Cel de al patrulea tablou, Pârâu
sub lună, aduce o atmosferă liniștită și reflectă imaginea râului din
curtea compozitorului pe timp de seară. Referitor la acest pârâu, însuși Enescu
a realizat o descriere a acestuia: Pârâiaș în fundul grădinii – pe acesta îl
văd și acum. Un subțire firicel de apă care susura încetișor în fundul grădinii
și câteodată se lărgea, devenind o mică băltoacă strălucitoare
[https://ro.wikipedia.org/wiki/Suita_S%C4%83teasca,_op._27_(Enescu)].
Întreaga parte a patra se
bazează pe această descriere în construcția muzicală. Pârâul propriu-zis este
sugerat continuu de harpă, care are un mers unduitor pe toată durata părții.
Începutul stă sub semnul
sentimentului de încremenire a naturii cu ajutorul orchestrei de coarde, care
interpretează un acord prelung, peste care se va face auzit pârâul la harpă. Un
alt instrument prezent aici și de care compozitorul nu a mai făcut uz în
lucrare, este saxofonul sopran, utilizat aici în special pentru culoarea sa
timbrală albă și potrivită într-o seară cu lună. Și acest instrument este
folosit încă de la începutul lucrării, pentru a introduce ascultătorii în
atmosfera specifică unei nopți senine. Tot înaintând în discursul muzical,
Enescu introduce și alte instrumente ale orchestrei, cum ar fi flautul, oboiul,
celesta, talgerul și tam-tam-ul, toate acestea fiind instrumente care se
potrivesc nopții și pot sugera cu ajutorul timbralității lor culorile nocturne
specifice.
Mai departe, datorită
măririi aparatului orchestral, se conturează imaginea pârâului care se lărgește
și devine acea băltoacă despre care povestea compozitorul. Trecerea de la pârâu
la băltoacă se face treptat, tot adăugând câte un instrument care aduce o linie
melodică potrivită timbrului său (chiar dacă sunt doar scurte incursiuni
melodice, nu o melodie de dimensiune mai mare). Atmosfera liniștitoare a nopții
rămâne sugerată de acorduri continue la diferite instrumente, ca și o bază
pentru acele incursiuni melodice. Un alt element care dă continuitate
discursului melodic este preluarea liniilor muzicale de la un instrument la
altul, element care ajută, pe lângă harpă, la realizarea imaginii curgerii
pârâului. În momentul în care se face prezentă băltoaca, asistăm și la
întregirea aparatului orchestral, unde compozitorul utilizează instrumentele de
suflat din lemn, cornii, harpa, celesta și partida de coarde. Fluctuațiile
pârâului sunt realizate cu ajutorul elementelor de dinamică și agogică (nuanțe
și schimbări de tempo), iar spre finalul părții orchestra se reduce, rămânând
prezente partida de coarde, celesta (aici compozitorul predă curgerea pârâului
de la harpă la celestă, ceea ce poate sugera și o transpunere din lumea reală
către lumea ideală), talgerul și tam-tam-ul. Atmosfera feerică de la acest
final ne transpune într-o lume ideală de calm și împăcare cu problemele apărute
pe parcursul zilei.
Elementul timbral este
deosebit de important în această parte atât de sugestivă, el construind o
muzică „plină de virtuți vizuale”
[https://ro.wikipedia.org/wiki/Suita_S%C4%83teasca,_op._27_(Enescu], în care
sclipirile pârâiașului din curtea compozitorului sunt realizate cu ajutorul
procedeelor imitative ale instrumentelor din orchestră.
A cincea și ultima parte, Dansuri
țărănești, conturează imaginea duminicală a satului, când toată lumea, după
biserică, se întâlnește la horă și petrece. Pus în oglindă cu partea a patra,
acest tablou este plin de viață și jucăuș, așa cum spune și indicația de la
începutul partiturii: Allegro giocoso [Allegro – repede, giocoso – jucăuș,
amuzant]. În această parte, compozitorul utilizează toată orchestra, probabil
și pentru a sugera multitudinea de cântăreți prezenți într-o după-amiază de
duminică, dar și pentru a încheia suita în sonorități mai ample. Dacă în partea
a patra a folosit culorile timbrale ale fiecărui instrument pe orizontală
pentru a contura multitudinea de sentimente generate de noapte, aici folosește
masa instrumentală pe verticală pentru a sugera veselia jocului popular.
