Lect. Dr. Ciprian Iulian Toroczkai
8. triumfalismul ierarhic și clerical. Mitropolitul de Pergam, Ioannis Zizioulas, publica în anul 1965 o teză de doctorat cu titlul „Unitatea Bisericii în dumnezeiasca Euharistie şi în episcop în timpul primelor trei veacuri” (I. Zizioulas 2009). Teza centrală a acesteia era următoarea: încă de la începutul creștinismului, dumnezeiasca Euharistie s-a identificat cu Biserica, întrucât era socotită drept cea mai înaltă expresie a Trupului lui Hristos. Săvârșită de către episcop, Euharistia era garantul unității sinaxei eclesiale. Până în sec. al II-lea, în fiecare oraș era o singură biserică și un singur episcop; mai târziu, înmulțirea numărului creștinilor a necesitat creșterea numărului de preoți, care, în lipsa episcopului (în special în perioada persecuțiilor), au ajuns să ofere Sfânta Euharistie în numele episcopului.
Așadar, în epoca primară funcția principală a episcopului era cea liturgico-sacramentală, nu administrativă. Ca „întâi-stătător” (proestos) în săvârșirea Euharistiei, era el – împreună cu aceasta – semnul văzut al unității ecleziale în Hristos, păstrând deopotrivă identitatea credinței și deplinătatea Euharistiei. Sf. Ignatie Teoforul putea să spună că „unde este episcopul, acolo este Biserica, după cum unde este Iisus Hristos, acolo este și Biserica universală” (Sf. Ignatie Teoforul 1995:222), fiindcă episcopul era capul comunității, autoritatea sa fiind unică. „Numit de către apostoli sau de către succesorii lor, ceilalți episcopi, el reprezenta conducerea și matca vieții Bisericii. Darul său special consta în transformarea adunării creștinilor, prin Sfânta Taină (a Euharistiei, n.n.), în Trupul lui Hristos, și unirea lor într-o unitate indivizibilă într-o nouă viață. Puterea de a împărtăși Sfintele Taine era indisolubil legată de puterea de a învăța; el învăța, la adunare, nu din propria lui inițiativă, ci prin Duhul Sfânt; era garantul păstrării tradiției apostolice, martorul unității universale a Bisericii” (A. Schmemann 2016:51).
Din sec. al IV-lea are loc o mutație, semnalată de pr. Schmemann (Ibid. p. 231 ș.u.). De reținut este că rolul deosebit al episcopului în Biserică ridică problema responsabilității, a rolului său pastoral-misionar. Influența fastului oriental nu a avut loc doar asupra obiectelor liturgice ci, din păcate, și asupra mentalităților. Unii ierarhii ortodocși par să semene din ce în ce mai mult cu niște despoți orientali… De asemenea, ei nu sunt niște bancheri, niște administratori ai valorilor materiale ale Bisericii dintr-un anumit loc. Principala lor îndatorire este liturgică și pastoral-misionară!
Este o contradicție între slujirea ierarhică și smerenie? Nu! Dovada survine chiar din viața unui întâi-stătător ortodox, care a trăit nu cândva în primele secole creștine, ci chiar în contemporaneitate. Vorbim despre patriarhul Pavle al Serbiei (1914-2009), a cărui viață ne amintește cu adevărat de sfinții pustiei. Ales pe tronul Sfântului Sava, acesta mărturisea: „Nu am nici un program personal pentru misiunea patriarhală. Programul meu este Evanghelia lui Hristos sau frumosul ei mesaj despre Dumnezeu care este cu noi şi despre împărăţia Lui dinăuntrul nostru – atâta vreme cât prin credinţă şi prin iubire Îl primim” (Detalii la J.C. Larchet 2015; I. Ianici 2011).
