Pr. Academician
Mircea Păcurariu
Mircea Păcurariu
N-a fost preot, ci doar absolvent de teologie, apoi profesor și director la Școala Normală „Andrei Șaguna” a Arhiepiscopiei Sibiului. Era originar din satul Sâmbăta de Sus, din vecinătatea Mănăstirii Brâncoveanu, născut la 2 septembrie 1889, în familia unor țărani credincioși. A făcut școala primară „confesională” din sat, apoi Liceul ortodox confesional „Andrei Șaguna” din Brașov. Între anii 1910 și 1913 a urmat cursurile Institutului Teologic din Sibiu, la care activa ca profesor, Nicolae Bălan, viitorul mitropolit, Vasile Stan, viitor episcop al Maramureșului, Silviu Dragomir, Onisifor Ghibu și Pavel Roșca, viitori universitari la Cluj, dar și dirijorul și compozitorul, Timotei Popovici.
N-a intrat în cler, ci după izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914 a trecut munții în vechea Românie, pentru a nu fi încorporat în armata austro-ungară și trimis pe front. S-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, dar, din cauza războiului, a fost nevoit să-și continue studiile la Universitatea din Iași, unde a obținut licența în Istorie și Latină. În același timp, s-a înrolat ca voluntar în Armata Română, luptând pe front ca ofițer combatant, deci și-a adus și el o modestă contribuție la realizarea Statului național român unitar.
După Unire, a funcționat, pentru scurt timp, ca secretar al Arhiepiscopiei Sibiului. Iar la 1 septembrie 1919 a fost numit profesor de Istorie la noul liceu românesc din Sibiu, care va purta apoi numele marelui cărturar, Gheorghe Lazăr. În paralel, în anii școlari 1920-1922, la solicitarea fostului său profesor, acum mitropolitul Nicoale Bălan, a predat Limba și literatura română la Institutul Teologic sibian, datorită faptului că unii dintre studenți absolviră gimnazii maghiare sau săsești, în care nu se studia această disciplină. În toamna anului 1922 a fost transferat ca profesor și director la Liceul „Mihai Viteazul” din Alba Iulia, tot după Unire. A stat în fruntea acestuia timp de zece ani, dovedindu-se un profesor și director foarte energic.
La 1 septembrie 1932 s-a reîntors la Sibiu la chemarea mitropolitului Nicolae Bălan, care l-a numit profesor și director la Școala Normală (Pedagogică) „Andrei Șaguna”, care se găsea sub oblăduirea Bisericii. Și-a făcut datoria și aici, alături de alți profesori de excepție. Menționăm faptul că în timp ce va fi director, sub îndrumarea atentă a mitropolitului Nicolae Bălan, s-a construit impunătoarea clădire a Școlii Normale, una dintre cele mai „moderne” la vremea respectivă, având și o frumoasă capelă, clădire pe care a preluat-o Statul după reforma învățământului din august 1948 (azi folosită de Liceul de Construcții și Arhitectură „Carol”).
În perioada activității sale la Sibiu a fost ales membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului și „consilier eparhial onorific” la secția culturală a Arhiepiscopiei. De asemenea, a fost ales președinte al secției Sibiu a Asociației pentru mireni „Frăția Ortodoxă Română”, care se constituie la Cluj, încă din anul 1933, sub președenția cunoscutului lingvist Sextil Pușcariu de la Universitatea din Cluj. A rostit foarte multe conferințe în cadrul Astrei-Sibiu, unele dintre ele fiind apoi tipărite (despre Dimitrie Cantemir, Sava Brancovici, Neagoe Basarab, Unirea Principatelor ș.a.).
La 28 ianuarie 1941, la recomandarea directă a mitropolitului Nicolae Bălan, a fost numit subsecretar de stat în Ministerul Educației Naționale, Cultelor și Artelor, ministru fiind generalul Radu Rosetti. El a condus sectorul Culte, nu a rămas în acest post decât un an, până la 1 februarie 1942, când a revenit la Universitatea de la Sibiu.
N-a intrat în cler, ci după izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914 a trecut munții în vechea Românie, pentru a nu fi încorporat în armata austro-ungară și trimis pe front. S-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, dar, din cauza războiului, a fost nevoit să-și continue studiile la Universitatea din Iași, unde a obținut licența în Istorie și Latină. În același timp, s-a înrolat ca voluntar în Armata Română, luptând pe front ca ofițer combatant, deci și-a adus și el o modestă contribuție la realizarea Statului național român unitar.
