Claudiu Ștefan Raicu
Sfântul Simeon Noul Teolog, în unul dintre Imne, vorbește despre chipul dogmatic al unui model ascuns al iubirii şi îmbrăţişării divine, acela de a fi în Hristos [Sorin Dumitrescu, Noi și icoana, Ed. Anastasia, 2010, p. 28]: „știu că Cel ce e despărţit de toată zidirea / mă ia înlăuntrul Lui şi mă ascunde ca pe fratele Lui / şi mă aflu în afara întregii lumi / şi eu, cel muritor în lume, / privesc în mine întreg pe Făcătorul lumii” [Sfântul Simeon Noul Teolog, Imn 13, citat şi tradus de Dumitru Stăniloae în lucrarea Iisus Hristos, Lumina Lumii şi îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 370-373].
În cele ce urmează vom încerca să surprindem, pe baza unor date cunoscute sau mai puțin cunoscute, ce înseamnă „devenirea întru icoană”, la modul real, pentru cei ce au măsurat cerul cu genunchii [Radu Preda, Jurnal cu Petre Țuțea, Ed. Lumea Credinței, București, 2015, p. 131], având în sine o sete de Absolut. Prin cele redactate am dorit să scoatem în evidenţă modelul pe care sfinţii prin faptele, mesajul lor actual şi, nu în ultimul rând, prin virtuţile lor îl oferă generaţiei noastre, o generație captivă într-un univers al vitezei, al tehnologiei care pare să uite ca, din când în când, să privească cerul albastru și privirea caldă a sfinților din icoane, sfinți ce constituie un izvor de virtute și de putere în încercările vieții pentru marea boală a omul secolului XXI, deznădejdea. De asemenea, nu trebuie să uităm că „suntem apropiaţi unii de alţii prin faptul că suntem transparenţi; Îl vedem pe Dumnezeu prin ei. Cu cât sunt mai credincios, cu atât Îl văd pe Hristos mai mult în ceilalţi […] Ajungem la o nedespărţire şi aceasta este unitatea cea mare din Împărăţia Cerurilor: anume că nu-i putem despărţi pe oameni de Dumnezeu. Vedem marea Lui taină prin fiecare în parte” [7 dimineţi cu Părintele Stăniloae, convorbiri realizate de Sorin Dumitrescu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1992, p. 78].
De fapt, „devenirea întru icoană” a mărturisitorilor din perioada comunistă vorbește despre prezența și lucrarea lui Dumnezeu în sistemul concentraționar, ei fiind un semn văzut al prezenței nevăzute a lui Dumnezeu în lume. Astfel, putem spune că, așa cum elementele unei compoziții picturale din erminia bizantină pornesc de la desenul incizat pe placă preparată, după care se întind mai multe straturi de culoare, de la cea mai închisă până la cea mai deschisă, după o tehnică numită „iluminare”, tot așa și pe chipul acestor mărturisitor, Duhul Sfânt ca Zugrav a așternut pe fețele lor ipostasul culorii, acel eikon Eikonos – chip al Chipului lui Dumnezeu, despre care vom vorbi în cele ce urmează.
Dacă pentru ritmul picturii bizantine, tehnica „iluminării” este fundamentală, îndeosebi în executarea chipurilor, care se completează cu liniuțe foarte deschise la culoare, așa-numitele blick-uri sau ecleraje, care scot în evidența ochii, pentru cei rezidiți în Hristos Domnul acest proces al deschiderii este vizibil, la modul fizic, sub „chipul celui ceresc”. Această tehnică are o semnificație teologică clară: drumul omului către „nouă creație”, creația în lumina lui Dumnezeu.
Lucrurile se înscriu într-un firesc, pentru omul duhovnicesc, chiar și în iadul închisorilor fiind, despre care Sfântul Grigore de Nyssa afirmă că sufletul fiind atras de Dumnezeu este într-o continuă mişcare ascendentă spre treptele superioare ale plenitudinii harului. În felul acesta, chipul și trupul mărturisitorului se înscrie într-un urcuş (anabasis), de la întuneric la lumină, acel elan către Dumnezeu pe care, după Dionisie Areopagitul, erosul divin îl imprimă ca un element dinamic în fiinţa omului. El presupune o continuă eliberare de patimi (catharsis), o creştere spirituală spre vârsta lui Hristos. De aceea, îndrăznesc să susțin – fără teama de a greși – că din această cauză, tema centrală a icoanei este lumina. Icoana se pictează pe lumină și de aici rezultă întreaga esență a picturii iconice.
Lumina, în tradiția icoanei bizantine, se pictează cu aur, care se manifestă ca lumina pură. Aurul poate fi așezat ca o masă compactă sau ca o pânză de păianjen cu raze subțiri care provin de la Divinitate și luminează toate lucrurile din jur. Aurul este un element fundamental în icoană, deoarece este simbolul luminii divine [Pentru aprofundarea acestor elemente ce nu fac în totalitate subiectul discuției noastre, recomandăm a se vedea: http://www.artatraditionala.ro/popups/icoane-in-traditia-bizantina.php].