„Cunoaşterea patriarhului era privilegiul oricui, nu numai celor care erau în preajma lui în administraţie – mărturisea cel care i-a fost intendent aproape douăzeci de ani. Dieta Patriarhului era foarte modestă. Nu mânca micul dejun, doar bea un ceai şi mânca o bucată de pâine. De obicei îşi pregătea prânzul singur, făcând o mică porţie de legume. Câţiva cartofi şi ierburi pe care le strângea singur din grădina patriarhiei. N-a mâncat aproape niciodată cina. Aşa a trăit mulţi ani, şi eram uimiţi cum putea să se mişte şi cum organismul lui putea suporta să nu mănânce aproape nimic. Dar era clar că era un om al lui Dumnezeu, trăgându-şi puterea, duhul voios şi înţelegerea oamenilor din Sfânta Liturghie. El înţelegea pe toţi perfect, de la micii copii de pe stradă, care veneau şi-l trăgeau de mânecă, până la preşedinţii diferitelor naţiuni. Patriarhul Pavle slujea zilnic Liturghia. Singurele excepţii erau zilele când era în călătorie sau era bolnav. Era foarte greu să ţii pasul cu el, pentru că se trezea foarte devreme, pe la 4 dimineaţa, şi slujea Dumnezeiasca Liturghie la patriarhie la 5. Aşa era şi când avea 80 de ani, aşa a rămas când a împlint 90. Îşi spunea pravila de rugăciune o oră şi apoi venea la biserică” (http://www.teologie.net/2012/11/20/marturie-despre-patriarhul-pavle-al-serbiei/).
Caracterul apostolic se transmite pe baza ierarhiei ecleziale, iar una dintre principalele slujiri a Apostolilor a fost cea misionară. În opinia noastră, astăzi principala sarcină din punct de vedere misionar ortodoxă constă în recentrarea ierarhiei Bisericii Ortodoxe pe misiune. Că acest lucru este posibil se vede în cazul arhiep. Anastasios Yannoulatos, întâi-stătătorul Bisericii Ortodoxe din Albania. Nu mai intrăm în detalii aici, întrucât suntem siguri că cele expuse de noi într-o secțiune anterioară, dedicată chiar evocării bio-bibliografiei și lucrării misionare excepționale a acestui ierarh ortodox contemporan, ilustrează elocvent cele spuse anterior.
9. inconsecvența comportamentului creștinilor față de credința mărturisită. Ortodoxia reclamă următorul aspect: Adevărul învățăturii de credință se cere confirmat în riturile și în activitatea social-filantropică a Bisericii, deoarece scopul constituirii acesteia era tocmai propovăduirea mesajului Evangheliei în vederea mântuirii oamenilor.
Mântuitorului Iisus Hristos a atenționat că cei ce Îi urmează vor fi cunoscuți după roadele lor; a merge pe „calea lui Hristos” ca și creștin înseamnă a fi un exemplu de abnegație și slujire; faptele creștinilor sunt cele care depun cel mai mult mărturie despre Hristos și misiunea Lui transmisă tuturor creștinilor, deopotrivă clerici și laici. În actualul context socio-istoric globalizat și globalizant, ortodocșii sunt chemați să arate „comoara” lor – ortodoxia unită cu ortopraxia – la nivelul cel mai concret al existenței lor. În acest sens, reflecțiile pr. Dumitru Stăniloae despre „cunoașterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieții” devin elocvente: această cunoaștere ține de viața practică și Îl relevă pe Dumnezeu în lucrarea Sa providențială; fiecare om descoperă în împrejurările particulare ale vieții sale planul special al lui Dumnezeu cu el. „Fiecare Îl cunoaște în mustrările conștiinței pentru relele săvârșite; ... Îl cunoaște în necazurile, în insuccesele mai trecătoare sau mai îndelungate, în bolile proprii sau ale celor apropiați, ca urmări ale unor rele săvârșite sau ca mijloace de desăvârșire morală, de întărire spirituală ...”. Avem de-a face cu o cunoaștere „palpitantă, apăsătoare, dureroasă, care trezește în ființa noastră responsabilitatea și încălzește rugăciunea și care o face să se strângă mai mult lângă Dumnezeu” (D. Stăniloae 1997:99).
