Arhim. Visarion Joantă
Schimbările semnificative în activitatea pastorală a Bisericii Ortodoxe Române s-au petrecut după 1948, când a fost ales, recunoscut și înscăunat al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Iustinian Marina, născut la 22 februarie 1909. El a urmat Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea. După ce s-a căsătorit, a fost hirotonit preot în 1924 pentru Parohia Băbeni, jud. Vâlcea. În 1929, își ia licența în teologie la Facultatea de Teologie din București. În 1932, a fost numit director al Seminarului Teologic din Râmnicu-Vâlcea.În timpul celor 12 ani de activitate pastorală și pedagogică la Râmnicu-Vâlcea el a încercat să ajute pe cei aflați în lipsă, înființând, împreună cu alți preoți, o bancă populară, o bancă de credit și o cooperativă.
Când a rămas văduv în 1945, mitropolitul Moldovei, Irineu Mihălcescu, l-a propus pentru a fi numit episcop vicar la Iași. Ca episcop vicar el a fost însărcinat să se ocupe și să susțină asistența socială în Arhiepiscopia Iașilor, în acele vremuri de mare mizerie cauzate de război, precum și de seceta care se abătuse pe teritoriul României pentru aproape 4 ani de zile. El a acordat o atenție specială copiilor rămași orfani de ambii părinți, înființând pentru aceștia orfelinate în incinta marilor mănăstiri din Moldova. A organizat cantine populare susținute prin colectele organizate în parohii. În 1947, a fost ales mitropolit al Moldovei, iar în 1948, patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Cum spuneam mai înainte, figura cea mai însemnată pe plan bisericesc a fost fără îndoială aceea a patriarhului Iustinian (1948-1977). Cu activitatea sa reformatoare în diverse sectoare ale activității bisericești, el a reușit să asigure Bisericii Ortodoxe o oarecare libertate de acțiune, chiar în cadrul restrâns aprobat de noul guvern. Orientarea pastorală principală pe care voia să o aplice în practică era aceea numită „Apostolat social”, noțiune elaborată deja prin mișcarea socială din anii 1930–1940, la Craiova și Buzău. Conform acestui concept, Biserica este o instituție care are un rol important în viața unui popor, un rol complementar celui politic. Convins de dimensiunea socială a credinței creștine, patriarhul a găsit un loc specific în acțiunea Bisericii, fapt care a fost interpretat de către unii ca o cedare la ideologia momentului, în solicitarea angajării credincioșilor și a parohiilor la construcția așa zisei noii societăți socialiste [Cf. Ioanichie Bălan, Volte e parole dei padri del deserto romeno. Qiqajon (comunita monastica di Bose), Torino, 1991,p. 31].
Amintim câteva aspecte importante ale acestui concept, numit „Apostolat social”:
– în noul context politic-social, activitatea Bisericii s-a caracterizat prin câteva principii și noi forme de pastorală și angajare socială, și nu numai. În această privință, Biserica Ortodoxă Română a adoptat o atitudine realistă, dar în același timp naturală și teologică, aceea de „Apostolat social”. Termenul sintetizează slujirea practică a Bisericii în actualitatea socială, slujire fondată pe mandatul său divin. Deci, prin „Apostolat social” se înțelegea preocuparea Bisericii pentru varietatea realităților în care trăiesc membrii ei, slujirea aspirațiilor societății umane. Deși misiunea principală a Bisericii este mântuirea sufletelor, ea s-a preocupat întotdeauna de problemele vieții pământești a credincioșilor, încât creștinul să înainteze și să crească în desăvârșire prin faptele sale concrete înaintea semenilor.
– „Apostolatul social” este o actualizare la nivel pastoral a mesajului evanghelic. Spunea patriarhul: „Preocuparea pentru om, pentru destinul său pământesc și ceresc, pentru necesitățile sale pământești ca și pentru mântuirea de dincolo, toate acestea nu sunt noutăți pentru teologia creștină, ci probleme vechi de 2000 de ani. Chemarea noastră pentru aprofundarea aspectului social al mesajului evanghelic și întruparea lui în viața de fiecare zi trebuie să fie considerată, în consecință, nu ca o noutate teologică, ci ca o descoperire a unor valori vechi, abandonate și uitate între copertele Sfintei Scripturi și ale tradiției creștine. Actualizarea acestei preocupări este o necesitate a timpului nostru. Niciodată ca în acești ultimi ani, slujitorii Bisericii creștine nu s-au confruntat cu probleme atât de vitale, care pun în cumpănă însăși valorile principiilor creștine pentru organizarea unui mod de existență umană întemeiată pe principiul egalității tuturor oamenilor la bunăstare și la dreptate” [Justinian Marina, Apostolat Social, vol. III, EIBMBOR, București, 1966, pp. 55-57];
– pentru el și pentru Biserica românească, „Apostolatul social” se înțelegea ca o lucrare de integrare a Bisericii în realitățile și aspirațiile sociale ale credincioșilor și ale întregului popor. „Apostolatul social” semnifica lucrarea pastorală a unei Biserici active, deschisă societății, o Biserică socială: „Vă chem, iubiți preoți, la o lucrare neobosită pentru crearea omului celui nou, omului social al păcii, al iubirii, al fraternității, al muncii. Să formăm un om nou după poruncile Evangheliei și cu el, o Biserică socială, vie și activă” [Idem, Apostolat Social, vol. I, EIBMBOR, București, 1948, p. 91];
– „Apostolatul social” este o slujire adusă lui Dumnezeu și oamenilor în același timp: „Preotul slujește pe Dumnezeu, slujind pe frații săi, luminându-i, îndrumându-i pe calea cea adevărată și ajutându-i pentru binele lor și pentru binele tuturor. Obiectivele majore ale slujirii creștine sunt pacea, aspirațiile de dreptate socială a tuturor popoarelor și idealul unității tuturor creștinilor” [Idem, Apostolat Social, vol. IV, EIBMBOR, București, 1971, p. 158].
Datoriile Bisericii în fața societății derivă de la porunca Evangheliei de a iubi și de la caracterul uman al mesajului evanghelic și al trimiterii Bisericii de a sluji omul de pretutindeni. „Apostolatul social” este expresia slujirii Bisericii și a poporului. Întrucât Biserica se preocupă de raporturile cu lumea în general, cu atât mai mult ea trebuie să se preocupe de raporturile cu poporul în mijlocul căruia trăiește. Deci, „Apostolatul social” constituie forma de pastorală și angajarea specială în contextul societății în care Biserica Ortodoxă Română există și își desfășoară misiunea sa. [Cf. Ioan Bria, „Teologia ortodoxă română contemporană”, în GB, nr. 1-2/1971, p. 66].