Elementul ritmic este
prezent în toată partea și menține atmosfera de joc, iar melodiile populare se
fac auzite la instrumente precum vioara, flautul, oboiul, clarinetul și uneori
la pian, acompaniate de aparatul orchestral în ritmuri specifice dansului. Un
alt element important aici îl constituie timpanul, care ajută discursul melodic
cu intervenții bine plasate pentru a scoate în evidență accentele ritmice ale
melosului popular.
Fiind o parte bogată în
linii melodice vesele, elementele ritmice sunt și ele foarte diversificate,
prezentând nenumărate combinații de valori ale notelor. Acestea sunt ajutate și
de indicațiile agogice (de tempo), cum ar fi: molto ritmato, allegretto
piacevole, allegro giocoso, un poco pesante, senza rigore [foarte ritmat, repejor
plăcut, repede jucăuș, puțin apăsat, fără rigoare]. O importanță aparte pentru
a accentua și mai mult stările poporului o deține elementul dinamic (nuanțele).
Asistăm la treceri bruște de la piano la forte, sau alte schimbări de acest fel
în discursul muzical, pe lângă existența unei plaje largi de nuanțe (de la
pianissimo până la fortississimo).
Spre finalul întregii
lucrări, Enescu aduce toată orchestra la un numitor comun, pentru a întregi
armoniile și melodiile cu dialoguri între instrumente și cu susțineri continue
ale ritmului. Această parte este de fapt construită după un principiu
variațional; melodia populară de la început este prelucrată pe parcurs în
diferite forme, păstrându-se elemente muzicale ușor recognoscibile, însă
orchestrate diferit.
Ultimul tablou este ca o
replică a primului tablou, compozitorul păstrând atmosfera de voie bună, dar
muzica din ultima secțiune este de o foarte mare diversitate și impune diferite
modalități în construcție, de exemplu suprapunerea rapsodiei (care este o formă
liberă) peste o formă de rondo cu variațiuni (care sunt forme exacte și au o
organizare în construcție). Finalul lucrării în acorduri masive și luminoase
este „ca o glorificare a optimismului robust al poporului muncitor de la țară”
[Ibidem].
Programatismul lucrării și a
celor cinci părți individuale are un caracter autobiografic, deoarece peisajul
naturii al satului Liveni, atmosfera specifică anumitor momente ale zilei,
jocul copiilor și evenimentele satului constituie amintirile compozitorului pe
care a reușit să le transpună în muzică. Imaginile acestei muzici coincid cu
fragmentele copilăriei lui Enescu, așa cum își amintea, însă sunt construite cu
maturitatea și înțelepciunea adunate pe parcursul vieții. Discursul muzical
prezent în această lucrare, și nu numai, se bazează într-o măsură destul de
mare pe melosul popular, cu ajutorul căruia poate construi imagini ale satului
românesc. Dacă la unii compozitori ideile folclorice reprezintă doar incursiuni
cu rolul de a colora muzica, la Enescu acestea capătă valențe descriptive
foarte importante, deoarece cu ajutorul lor sugerează și „pictează” imaginile
sătești.
Fiind un desăvârșitor al
muzicii, Enescu găsește nenumărate modalități de a scoate în evidență ceea ce
își dorește: pentru sonorități ample care să reflecte voioșia satului
utilizează în general întreg aparatul orchestral, pentru a sugera elemente
singulare din viața satului folosește timbrul instrumental potrivit fiecărui
element, pentru a descrie o stare anume recurge la diferite stiluri componistice.
Pe lângă toată această maturitate în actul componistic, faptul că îmbină aceste
elemente enumerate nu dă naștere unui haos muzical ci, din contră, parcă
sudează și mai tare imaginea satului datorită coloritului de idei și imagini
transpuse cu ajutorul muzicii.
Tot ceea ce Enescu
realizează în creația de față face referire la momentele din viața sa care sunt
adânc sedimentate în adâncul său.
Drd. Teodora
ȘTEFAN