Imaginea pe care o adus-o în prim-plan un teolog grec contemporan se referea la parohie ca la un „spital duhovnicesc”, a cărei înţelegere stă sub semnul unui singur scop, unic şi invariabil: îndumnezeirea (theosis) membrilor ei (G. Metallinos 2004:23). Viziunea ortodoxă proclamă viața creștină deopotrivă ca o „învăţătură” (mathema) şi o „pătimire” (pathema), deci ca un mod de vieţuire revelat, prin Întrupare, drept „vestea cea nouă” (vezi Gal. 2, 20: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”). A vorbi despre mântuire este echivalent cu exprimarea unei angajări în procesul de tămăduire, de vindecare a existenţei umane, iar Sfinții Părinţii au numit acest proces asceză. Acest proces nu avea însă doar un sens individual, ci pe deplin comunitar: privind mântuirea ca o „vindecare” (therapeia), o conduită terapeutică corespunzătaore, trebuie ca inima „să se curăţească (elibereze) de patimi ca să poată fi luminată de Duhul Sfânt. Desăvârșirea fiecărui credincios în parte trimite la dimensiunea existenţei în cadrul Bisericii, căci cel unit cu Dumnezeu şi umplut de harul dumnezeiesc necreat poate „să-i iubească cu adevărat (dezinteresat) pe toţi semenii lui, confraţi în umanitate, şi să creeze împreună cu ei o comunitate autentică şi curată” (Ibid. p. 24).
Deși poate părea unora simplă speculație teologică, în spiritul care, încă din sec. al XIX-lea, a marcat filosofia religioasă rusă, se cuvine a fi evocată „teologia kenotică”, aplicată la antropologie (vezi R. Rytsar 2016). Astfel, mitropolitul de Suroj, Antonie Bloom, vorbise despre vocația creștinilor pentru modul de viață kenotic. Însăși întâlnirea cu „ceilalți” reprezintă un act de kenoză, incluzând aici, cu atât mai mult, credința ca act de relație personală cu Dumnezeu (Ibid. p. 361-427). Prin definiție, viața creștină trebuie să urmeze exemplul fundamental dat de Iisus Hristos, cel kenotic. Modul în care „ne retragem”, cuprinși de smerenie, pentru ca ceilalți „să crească” este extrem de relevant din punct de vedere misionar.
Probabil că cea mai importantă contribuție adusă de pr. Dumitru Stăniloae la dezvoltarea teologiei misionare în sec. XX o reprezintă punerea în circulație a sintagmei „misiune prin sfințenia vieții” (D. Stăniloae 1980:45-51). Valoarea Ortodoxiei constă în posibilitatea de sfințenie pe care ea o oferă, unită cu înțelegerea Bisericii ca o „comuniune în Hristos” (nu ca o simplă instituție umană). Desigur, Stăniloae este nevoit să admită cu regret că, deși deplin prezente în Biserica Ortodoxă, aceste valori au fost realizate de ortodocși în ultimele secole destul de rar, excepție făcând „câțiva călugări și mai presus de toate, câțiva eremiți”. În același timp, valorile nu au încetat defel să fie prezente în Biserică, chiar și masele mai largi de credincioși participând la ele în special în experierea prezenței reale a Mântuitorului Iisus Hristos la celebrarea Liturghiei și a Sfintelor Taine. Pentru timpul de acum, pentru a face dovada calității sale misionare, Biserica Ortodoxă nu trebuie să facă altceva decât să facă să lucreze la adevărata lor putere valorile amintite; ea trebuie: să fie deschisă puterii necreate a lui Dumnezeu care vine la noi, să creadă că, ajutați de această putere, este posibil pentru noi să ducem o viață de sfințenie și sacrificiu, și, astfel să actualizeze Biserica ca o comuniune.
Pe această linie s-au înscris și eforturile înaintașilor, „marii isihaști și sfinții sau oamenii harismatici ai Ortodoxiei”. Fără a dori aceasta în mod expres, aceștia au făcut misiune prin însăși viața și lucrarea lor; după cum mărturisea Sf. Grigorie Palama în secolul al XIV-lea, isihaștii aveau același har ca și cel manifestat la începutul Bisericii de Apostoli și de succesorii lor misionari imediați. În opinia teologului român, vorbim de singurul mod de a face misiune în mod eficient; dacă nu căutăm experiența puterii dumnezeiești necreate, și prin ea sfințenia și totala dăruire de sine, este fără rezultat „să ținem conferințe despre misiune și să dezvoltăm planuri birocratice pentru misiune – vom continua să pierdem suflete pe care acum Biserica le are” (Ibid. p. 49-50).
