150 de ani de la naştere (I)

În galeria marilor bărbaţi ai neamului românesc, afirmaţi în domenii culturale, publicistice, politice, se situează şi VALERIU BRANIŞTE, de la a cărui venire pe lume, la Cincu Mare, în Ţara Făgăraşului, s-au împlinit, anul acesta, 150 de ani. În semn de cinstire, la iniţiativa Despărţământului ASTRA Făgăraş, s-a organizat un microsimpozion omagial, cu lucrări susţinute de: Mihaela Gârlea, Dumitru Acu, Pr. Alexandru Socaciu, Pr. Ciprian-Valentin Bâlbă, Elena Macavei, Mircea Dragoş, Dragoş Curelea, nepoatele celui evocat – Sânziana Migea, Ruxandra Lugojanu, strănepoata Mălina Dumitrescu. S-a aplicat şi sfinţit o placă comemorativă pe casa natală din Cincu Mare în care s-a născut marele patriot.

Evocăm personalitatea emblematică a lui Valeriu Branişte pentru meritele lui  de excelent publicist, de membru marcant ASTRA, de rafinat om de cultură, de om politic responsabil.  

Valeriu Branişte s-a născut în 22 ianuarie 1869 la Cincu Mare, în Ţara Făgăraşului. Primele cursuri le-a urmat în limba germană în satul natal, apoi la Sighişoara, în limba română, la Sălişte. Şi-a continuat studiile la Liceul german din Sibiu, cele superioare de filologie şi filosofie la Universitatea din Budapesta, cu o bursă din partea Fundaţiei Gojdu. Devine doctor în filologie şi filosofie cu o teză despre poezia lui Andrei Mureşan, autorul imnului „Deşteaptă-te Române”. Profesorul său Alexandru Roman i-a apreciat calităţile şi l-a desemnat ca succesor al său la conducerea Catedrei de Limba Română de la Universitatea din Budapesta.

La Sibiu debutează ca publicist în ziarul „Tribuna”, întemeiat în 1884 şi condus iniţial de scriitorul Ioan Slavici. S-a integrat perfect în  prima generaţie a tribuniştilor alături de: Ioan Bechnitz, Andrei Balteş, Cornel Diaconovici, Septimiu Albini, George Candrea, Aurel C. Popovici, George Coşbuc, Octavian Smigelschi, Vasile Goldiş, I. Rusu-Şirianu ş.a. În paginile cotidianului românesc sibian, în primele numere, Valeriu Branişte a debutat cu creaţii populare culese de el în Valea Buii, locul natal al mamei, ulterior a publicat studii reluate şi în suplimentele Tribunei: „Biblioteca Poporală”, „Tribuna Literară”.  Intelectual rafinat, cu talent scriitoricesc deosebit, a lăsat drept moştenire monografii ale unor personalităţi precum: Ciprian Porumbescu, Andrei Mureşan, Alexandru Mocioni, Octavian Smigelschi, studii ample cu pledoarii pentru drepturile românilor, pentru libertate şi pace, pentru  specificul culturii româneşti, satire.

Format la şcoala tribuniştilor, Valeriu Branişte şi-a desăvârşit personalitatea de ziarist şi om de cultură, a promovat limba şi cultura română, idealul de dreptate şi solidaritate naţională, a militat împotriva asupririi naţionale, pentru drepturilor românilor  şi ale minorităţilor.  Asemena idei au fost transmise prin sutele de articole şi studii publicate şi în revistele pe care le-a condus: „Dreptatea”, „Foaia de Duminică”, „Patria”, „Drapelul”, „Banatul”.  Ion Agârbiceanu, ca şi alţi contemporani, i-a apreciat talentul publicist, aşezându-l în elita ziariştilor români: „Dr. Valeriu Branişte a fost unul dintre cei mai buni ziarişti de dincoace de Carpaţi. Articolele lui erau clare şi profund documentate, contribuind mult la educarea şi instruirea maselor. A fost unul dintre apărătorii Memorandumului. El nu s-a mulţumit cu luminarea maselor prin presă, a coborât adeseori la săteni, în mijlocul poporului, cu echipele culturale ale ASTREI, ţinând conferinţe, vorbindu-le în graiul înţeles de toată lumea”.

Valeriu Branişte a avut şansa de a cunoaşte personalităţi intelectuale şi politice de vază şi de a fi martorul unor evenimente istorice care i-au modelat gândirea şi simţirea: Mişcarea memorandistă, în care s-a implicat (Memorandumul, document întocmit în 1892 de fruntaşii Partidului Naţional Român prin care s-a condamnat politica de deznaţionalizare a românilor), Marea Unire – 1 Decembrie 1918, întemeierea primului cotidian românesc „Tribuna”, 1884, înfiinţarea Universităţii „Dacia Superioară” din Cluj, 1919, înfiinţarea ASTREI Basarabene, 1927 etc.

Bucuria înfăptuirii Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 dar şi responsabilitatea românilor de a fi demni de acest mare eveniment istoric au fost exprimate în articolul  „Democraţiei avem să-i mulţumim renaşterea noastră” („Drapelul”, 3 decembrie 1918): „…Astăzi se înfăptuieşte cea mai mare din toate aceste minuni, unirea politică a tuturor românilor. Ţie, zi măreaţă a istoriei, în care s-a înfăptuit această minune, ne închinăm, înscriindu-te nu numai cu litere de aur pe paginile istoriei, ci şi cu litere nepieritoare pe lespezile sufletelor noastre. Am înviat! Suntem şi vom fi! De acum încolo prezentul şi viitorul sunt în mâinile noastre… N-avem numai să săltăm de bucurie şi să admirăm ziua mare a renaşterii, ci şi să ne dăm seama de toate acelea mari datorinţe ce ne revin în urma acestei renaşteri… Să înţelegem acest moment şi să ne încordăm toate energiile întinerite, pentru a fi vrednici de ziua mare a învierii, să fim conştienţi de datorinţele ce ni le impune această înviere, să împlinim misiunea noastră istorică ca popor de civilizaţie, ca latini ai Orientului, ca naţiune mare, independentă şi unitară  românească… Sus! Să fim români, să fim creştini, să fim reprezentanţii luminii şi libertăţii în lăuntrul nostru şi în afară de noi! Reînvie prin faptele noastre acea glorie străbună, căreia avem să mulţumim existenţa noastră….”

Prof. Univ. Dr. Elena MACAVEI