Am ascultat deseori, uneori cu greu, modul în care feministele încearcă să impună valorile femeii. Nu pot spune aproape nimic fără să erupă în clișee, în metastaze ale culturii LGBT+, deși, fie vorba între noi, noua mișcare de emancipare sexuală are de-a face cu femeia cam cât regimul de la Phenian cu democrația occidentală. Constat însă că nu vor lua niciodată ca model de feminitate pe Maica Domnului. Vor avea lidere induse ori politicoase prezentări de ilustre necunoscute, dar Ea îi va deranja deplin. Mamă, singură, ajunsă văduvă în cele din urmă, crește un copil într-o lume unde nașterea copilului fără pecete masculină era pedepsită. Asistă la moartea prin răstignire a Fiului său, și ce Fiu, este urmărită, alergată din cetate, exilată. Ce anume din modelul femeii violentate îi lipsește? Ei/ele, care ne spun cât de nepașnică e Biserica, aproape sinistră în clișeismul oprobiilor ce ni le aduc, ar putea constata că fundamentele pastorale ale Bisericii noastre sunt legate de fecioria și feminitatea Maicii Domnului. Că toată grija pastorală a Bisericii izvorăște din grija față de transparenta Mamă a Dumnezeului nostru. Din fragila ei feciorie, atât de trecută pe lista de mituri încât toate celelalte feciorii se pot pierde cu ușurință, pentru ca lumea să triumfe în arhitectura democratizării sexuale. Ori lumea merge mai departe prin valorile care țin viața, fecioria și feminitatea, prin legăturile acestea de trup și de Duh care ne umplu striațiile existențiale.
Am auzit și am citit des, în ultima vreme, atacuri fără precedent la paternitatea bărbatului român. O prigoană de imagine asupra taților. Devine penibil când o vezi purtată de oameni fără familie și fără orizont familiar, unii exprimându-și frustrările lor din familie, transferându-le pe modelul general. Dar noi, ceilalți, care am avut tați și mame bune putem să ne abținem? Ne iertați, oare, că nu au fost indeciși în educația noastră, că ne-au sprijinit vocațiile, că ne-au iubit sau încă ne iubesc, care-i mai avem în viață? Problema majoră nu este familia, ci cum a fost ea reprezentată în mintea copilului ajuns matur acum și care emite pertinențe impertinente. Nu suntem vinovați, în niciun caz mai mult ca alții, de ratările familiilor voastre. Dacă ați cere sprijin la timp sau dacă ați fi cerut sunt convins că toate convulsiile și contorsionările pe care astăzi ne obligați să le ascultăm – alții, mai naivi, chiar vi le aplaudă, ca la circ, cum și este – puteau fi diminuate. Mi-e greu, dar constat că toți acești fanarioți culturali care invocă dramele familiei vin dintr-un tragism familiar lesne de lecturat în textele și atitudinile lor. Pentru noi, cei care trăim în lumina feminității Maicii Domnului sau a bărbăției mărturisitoare a Martirilor, unul fiind Voievodul Brâncoveanu, nu spun că ne iese neapărat de fiecare dată, dar știm că mereu și mereu iertarea, pocăința, împăcarea cu Dumnezeu ne ajută să mergem mai departe. Rostiți mereu clișeul pe care-l socotiți magic: Biserica spală pe creier oamenii. Nu. Ea le duce aminte de valori, le restartează motivațiile și însoțește oamenii acolo unde voi le dați vitamine de nimic. Atât. Ceea ce, vizibil, prinde mult mai bine decât toată lenea morală la care-i îndemnați.
