Pentru sporirea credinţei şi ridicarea evlaviei
noastre la nivelul de înţelegere şi de trăire a Sfintei Tradiţii, începutul trebuie
să-l facem prin înţelegerea şi trăirea Sfintei Liturghii.
Sfânta Liturghie este în acelaşi timp şi Jertfă
nesângeroasă, care prelungeşte spre noi Jertfa de pe Golgota, dar şi Taină,
pentru că suntem împărtăşiţi cu însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului. În
Sfânta Liturghie Hristos este prezent real mai mult decât în orice slujbă.
Prezenţa Sa începe la Proscomidie şi sporeşte gradual, desăvârşindu-se în
prezenţa euharistică [Vezi pe larg: Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae,
Spiritualitate şi comuniune].
Sfânta Liturghie ne angajează pe toţi, slujitori şi
credincioşi, ca şi coliturghisitori, pentru împreună slujirea cu Hristos,
Săvârşitorul real şi nevăzut al Jertfei euharistice.
Credinciosul participă la Sfânta Liturghie nu numai cu
ofranda sa spirituală, iubirea sa ca răspuns la iubirea nemărginită a lui
Hristos, ci şi prin darul său de pâine şi vin, care îl reprezintă pe el şi
toată dragostea sa. Ofranda credincioşilor adusă şi pregătită la Proscomidie
intră în ofranda Bisericii. Hristos, Capul Bisericii, primeşte această ofrandă
şi şi-o împropriază, şi-o face a Sa, pentru ca să o prezinte apoi Tatălui, prin
Sfânta Jertfă. Alături de Sfântul Agneţ, care se preface în Sfântul Trup, şi
alături de miridele Maicii Domnului şi ale sfinţilor stăm şi noi reprezentaţi
de fărâmiturile puse pe Sfântul Disc pentru fiecare nume pomenit.
Cele trei părţi ale Sfintei Liturghii sunt într-o
dependenţă şi legătură ontologică. Proscomidia nu numai pregăteşte, ci şi
anticipează Jertfa. Liturghia catehumenilor având în centru „Liturghia
cuvântului”, este legată ontologic de Liturghia euharistică, precum este legat
Cuvântul de Taină. Cuvântul, care exprimă temeiul revelaţional, temeiniceşte
lucrarea Tainei. Fără el Taina ar fi o lucrare magică. Taina însă împlineşte,
desăvârşeşte Cuvântul. Cuvântul fără taină devine o simplă doctrină [Vezi pe
larg: Al. Schmemann, L’ Euchiristie – Sacrament du Royaume, trad. par C.
Andronikof, Paris, 1985; trad. rom. de Pr. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia, 1993,
p. 74].
Pentru a exprima şi mai profund relaţia ontologică
dintre elementele Sfintei Liturghii, Părintele Al. Schmemann [Ibidem] împarte
Liturghia în mai multe „lucrări tainice”, care se pregătesc una pe alta şi se
desăvârşesc una în alta. Prin adunarea în biserică a credincioşilor şi a slujitorilor
începe „taina adunării”, adică odată cu începerea Sfintei Liturghii începe
mistic „reconstituirea Bisericii” ca Trup mistic al Domnului. Cei care
participă la această slujbă sfântă se manifestă ca mădulare vii ale Bisericii.
Urmează apoi „taina împărăţiei”, anunţată de binecuvântarea mare, Sfânta
Liturghie fiind calea şi realizarea împărăţiei lui Dumnezeu. În această
împărăţie înaintăm prin „taina intrării”. Sunt exprimate trei direcţii ale
intrării, intrarea în biserică, din naos în altar (prin vohodul mic) şi din
faţa Sfintei Mese spre intimitatea altarului, în faţa scaunului celui de sus.
De aici se va provoca „taina cuvântului”, Apostolul, urmat de Sfânta Evanghelie
şi predică. Începe apoi „taina credincioşilor”, adică liturghia rezervată numai
membrilor Bisericii, prin ieşirea cu darurile se exprimă „taina ofrandei”, cu
cele trei direcţii alesale: credincios – proscomidiar, proscomidiar - Sfânta
masă, Sfânta masă – altarul cel mai presus de ceruri. Rostirea Simbolului de
credinţă exprimă „taina unităţii”, urmată de „taina înălţării”. Sfânta jertfă
se săvârşeşte în cer.
Cu Rugăciunea Sfintei Jertfe începe „taina aducerii
aminte”, comemorându- se toate evenimentele din istoria mântuirii. Invocarea
Sfântului Duh, la epicleză, numită „taina Sfântului Duh”, desăvârşeşte lucrarea
de sfinţire a darurilor, arătându-le a fi însuşi Trupul şi Sângele Domnului.
„Taina împărtăşirii” le desăvârşeşte pe toate, toţi credincioşii fiind chemaţi
la masa împărăţiei. Toate aceste „taine” (lucrări tainice) împlinesc împreună
Taina cea una, misterul Liturghiei euharistice.
Orice încercare de scurtare a Sfintei Liturghii nu
este numai o greşeală a ignoranţei, ci şi o impietate [Pr. Prof. Ene Branişte,
„Probleme de actualitate ale Bisericii de azi: dezvoltare (evoluţie) şi
revizuire (adaptare) în cult, din punct de vedere ortodox”, în Ortodoxia,
nr. 2/1969”, p. 210], un atentat la integritatea acestui mister dumnezeiesc,
chiar dacă îi avem în vedere pe copii, cărora dorim să le oferim o „liturghie
mai uşoară” (mai săracă).
Încercând câteva concluzii la cele expuse constatăm
mai întâi ca sensul „înnoirii” în Tradiţia ortodoxă poartă amprenta sinergiei
în cadrul teandrismului eclesial.
Ortodoxia vorbeşte despre necesitatea unei constante
înnoiri în receptarea, trăirea şi simţirea Sfintei Liturghii, căci realitatea
cea nouă a împărăţiei cerurilor pentru a fi conştientizată cere o înnoire
continuă în om prin efort etic şi ascetic, prin integrare în viaţa sacramentală
a Bisericii.
Sfânta Liturghie este realitatea eshatologică
transfiguratoare a cărei irupere în lume nu poate fi sesizată fără o prealabilă
sensibilizare spirituală. Nu ritualul liturghiei trebuie simplificat după
„cerinţele vremii” sau „cenzura vremii”, ci omul trebuie să tindă printr-o
continuă înnoire a sa, la descoperirea sensurilor adânci ale Synaxei
euharistice.