În acest fel se explică multe din convertirile la Ortodoxie care au avut loc, în America și Europa Occidentală, în sec. al XX-lea (M. Copăceanu 2010; R. Codrescu 2002; ). Pentru mulți din acești convertiți, decisivă a fost întâlnirea cu părinți spirituali îmbunătățiți, care le-au arătat că, în autentica Tradiție ortodoxă, întruchiparea dogmelor are loc în sfinți (dăm un singur exemplu: convertirea lui Klaus Kenneth în urma întâlnirii cu pr. Sofronie Saharov. Vezi K. Kenneth).
Bibliografie (selectiv): Ioannis Zizioulas, Euharistie, Episcop, Biserică: Unitatea Bisericii în dumnezeiasca Euharistie și episcop, în primele trei secole creștine, trad. Ioan Valentin Istrati şi Geanina Chiriac, Basilica, București, 2009; Sf. Ignatie Teoforul, „Epistole”, în Scrierile Părinților Apostolici, trad. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 1995; Alexander Schmemann, O istorie a Bisericii de Răsărit, trad. Vasile Gavrilă, Sophia, București, 2016; „Mărturie despre patriarhul Pavle al Serbiei, un sfânt al zilelor noastre”, http://www.teologie.net/2012/11/20/marturie-despre-patriarhul-pavle-al-serbiei/; Jean-Claude Larchet, Patriarhul Pavle al Serbiei. Un sfânt al zilelor noastre, trad. Marinela Bojin, Sophia, București, 2015; Iovan Ianici, Să fim oameni! Viața și cuvântul patriarhului Pavel al Serbiei, trad. Ionuț și Sladjana Gurgu, Predania, București, 2011; Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, ed. a II-a, EIBMBOR, Bucureşti, 1997; Gheorghios D. Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, trad. Ioan I. Ică, Deisis, Sibiu, 2004; Roman Rytsar, Teologia chenotică a lui Antonie Bloom, Mitropolitul Surojului, din perspectivă antropologică, trad. Lucian Filip, Doxologia, Iași, 2016; Dumitru Stăniloae, „Witness Trough «Holiness» of Life”, în Ion Bria (ed.), Martyria/Mission: the witness of the Orthodox churches today, Comission on World Mission and Evangelism, World Council of Churches, Geneva, 1980; Mihai Copăceanu, Ortodoxie la Oxford, Deisis, Sibiu, 2010; Răzvan Codrescu (ed.), Occidentali convertiți la Ortodoxie, Christiana, București, 2002; Klaus Kenneth, Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului, trad. Raluca Toderel, Agnos, Sibiu, 2009.
Așadar, în epoca primară funcția principală a episcopului era cea liturgico-sacramentală, nu administrativă. Ca „întâi-stătător” (proestos) în săvârșirea Euharistiei, era el – împreună cu aceasta – semnul văzut al unității ecleziale în Hristos, păstrând deopotrivă identitatea credinței și deplinătatea Euharistiei. Sf. Ignatie Teoforul putea să spună că „unde este episcopul, acolo este Biserica, după cum unde este Iisus Hristos, acolo este și Biserica universală” (Sf. Ignatie Teoforul 1995:222), fiindcă episcopul era capul comunității, autoritatea sa fiind unică. „Numit de către apostoli sau de către succesorii lor, ceilalți episcopi, el reprezenta conducerea și matca vieții Bisericii. Darul său special consta în transformarea adunării creștinilor, prin Sfânta Taină (a Euharistiei, n.n.), în Trupul lui Hristos, și unirea lor într-o unitate indivizibilă într-o nouă viață. Puterea de a împărtăși Sfintele Taine era indisolubil legată de puterea de a învăța; el învăța, la adunare, nu din propria lui inițiativă, ci prin Duhul Sfânt; era garantul păstrării tradiției apostolice, martorul unității universale a Bisericii” (A. Schmemann 2016:51).
