Nevoia de monahism

Sfântul Munte Athos nu are seamăn în geografia spirituală a lumii, căci nici Tibetul – unde se spune că unul din cinci se dedică monahismului budist – nu e pe deplin dedicat contemplației. De peste un mileniu, „pustia” aspră de la poalele Athonului s-a prefăcut în „grădină a Maicii Domnului”, deși grădinarii săi n-au fost mereu la aceeași înălțime duhovnicească, suferind adesea greutățile unei istorii neașezate. În anii din urmă, tot mai mulți pelerini din țările Răsăritului ortodox s-au ostenit într-acolo, descoperind comoara pe care urgia comunismului o pecetluise sub interdicții. Acum, când secolul XXI începe să aibă un chip, relația popoarelor ortodoxe cu Sfântul Munte e iarăși vie și însuflețită de evlavie lucrătoare. Putem spune că influența athonită a crescut astfel în mânăstirile românești, cuprinzând și sufletul mirenilor, care-și caută busola spirituală într-o lume zăpăcită de materialism și consumism.
La Mănăstirea Vatoped, în trapeză, oaspeții sunt omeniți pe mese de marmură strămutate de la marea lavră Studion, condusă odinioară de Sf. Teodor Studitul, care socotea monahismul ca pe o a opta taină a Bisericii. Ne amintim că monahismul a apărut după ce Biserica lui Hristos a intrat în era constantiniană. El mărturisește dorul după limpezimea izvoarelor apostolice și reacția unei elite rugătoare față de compromisurile cu lumea, căci „nu poți sluji la doi domni”. În cetate, aproape de politică, sufletul se pervertește în ispite mundane, precum arghirofilia, setea de putere, intriga, violența războinică și amorul profan. Iată de ce generația Sf. Antonie cel Mare și cele ce i-au urmat s-au refugiat în afara cetății, căutând isihia comuniunii regăsite cu Sfântul Duh: n-au făcut-o condamnând lumea, precum vechii eretici gnostici, ci căutând să-i transfigureze limitele. Istoricii Bisericii ne arată și tensiunile dintre monahism și episcopat, oarecum paradoxale, mai ales după ce ierarhii au început să provină dintre călugări. E aici tensiunea dintre libertate și instituție, confruntarea difuză dintre profetism și sacerdoțiu. Dacă avem și azi monahism, e grație votului ascultării, care i-a disciplinat pe egumeni în fața episcopilor: au mai sărit scântei, dar nimeni nu s-a zidit în sminteala unei schisme, așa cum și ierarhii s-au smerit în fața giganților duhovniciei, nedevenind persecutori ai monahismului. Prin iubire de Hristos, echilibrul dintre mistică și teologie s-a impus, spre slava lui Dumnezeu și bunăstarea Bisericii.
În Ortodoxia românească, prăbușirea comunismului a prilejuit renașterea monahismului, care a rodit prin înmulțirea obștilor noi și restaurarea celor vechi. Unii sociologi, mai seci în raționalismul lor empiric, au văzut în valul vocațiilor postdecembriste și o „soluție” contra sărăciei. Dar cum să scapi de sărăcie, depunând voturile monahale, care o includ de bună voie? A fost mai curând altceva: o sărbătoare a libertății regăsite, căci nu există ființă umană mai liberă decât monahul, deși aparențele par să susțină contrariul. Fapt este că, pentru foarte mulți compatrioți, pelerinajul la obștile monahale de pe tot cuprinsul țării reprezintă un reazem sufletesc neprețuit, o sursă de energie primenită, de bucurie și pace, de învățătură și curăție. Am ajuns recent, pe fondul unei conferințe la Deva, pe la Prislop: mă temeam să dau acolo peste „excesele” pietiste ipocrit acuzate de presa tabloidă și de deformatorii opiniei publice, însă am descoperit la mormântul marelui părinte Arsenie Boca un paradis silvestru bine rânduit și răcoritor. Poate că în alte zile – de hram sau legate de personalitatea celui aflat acum în cercetarea comisiei de canonizare conduse de ÎPS Laurențiu – mânăstirea hunedoreană e sub asaltul numerelor mari, suferind de patosul dezordonat al mulțimilor. Dar tot poporul Lui Dumnezeu e și atunci la lucru, cu toate „exagerările” la care fariseii și cărturarii fini mai strâmbă din nas. Ca să nu anticipez și să mă socotesc mai presus de hotărârea Bisericii noastre, nu m-am rugat la mormânt cu vocativul „Sfinte Arsenie”: deocamdată, l-am însoțit pe Părintele Arsenie cu gândul la opera sa de co-făurire a Filocaliei românești și cu răbdătoarea așteptare a mireanului care știe că Dumnezeu ne va lămuri întotdeauna adevărul celor ascunse.