Gheron Iosif Isihastul (120 de ani de la
nașterea sa – 1897)
În
descrierea elementelor constitutive ale programului ascetic practicat de
Stareţul Iosif, rolul trupului în săvârşirea acestuia (al
programului), în ceea ce priveşte participarea şi limitele lui, sunt minuţios
analizate.
Trupul reprezintă, pentru
Cuviosul Iosif, un element foarte important (indispensabil chiar) în realizarea
progresului duhovnicesc, chiar dacă el asigură doar suportul pentru
manifestarea puterilor sufleteşti. Grija specială pentru acesta nu înseamnă şi
menajarea lui, ci doar menţinerea acestuia în hotarele fireşti.
Disciplinarea trupului se
făcea, în primul rând, prin respectarea unei diete stricte, la care se adăugau
şi desele perioade de post (cele rânduite de biserică, dar şi altele, impuse de
diferite împrejurări). Regimul alimentar însemna respectarea cu mare acrivie a
orei la care se servea masa (indiferent de perioada anului), precum şi a
cantităţii de mâncare permise (dar stabilite pentru fiecare în parte). Existau
şi excepţii dictate de starea de sănătate precară ca urmare a mediului ascetic
(umezeală), a muncii istovitoare (zonă greu accesibilă şi neprielnică pentru
grădinărit), a privegherii de toată noaptea (o adevărată provocare), şi/sau a
slăbiciunii firii (unii erau înzestraţi cu mai multă rezistenţă – aşa cum a
fost Stareţul –, alţii erau deficitari la acest punct – de exemplul părintele
Efrem cel tânăr căruia Stareţul i-a permis să consume carne).
Asceza trupului însemna,
pentru Stareţ, şi privarea de anumite lucruri (îmbăiere, somn îndelungat,
îmbrăcăminte nouă), precum şi mulţumirea cu strictul necesar (foarte rudimentar
pentru cititorii de azi), de aceea scria unui fiu duhovnicesc că „lucrurile bune cu adevărat nu le vei găsi mergând la băi sau
trăind bine. Este nevoie de luptă şi de osteneală multă”.
Toate acestea nu constituiau
un scop în sine, ci erau o formă de manifestare prin care se urmărea robirea de
bunăvoie şi permanentă din partea duhului, în detrimentul plăcerilor şi al
dorinţelor păcătoase care lucrau prin simţuri. Astfel, înfrânarea era de la sine
înţeleasă, întrucât „din prea multă mâncare se nasc cugetele
viclene şi imaginaţiile”. Ea nu era niciodată practicată (şi nici
înţeleasă) independent de celelalte exerciţii ascetice (trupeşti şi
sufleteşti), fiind mereu legată de pomenirea neîncetată a numelui lui Dumnezeu
(rugăciunea).
Grija pentru menţinerea
trupului la cote optime, pentru împlinirea îndatoririlor duhovniceşti s-a
manifestat la Stareţ abia spre sfârşitul vieţii sale pământeşti, mai întâi
asupra celor încredinţaţi lui de Dumnezeu spre povăţuire, şi mai târziu (din
păcate prea târziu) faţă de propria persoană. Experienţa (în ceea ce-l priveşte
mai mult datorită neputinţei) l-a determinat să accepte importanţa unui program
echilibrat în privința dietei (atât privitor la importanţa hranei, cât şi la
elementele ce trebuie evitate), din mai multe motive, enumerate de el într-o
scrisoare astfel: „noi însă, deoarece Sfinţii Părinţi nu ne
învaţă să nu mâncăm deloc, de aceea, chiar dacă primim acest har şi cunoaştem
că putem trăi şi fără mâncare, în realitate, nu în închipuire, trebuie totuşi
să mâncăm şi brânză şi ou şi lapte, dacă avem, şi peşte. Câte puţin din toate
cele care ne sunt îngăduite de rânduiala monahală, pentru următoarele scopuri:
întâi, pentru că astfel zdrobim rădăcina mândriei şi a suficienţei de sine,
călcând peste orice gând ridicat împotriva lui Dumnezeu, şi apoi, arătând ca
toţi ceilalţi oameni, fără ca cineva să cunoască lucrarea noastră cea de la
Dumnezeu, fugim de slavă omenească şi de laude. Cu toate acestea, să nu credem că
această puţină mâncare, luată în deplină cunoştinţă şi cu discernământ, ne
lipseşte de harul dumnezeiesc şi că, dacă am fi postit, am fi avut mai mult
har. Nu. Deoarece Dumnezeu nu Se uită la cantitatea nevoinţelor noastre, ci
caută la scopul şi înţelegerea cu care lucrăm şi, în funcţie de acestea, îşi
revarsă bunătatea Sa, mila Sa cea multă şi îmbelşugată”.
Mai mult, nevoia (boala) l-a
determinat să accepte şi importanţa medicamentelor pentru redobândirea
sănătăţii, situație acceptată cu deplină încredere (deşi cu multă împotrivire
la început) după ce a citit scrisorile Sfântului Nectarie, care explica rolul
doctorilor şi al medicamentelor, afirmând că „sunt necesare
şi medicamentele, şi harul”, lucru cerut apoi cu insistenţă tuturor
celor ce se aflau într-o anumită suferinţă, pentru ca prin întrarmarea trupului
să dea posibilitate puterilor sufleteşti de a lucra la capacitate optimă.
În aceeaşi categorie se
încadrează şi recomandarea de a odihni trupul, pentru că „odihna
şi liniştea contribuie mult la refacerea omului”, iar „osteneala trupească, atunci când este cu măsură şi nu produce
tulburare, este foarte folositoare; te conduce la smerenie”. Din contră,
lipsa somnului (odihnei) întunecă mintea şi împiedică lucrarea harului în
rugăciune.
Folosindu-se cu discernământ
de trup şi nelăsându-se influenţat negativ de acesta, nici forţând limitele
(necăzând în nicio extremă, ambele fiind meşteşugiri ale diavolului),
ascetul/creştinul va putea înainta fără oprelişti în urcuşul duhovnicesc, care
are drept scop îndumnezeirea omului în întregime, trup şi suflet.
[Preot Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul. Viaţa şi învăţătura,
Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2017, pp. 186-189]
