Pr. Cristian MUNTEAN
Parabolele lui Iisus ne pun mereu în situaţia de a presimţi ce ar putea fi „Împărăţia lui Dumnezeu” şi pe ce cale se poate ajunge la ea. De aceea ele ne propun atât caractere, cât şi atitudini, pentru a putea fi conştienţi de alegerile noastre.
Cu o vreme în urmă am rămas impresionat de cartea părintelui Jean Yves Leloup: „Aşează-te şi mergi!”, care analiza „drumul” din perspectivă spirituală, spunând că el ne învaţă să trecem de la adevărurile pe care le avem la adevărurile care suntem. Cu cât avansăm, cu atât mai puţin deţinem adevărul, dar cu atât mai mult devenim adevăraţi.
Credinţa noastră este fundamentată pe experienţa spirituală privită şi auzită precum orice eveniment firesc din lume. Nu este nici teorie, nici filozofie, nici concepţie umană, ci trăire.
Este asumarea unui ,,drum iniţiatic” de la „adevărul meu” spre adevărul Hristos. De fapt, Hristos însuşi experiază acest tip de drum împreună cu Luca şi Cleopa spre Emaus (Luca 24), când le tâlcuieşte Scripturile despre El. Interesant este faptul că ucenicii îl re-cunosc în momentul „frângerii pâinii”, făcându-ne să înţelegem că nu raţiunea îl poate face cunoscut, cât experienţa inimii.
De aceea vorbim în ortodoxie de trăirea unui mod de viaţă în care există o relaţie profundă şi directă între dogmă şi faptă sau între credinţă şi viaţă. Această unitate a credinţei şi vieţii înseamnă că realitatea adevărurilor eterne se află în puterea lor de a le trăi mai mult decât în codificarea lor într-un sistem de principii ideologice.
Adevărul este trăit, nu înţeles în mod intelectual. Dumnezeu se face văzut, El nu devine obiectul unei cercetări teoretice, aşa cum frumuseţea este percepută, nu se speculează despre ea în mod abstract. Aşa cum, pentru a-L urma pe Hristos, pentru a pătrunde pe drumul Lui, nu trebuie să deţii adevărul sau adevăruri, ci să devii din ce în ce mai adevărat. Iar această „autenticitate” trece printr-un număr de „dezgoliri” ale sinelui, ce pot fi vizualizate în forma dezgolirii unei cepe spre miezul propriei fiinţări (vezi o analogie în cartea lui Gunter Grass, ,,Decojind ceapa”, un roman autobiografic).
Fiecare dintre noi este un drum unic, iar, prin Evanghelie, Hristos ne invită să mergem pe Cale cu zestrea bunătăţii noastre. Oricare ar fi drumul pe care îl alegem, ar fi necesar să ne întrebăm dacă drumul pe care am pornit are sufletul nostru, pentru că poţi merge pe drum fără hartă sau ghid, dar nu poţi merge fără busolă. Ori busola înseamnă centru, inimă, Hristos.
Chiar Eclesiastul îndeamnă: ,,Mergi acolo unde te poartă inima”, convins fiind că doar aşa îţi poţi asuma drumul.
Hristos ne-a dezvăluit că e: ,,Calea, Adevărul şi Viaţa”, nu a spus vreodată că e scopul. Ne-a lăsat pe fiecare să parcurgem propriul drum spre cunoaşterea celuilalt. Interesant ar fi de reparcurs „Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii” (In 17), în care Mântuitorul ne arată drumul spre Tatăl cel ceresc, Tatăl Său. Ne e greu să descifrăm Taina Sfintei Treimi pentru că duhul nostru nu mai vibrează la Duhul lui Dumnezeu.
Avem, din păcate, un înţeles greşit al acestui drum spiritual al vieţii noastre. Trăim cu ideea falsă că nu putem fi duhovniceşti în lumea contemporană, că mistica şi viaţa concretă sunt antagonice. Părintele Leloup ne face atenţi la lumea plantelor: cu cât arborele vrea să se înalţe mai mult spre lumină, cu atât mai profunde trebuie să-i fie rădăcinile. Tot astfel, atunci când suntem interesaţi de viaţa spirituală, cu atât mai mult trebuie să avem picioarele pe pământ pentru a nu ne pierde rădăcinile. Acest echilibru devine esenţial. Se pare că „războiul” de azi are ca ţintă tocmai aceste rădăcini. Nu degeaba părintele Dumitru Popescu ne propune spre analiză lucrarea: ,,Omul fără rădăcini”.
Paradoxal, pare că tot acest ,,drum iniţiatic” al omului în lume, de la cunoaşterea empirică la cea duhovnicească este marcat de opriri, dacă ar fi să luăm în considerare sfatul profetic al psalmistului: „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu, înălţa-Mă-voi pe pământ” (Ps. 45, 10).
Se pare că nu poţi ajunge la cunoaştere din mers. E nevoie de o aşezare atât fizică, cât şi spirituală. Dacă stabilitatea fizică atrage după sine stabilitatea minţii şi lipsa grijilor, stabilitatea spirituală ţine de oprirea de la păcat.
Vasile Andru, în „Psihoterapie isihastă”, deschide mai multe teme legate de descoperirea „opririlor” spirituale. Ne îndeamnă, în primul rând, la citirea Sfintei Scripturi, a Filocaliei şi a Patericului.
Într-o lume dominată de atâta violenţă şi agitaţie, meditaţia pe lectura textelor amintite devine un dar, o oază de linişte, şi se poate transforma într-o reală rugăciune.
Vasile Andru ne mai îndeamnă la un alt tip de „oprire” – introspecţia –, văzută ca liniştire interioară, şi nu ca analiză interioară. Introspecţia e doar liniştea în care se oglindeşte interiorul.
El ne face să înţelegem că „oprirea” este ,,stasis” – exerciţiu spiritual care este comun rugăciunii. Pe lângă această „oprire” ar mai fi alte două la fel de importante: oprirea de la mâncarea care ne aprinde şi oprirea de la întovărăşirea cu oameni inferiori moral sau, altfel spus, întovărăşirea cu oameni sporiţi spiritual.
Ar fi important să reţinem că, în domeniul vieţii interioare, toate experienţele, toate iluminările sunt incontestabile şi incomunicabile. Iar în măsura în care pot fi comunicate, ele devin incerte şi indefinit discutabile (Gustave Thibon).
Dumnezeu ne-a creat în veşnicie – spune acelaşi Thibon –, nouă ne rămâne să îl creăm pe Dumnezeu în această eclipsă a veşniciei, care este viaţa pământească şi muritoare. Credinţa este lumina ţâşnită din omul care, în timpul eclipsei, dă mărturie despre soarele acoperit, renegat, problematic.
De aceea avem mereu nevoie de oprire şi cunoaştere ca să putem fi aşezaţi în mersul nostru spre Împărăţie, convinşi că fără cunoaşterea lui Dumnezeu nu putem ajunge la cunoaşterea de sine.
