Teodor Baconschi
Trecerea
la Domnul a regelui Mihai I – la o vârstă patriarhală și după un lung exil –
i-a unit în rugăciune pe mulți români, nu atât din motive politice, deci
pământești, ci din pietate creștină. De altfel, regele a trecut în lumea
cealaltă (acolo unde se află, începută în noi înșine, împărăția lui Dumnezeu)
în luna Nașterii Domnului, pe care regii magi se pregătesc, ritualic și biblic,
să ne-o aducă anual în raza sufletească. Iar Hristos Domnul este și Împărat sau
Rege al Creației, căci prin Cuvântul lui Dumnezeu s-au făcut toate cele
existente ca fire, de la marele univers, până la atomul nevăzut. Există așadar o
structurală dimensiune regală a creștinismului, religia adepților lui Hristos,
rege mesianic al iudeilor, împărat al Păcii, Domn al slavei, unit cu celelalte
slujiri sau vocații ale Sale, cea de Învățător și cea de Arhiereu veșnic. Asta
nu înseamnă că doar în monarhii înflorește crezul creștin, prin fapte și
nădejde, așa cum vedem în istoria pre-constantiniană a Bisericii, ori în
multiplele expresii contemporane ale religiei noastre, care s-a acomodat în
egală măsură în regimuri republicane, bucurându-se de orânduiri democratice,
acolo unde ele au fost posibile, sau rezistând (adesea martiric) sub cele
autoritare și dictatoriale. Căci Fiul lui Dumnezeu, cunoscut ca Fiul Omului,
leagă cerul de pământ printr-o pecete transcendentă, descins kenotic în condiția
trupească, dar și transfigurat în neînserata lumină taborică. Pe de altă parte,
atributul „regesc” revine tuturor Persoanelor Sfintei Treimi, adăugând
regalității Fiului, „monarhia Tatălui” (cum spun teologii, atenți să nu alunece
în erezia subordinațianistă) și împărăteasca lucrare mângâietoare a Sfântului
Duh. Acolo, în impenetrabilul mister trinitar, a găsit civilizația creștină
sursa oricărei încoronări, simbolismul august al oricărui tron și stilistica
mesianică a oricărei exaltări dinastice.
Europa
pre-revoluționară a îngenunchiat mereu cu coroana pe cap, fiind organizată în
ducate, regate și imperii cu geometrie și soartă variabilă, iar urmașii
sfântului Petru pe tronul episcopal al Romei și-au arogat titlul de Suverani
Pontifi, explicând parcă tipic occidentala dispută dintre imperium
și sacerdotium, pe care Răsăritul bizantin a
gestionat-o mai armonios, într-o teologie politică a sintezei sau
complementarității. Toate aceste avataruri ale puterii lumești – care au creat
alternativ clipe de glorie și de sminteală – explică prin fidelitate
tradițională (sau măcar prin inerție) atât supraviețuirea instituției monarhice
în anumite state europene, cât și durabila dimensiune regească a imaginarului
nostru colectiv. E ușor de citit și istoria românilor prin lentila acestei
moșteniri simbolice. Pe tronul Țărilor Române au șezut, așa cum se întâmplă
pretutindeni, domnitori vrednici (și învecinați uneori cu sfințenia) sau bieți
oameni chinuiți de patimi distructive. Faptul central e că, pe linia de
moștenire bizantină, încă din zorii statalității și până la abolirea comunistă
a monarhiei, acum 70 de ani, am conceput esența politicii naționale ca act
suveran, asumat de către o persoană suverană. Firește, asta nu ne-a scutit,
după cum aminteam, de episoade tragice ori de figuri nedemne, pasagere la scara
mare a timpului istoric și rânduite contrastant în cronici. Am căpătat însă un
fel de reflex colectiv subliminal monarhic. În numele acestui habitus mental,
am fost puternici în momente de răscruce și slabi în fața prea multor tiranii,
după cum a bătut vântul nestatornic al conjuncturilor. Iată de ce sunt convins
că putem conchide, în prezent, că doar regalitatea divină, lăudată liturgic și
trăită cu duh cucernic, ne poate feri de capcana oricărei „religii politice”.
Avem în Hristos Regele Care Se jertfește pe Cruce și Care a înviat din morți,
deschizându-ne porțile singurei împărății netrecătoare: cea a lui Dumnezeu, pe
care niciun „fur” lumesc n-o poate deturna, așa cum nicio „molie” a ideologiei
n-o poate roade. Purtând în minte această distincție necesară, să ne rugăm
împreună pentru odihna robului lui Dumnezeu, regele Mihai I, întors la Curtea
de Argeș, alături de strămoșii săi și ai noștri.