Privind orice icoană bizantină, se poate observa o poziție a personajului întotdeauna frontală, cu o figură alungită, dematerializată, redată pe un fond auriu care îl rupe și mai mult de realitate, elementele de fundal (plante, munți etc.) fiind reduse la simple forme geometrice. Atitudinile sunt statice, hieratice, personajele având o expresie ascetică. Revenind la realitatea cotidiană, același lucru se poate zări și pe un chip (ce a dat mărturie în fața lumii comuniste despre Hristos) asupra căruia Duhul Sfânt, ca Zugrav, a imprimat trăsături iconice (fața prelungă de sfânt bizantin, privirea într-o căutare – permanentă – la cele cerești, trupul transfigurat și uscățiv eliberat, parcă, de basar ori sarx; figuri pătrunse de „frumusețea cea dintâi” și care debordează de plenitudine interioară).
Cheia de înțelegere se află ascunsă în ideea, subliniată foarte sublim de PF Părinte Patriarh Daniel, că pictura bizantină rămâne expresia liturgică vizuală a credinței ortodoxe și a vieții sfinților. Numai pictura bizantină este normativă pentru Biserica Ortodoxă, deoarece această pictură este deplin compatibilă cu Sfânta Liturghie şi cu imnografia liturgică de factură bizantină. Cu alte cuvinte, în Biserica Ortodoxă scrierile sfinte şi sfintele icoane au același conţinut al credinţei în Hristos, întrucât Iisus Hristos este numit, în același timp, Cuvântul lui Dumnezeu (cf. In 1, 14) şi Icoana sau Chipul lui Dumnezeu (cf. Col 1, 15) [Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu ocazia Congresului Internaţional de Teologie „Criterii de recunoaștere și evaluare a picturii bizantine (icoană și frescă)”, 20-24 mai 2017, Pictura bizantină – expresia liturgică vizuală a credinței ortodoxe și a vieții sfinților, de pe site-ul: http://www.episcopiascandinavia.se/pictura-bizantina-expresia-liturgica-vizuala-a-credintei-ortodoxe-si-a-vietii-sfintilor/].
Chipul iconic al mărturisitorilor este și o dovadă a „theias koinonoi physeos, divinae naturae consortes” (II Pt. 1, 4), iar Sfântul Ioan Scărarul tâlcuia astfel: „dacă faţa celui iubit ne preface în chip vădit în întregime şi ne face radioşi, fericiţi şi neîntristaţi, ce nu va face faţa Domnului coborând în chip nevăzut în sufletul curat”. Comentând acest cuvânt filocalic, într-una din notele de curs, lect. univ. dr. Daniel Lemeni afirmă că, iubind faţa celui iubit, aceasta are putere să ne transforme, să ne treacă de la starea „omului trupesc” la cea a „omului duhovnicesc” [Lect. Univ. Dr. Daniel Lemeni, Elemente ale spiritualității creștine, note de curs, p. 8. (am folosit o variantă electronică ce poate fi găsită la adresa: https://litere.uvt.ro/litere-old/pdf/formare-duhoviceasca-an-2-sem-1.2503201401.pdf)].
În cadrul iconografiei bizantine vorbim despre arta realităților transfigurate de lumina sau harul Împărăţiei Cerurilor. Pe baza acestor principii ce țin de arta sacră sau liturgică ortodoxă, iconarul redă personaje, locuri sfinte şi peisaje, pe care le recunoaștem că au trăit ori s-au manifestat în realitatea istorică, dar care sunt prezentate ca având anumite trăsături specifice relației harice a istoriei umane cu Împărăţia Cerurilor. Practic, asistăm la zugrăvirea unei realități ce suferă un proces de transfigurare sau transparență, îndreptată spre un mod nou de existență, şi anume spre existenţa eternă pascală, spre existenţa sufletului şi a trupului în Lumina Învierii lui Hristos, care umple „cerul şi pământul şi cele de sub pământ”, cum se spune în slujba Învierii din noaptea Sfintelor Paşti, această Lumină fiind scopul ultim al creaţiei şi slava sfinţeniei [Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu ocazia Congresului Internaţional de Teologie „Criterii de recunoaștere și evaluare a picturii bizantine (icoană și frescă)”, 20-24 mai 2017, Pictura bizantină – expresia liturgică vizuală a credinței ortodoxe și a vieții sfinților, de pe site-ul: http://www.episcopiascandinavia.se/pictura-bizantina-expresia-liturgica-vizuala-a-credintei-ortodoxe-si-a-vietii-sfintilor/].
Icoana este un alt cuvânt: un cuvânt în întregime. Dar şi aceasta are raţiunea ei, sensul ei: revelează o experienţă spirituală, indică participarea omului la viaţa harică în Hristos, şi-l îndrumă către eternitate. Tăcerea e mai mult decât cuvântul; ea este graiul icoanei. Prin faptul că icoana nu spune numic sonor, tăcând, ea spune ceea ce cuvântul nu poate exprima. Ea pătrunde mai profund în sufletul nostru decât cuvântul şi ştie să vorbească în mutismul ei despre ceea ce nu se vorbeşte, ci se trăieşte. De aceea, contemplând-o, trebuie să învăţăm să-i ascultăm tăcerea. „Ştie să vorbească”, afirmă Sfântul Grigorie din Nyssa.