Din sec. al IV-lea are loc o mutație, semnalată de pr. Schmemann (Ibid. p. 231 ș.u.). De reținut este că rolul deosebit al episcopului în Biserică ridică problema responsabilității, a rolului său pastoral-misionar. Influența fastului oriental nu a avut loc doar asupra obiectelor liturgice ci, din păcate, și asupra mentalităților. Unii ierarhii ortodocși par să semene din ce în ce mai mult cu niște despoți orientali… De asemenea, ei nu sunt niște bancheri, niște administratori ai valorilor materiale ale Bisericii dintr-un anumit loc. Principala lor îndatorire este liturgică și pastoral-misionară!
Este o contradicție între slujirea ierarhică și smerenie? Nu! Dovada survine chiar din viața unui întâi-stătător ortodox, care a trăit nu cândva în primele secole creștine, ci chiar în contemporaneitate. Vorbim despre patriarhul Pavle al Serbiei (1914-2009), a cărui viață ne amintește cu adevărat de sfinții pustiei. Ales pe tronul Sfântului Sava, acesta mărturisea: „Nu am nici un program personal pentru misiunea patriarhală. Programul meu este Evanghelia lui Hristos sau frumosul ei mesaj despre Dumnezeu care este cu noi şi despre împărăţia Lui dinăuntrul nostru – atâta vreme cât prin credinţă şi prin iubire Îl primim” (Detalii la J.C. Larchet 2015; I. Ianici 2011).
„Cunoaşterea patriarhului era privilegiul oricui, nu numai celor care erau în preajma lui în administraţie – mărturisea cel care i-a fost intendent aproape douăzeci de ani. Dieta Patriarhului era foarte modestă. Nu mânca micul dejun, doar bea un ceai şi mânca o bucată de pâine. De obicei îşi pregătea prânzul singur, făcând o mică porţie de legume. Câţiva cartofi şi ierburi pe care le strângea singur din grădina patriarhiei. N-a mâncat aproape niciodată cina. Aşa a trăit mulţi ani, şi eram uimiţi cum putea să se mişte şi cum organismul lui putea suporta să nu mănânce aproape nimic. Dar era clar că era un om al lui Dumnezeu, trăgându-şi puterea, duhul voios şi înţelegerea oamenilor din Sfânta Liturghie. El înţelegea pe toţi perfect, de la micii copii de pe stradă, care veneau şi-l trăgeau de mânecă, până la preşedinţii diferitelor naţiuni. Patriarhul Pavle slujea zilnic Liturghia. Singurele excepţii erau zilele când era în călătorie sau era bolnav. Era foarte greu să ţii pasul cu el, pentru că se trezea foarte devreme, pe la 4 dimineaţa, şi slujea Dumnezeiasca Liturghie la patriarhie la 5. Aşa era şi când avea 80 de ani, aşa a rămas când a împlint 90. Îşi spunea pravila de rugăciune o oră şi apoi venea la biserică” (http://www.teologie.net/2012/11/20/marturie-despre-patriarhul-pavle-al-serbiei/).
Caracterul apostolic se transmite pe baza ierarhiei ecleziale, iar una dintre principalele slujiri a Apostolilor a fost cea misionară. În opinia noastră, astăzi principala sarcină din punct de vedere misionar ortodoxă constă în recentrarea ierarhiei Bisericii Ortodoxe pe misiune. Că acest lucru este posibil se vede în cazul arhiep. Anastasios Yannoulatos, întâi-stătătorul Bisericii Ortodoxe din Albania. Nu mai intrăm în detalii aici, întrucât suntem siguri că cele expuse de noi într-o secțiune anterioară, dedicată chiar evocării bio-bibliografiei și lucrării misionare excepționale a acestui ierarh ortodox contemporan, ilustrează elocvent cele spuse anterior.
9. inconsecvența comportamentului creștinilor față de credința mărturisită. Ortodoxia reclamă următorul aspect: Adevărul învățăturii de credință se cere confirmat în riturile și în activitatea social-filantropică a Bisericii, deoarece scopul constituirii acesteia era tocmai propovăduirea mesajului Evangheliei în vederea mântuirii oamenilor.