După Unire, a funcționat, pentru scurt timp, ca secretar al Arhiepiscopiei Sibiului. Iar la 1 septembrie 1919 a fost numit profesor de Istorie la noul liceu românesc din Sibiu, care va purta apoi numele marelui cărturar, Gheorghe Lazăr. În paralel, în anii școlari 1920-1922, la solicitarea fostului său profesor, acum mitropolitul Nicoale Bălan, a predat Limba și literatura română la Institutul Teologic sibian, datorită faptului că unii dintre studenți absolviră gimnazii maghiare sau săsești, în care nu se studia această disciplină. În toamna anului 1922 a fost transferat ca profesor și director la Liceul „Mihai Viteazul” din Alba Iulia, tot după Unire. A stat în fruntea acestuia timp de zece ani, dovedindu-se un profesor și director foarte energic.
La 1 septembrie 1932 s-a reîntors la Sibiu la chemarea mitropolitului Nicolae Bălan, care l-a numit profesor și director la Școala Normală (Pedagogică) „Andrei Șaguna”, care se găsea sub oblăduirea Bisericii. Și-a făcut datoria și aici, alături de alți profesori de excepție. Menționăm faptul că în timp ce va fi director, sub îndrumarea atentă a mitropolitului Nicolae Bălan, s-a construit impunătoarea clădire a Școlii Normale, una dintre cele mai „moderne” la vremea respectivă, având și o frumoasă capelă, clădire pe care a preluat-o Statul după reforma învățământului din august 1948 (azi folosită de Liceul de Construcții și Arhitectură „Carol”).
În perioada activității sale la Sibiu a fost ales membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului și „consilier eparhial onorific” la secția culturală a Arhiepiscopiei. De asemenea, a fost ales președinte al secției Sibiu a Asociației pentru mireni „Frăția Ortodoxă Română”, care se constituie la Cluj, încă din anul 1933, sub președenția cunoscutului lingvist Sextil Pușcariu de la Universitatea din Cluj. A rostit foarte multe conferințe în cadrul Astrei-Sibiu, unele dintre ele fiind apoi tipărite (despre Dimitrie Cantemir, Sava Brancovici, Neagoe Basarab, Unirea Principatelor ș.a.).
La 28 ianuarie 1941, la recomandarea directă a mitropolitului Nicolae Bălan, a fost numit subsecretar de stat în Ministerul Educației Naționale, Cultelor și Artelor, ministru fiind generalul Radu Rosetti. El a condus sectorul Culte, nu a rămas în acest post decât un an, până la 1 februarie 1942, când a revenit la Universitatea de la Sibiu.
Curând au urmat schimbările politice din țara noastră, din anii 1944-1945, care îi vor aduce multe necazuri și suferințe, în 1945. La 18 mai 1946, a fost arestat, anchetat și judecat de „Tribunalul Poporului”, „pentru sprijinul dat dictaturii antonesciene”, acuzat că „a susținut războiul împotriva Uniunii Sovietice”, prin participarea sa la ședințele Consiliului de Miniștri. „(…) a aplicat și a impus metodele hitleriste ale lui Antonescu în ceea ce privește Biserica”. Din lipsă de probe suficiente dosarul său a fost clasat la 6 octombrie 1946.
După eliberarea din arest și-a continuat activitatea didactică la Școala Normală, dar în anul 1947 a fost pensionat. A urmat o nouă arestare, înainte de 26 august, când se găsea în Penitenciarul de la Văcărești pentru o anchetă. Era acuzat acum de „crimă contra păcii, prin aceea că, în calitate de subsecretar de stat al Ministerului Cultelor, a luat parte la ședințele consiliului de miniștri, contribuind astfel la realizarea scopurilor politice hitleriste”. Au continuat anchetele la Tribunalul Poporului și la Curtea București, secția IV Penală, la Cabinetul Criminalilor de Război. La 19 ianuarie 1949, a fost achitat, dar a fost eliberat abia la 31 octombrie 1949, după care s-a reîntors în satul natal, Sâmbăta de Sus.
La mai puțin de un an de la eliberare, a fost din nou arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 în casa sa din Sâmbăta de Sus, dus la Securitatea din Sibiu, iar de acolo, la 3 iulie 1950, la închisoarea din Sighet, odată cu alți foști demnitari politici și oameni de cultură. De data aceasta, Ioan Sandu nu a mai ajuns ziua eliberării, așa cum s-a întâmplat cu alți condamnați de la Sighet (Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, Ștefan Meteș etc.). A murit acolo, la 8 mai 1955, deci după cinci ani de suferințe și anchete. Jertfa lui – ca și a altor patrioți români care și-au sfârșit viața în închisorile comuniste – nu trebuie uitată (după Adrian Nicolae Petcu, Ion D. Sandu, în vol. „Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist, București, 2007, p. 622-631).