Mântuitorului Iisus Hristos a atenționat că cei ce Îi urmează vor fi cunoscuți după roadele lor; a merge pe „calea lui Hristos” ca și creștin înseamnă a fi un exemplu de abnegație și slujire; faptele creștinilor sunt cele care depun cel mai mult mărturie despre Hristos și misiunea Lui transmisă tuturor creștinilor, deopotrivă clerici și laici. În actualul context socio-istoric globalizat și globalizant, ortodocșii sunt chemați să arate „comoara” lor – ortodoxia unită cu ortopraxia – la nivelul cel mai concret al existenței lor. În acest sens, reflecțiile pr. Dumitru Stăniloae despre „cunoașterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieții” devin elocvente: această cunoaștere ține de viața practică și Îl relevă pe Dumnezeu în lucrarea Sa providențială; fiecare om descoperă în împrejurările particulare ale vieții sale planul special al lui Dumnezeu cu el. „Fiecare Îl cunoaște în mustrările conștiinței pentru relele săvârșite; ... Îl cunoaște în necazurile, în insuccesele mai trecătoare sau mai îndelungate, în bolile proprii sau ale celor apropiați, ca urmări ale unor rele săvârșite sau ca mijloace de desăvârșire morală, de întărire spirituală ...”. Avem de-a face cu o cunoaștere „palpitantă, apăsătoare, dureroasă, care trezește în ființa noastră responsabilitatea și încălzește rugăciunea și care o face să se strângă mai mult lângă Dumnezeu” (D. Stăniloae 1997:99).
Imaginea pe care o adus-o în prim-plan un teolog grec contemporan se referea la parohie ca la un „spital duhovnicesc”, a cărei înţelegere stă sub semnul unui singur scop, unic şi invariabil: îndumnezeirea (theosis) membrilor ei (G. Metallinos 2004:23). Viziunea ortodoxă proclamă viața creștină deopotrivă ca o „învăţătură” (mathema) şi o „pătimire” (pathema), deci ca un mod de vieţuire revelat, prin Întrupare, drept „vestea cea nouă” (vezi Gal. 2, 20: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”). A vorbi despre mântuire este echivalent cu exprimarea unei angajări în procesul de tămăduire, de vindecare a existenţei umane, iar Sfinții Părinţii au numit acest proces asceză. Acest proces nu avea însă doar un sens individual, ci pe deplin comunitar: privind mântuirea ca o „vindecare” (therapeia), o conduită terapeutică corespunzătaore, trebuie ca inima „să se curăţească (elibereze) de patimi ca să poată fi luminată de Duhul Sfânt. Desăvârșirea fiecărui credincios în parte trimite la dimensiunea existenţei în cadrul Bisericii, căci cel unit cu Dumnezeu şi umplut de harul dumnezeiesc necreat poate „să-i iubească cu adevărat (dezinteresat) pe toţi semenii lui, confraţi în umanitate, şi să creeze împreună cu ei o comunitate autentică şi curată” (Ibid. p. 24).
Deși poate părea unora simplă speculație teologică, în spiritul care, încă din sec. al XIX-lea, a marcat filosofia religioasă rusă, se cuvine a fi evocată „teologia kenotică”, aplicată la antropologie (vezi R. Rytsar 2016). Astfel, mitropolitul de Suroj, Antonie Bloom, vorbise despre vocația creștinilor pentru modul de viață kenotic. Însăși întâlnirea cu „ceilalți” reprezintă un act de kenoză, incluzând aici, cu atât mai mult, credința ca act de relație personală cu Dumnezeu (Ibid. p. 361-427). Prin definiție, viața creștină trebuie să urmeze exemplul fundamental dat de Iisus Hristos, cel kenotic. Modul în care „ne retragem”, cuprinși de smerenie, pentru ca ceilalți „să crească” este extrem de relevant din punct de vedere misionar.
Probabil că cea mai importantă contribuție adusă de pr. Dumitru Stăniloae la dezvoltarea teologiei misionare în sec. XX o reprezintă punerea în circulație a sintagmei „misiune prin sfințenia vieții” (D. Stăniloae 1980:45-51). Valoarea Ortodoxiei constă în posibilitatea de sfințenie pe care ea o oferă, unită cu înțelegerea Bisericii ca o „comuniune în Hristos” (nu ca o simplă instituție umană). Desigur, Stăniloae este nevoit să admită cu regret că, deși deplin prezente în Biserica Ortodoxă, aceste valori au fost realizate de ortodocși în ultimele secole destul de rar, excepție făcând „câțiva călugări și mai presus de toate, câțiva eremiți”. În același timp, valorile nu au încetat defel să fie prezente în Biserică, chiar și masele mai largi de credincioși participând la ele în special în experierea prezenței reale a Mântuitorului Iisus Hristos la celebrarea Liturghiei și a Sfintelor Taine. Pentru timpul de acum, pentru a face dovada calității sale misionare, Biserica Ortodoxă nu trebuie să facă altceva decât să facă să lucreze la adevărata lor putere valorile amintite; ea trebuie: să fie deschisă puterii necreate a lui Dumnezeu care vine la noi, să creadă că, ajutați de această putere, este posibil pentru noi să ducem o viață de sfințenie și sacrificiu, și, astfel să actualizeze Biserica ca o comuniune.
Pe această linie s-au înscris și eforturile înaintașilor, „marii isihaști și sfinții sau oamenii harismatici ai Ortodoxiei”. Fără a dori aceasta în mod expres, aceștia au făcut misiune prin însăși viața și lucrarea lor; după cum mărturisea Sf. Grigorie Palama în secolul al XIV-lea, isihaștii aveau același har ca și cel manifestat la începutul Bisericii de Apostoli și de succesorii lor misionari imediați. În opinia teologului român, vorbim de singurul mod de a face misiune în mod eficient; dacă nu căutăm experiența puterii dumnezeiești necreate, și prin ea sfințenia și totala dăruire de sine, este fără rezultat „să ținem conferințe despre misiune și să dezvoltăm planuri birocratice pentru misiune – vom continua să pierdem suflete pe care acum Biserica le are” (Ibid. p. 49-50).
În acest fel se explică multe din convertirile la Ortodoxie care au avut loc, în America și Europa Occidentală, în sec. al XX-lea (M. Copăceanu 2010; R. Codrescu 2002; ). Pentru mulți din acești convertiți, decisivă a fost întâlnirea cu părinți spirituali îmbunătățiți, care le-au arătat că, în autentica Tradiție ortodoxă, întruchiparea dogmelor are loc în sfinți (dăm un singur exemplu: convertirea lui Klaus Kenneth în urma întâlnirii cu pr. Sofronie Saharov. Vezi K. Kenneth).
Bibliografie (selectiv): Ioannis Zizioulas, Euharistie, Episcop, Biserică: Unitatea Bisericii în dumnezeiasca Euharistie și episcop, în primele trei secole creștine, trad. Ioan Valentin Istrati şi Geanina Chiriac, Basilica, București, 2009; Sf. Ignatie Teoforul, „Epistole”, în Scrierile Părinților Apostolici, trad. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 1995; Alexander Schmemann, O istorie a Bisericii de Răsărit, trad. Vasile Gavrilă, Sophia, București, 2016; „Mărturie despre patriarhul Pavle al Serbiei, un sfânt al zilelor noastre”, http://www.teologie.net/2012/11/20/marturie-despre-patriarhul-pavle-al-serbiei/; Jean-Claude Larchet, Patriarhul Pavle al Serbiei. Un sfânt al zilelor noastre, trad. Marinela Bojin, Sophia, București, 2015; Iovan Ianici, Să fim oameni! Viața și cuvântul patriarhului Pavel al Serbiei, trad. Ionuț și Sladjana Gurgu, Predania, București, 2011; Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, ed. a II-a, EIBMBOR, Bucureşti, 1997; Gheorghios D. Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, trad. Ioan I. Ică, Deisis, Sibiu, 2004; Roman Rytsar, Teologia chenotică a lui Antonie Bloom, Mitropolitul Surojului, din perspectivă antropologică, trad. Lucian Filip, Doxologia, Iași, 2016; Dumitru Stăniloae, „Witness Trough «Holiness» of Life”, în Ion Bria (ed.), Martyria/Mission: the witness of the Orthodox churches today, Comission on World Mission and Evangelism, World Council of Churches, Geneva, 1980; Mihai Copăceanu, Ortodoxie la Oxford, Deisis, Sibiu, 2010; Răzvan Codrescu (ed.), Occidentali convertiți la Ortodoxie, Christiana, București, 2002; Klaus Kenneth, Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului, trad. Raluca Toderel, Agnos, Sibiu, 2009.
