Lect. Dr. Ciprian Iulian Toroczkai
Reflecții finale (II)
Pentru a fi cu
adevărat eficientă, misiunea trebuie deci să-și regăsească coordonatele sale de
la începutul Bisericii, folosite de Sfinții Apostoli și preluate apoi de
creștinii din primul mileniu creștin (Relevante sunt textele de la I Cor. 2, 4;
II Cor. 10, 4; 13, 3; I Tes. 1, 5.). Exemplul personal al Sf. Pavel are drept
temelie chiar moartea sa martirică, dovadă că el era gata să propovăduiască pe
Hristos chiar cu prețul vieții sale nu doar în teorie (vezi I Cor. 9, 15), ci
și în practică. Prin aceasta, Pavel devine un model de urmat nu doar în
misiunea externă, ci și în cea internă a Bisericii, nu doar pentru cei cărora
trebuie să li se propovăduiască Adevărul – fie că nu L-au cunoscut niciodată pe
Hristos, fie că s-au depărtat de El și trebuie să revină la Hristos –, ci și
pentru cei care îl propovăduiesc: toți predicatorii trebuie să păstreze intactă
credința chiar cu prețul vieții lor, după cum a făcut și Apostolul, conștienți
că multe suflete s-au înstrăinat de Biserică tocmai datorită nevredniciei
păstorilor ei!
O primă cauză
ce ar sta la baza insuccesului misionar al Bisericii ar consta în caracterul
instituțional al acesteia. Misiunea nu poate fi eficientă nici dacă urmărește
lărgirea puterii autoritare a Bisericii, nici dacă este practicată într-un
spirit individualist (așadar dacă misiunea este rezultatul mândriei sau al
originalității unei persoane, amestecată cu interesele unui grup mic ce dorește
să-și impună convingerile proprii și nu să predice credința). În ambele
situații misiunea este umbrită de păcatul omenesc. Pentru a da însă rezultate,
aceasta trebuie să depășească orice interese individuale, de grup sau
bisericești, și să nu aibă alt țel „decât pe Iisus Hristos, și pe Acesta
răstignit” (I Cor. 2, 2).
Aceasta
înseamnă că misionarul însuși trebuie să se răstignească, lăsând la o parte
rațiunile sale personale și argumentele celor din grupul căruia îi aparține,
sau setea de putere lumească a instituției sale eclesiastice”. Misiunea este
eficientă – continuă Stăniloae, dorind să compare adevărata misiune cu cea
expusă anterior, una „falsă” sau ineficace – numai când puterea Duhului Sfânt
iradiază din cel care predică pe Hristos. Această putere îl purifică în așa fel
încât Duhul Sfânt poate să strălucească prin cuvintele sale, care vor fi pure
și pline de puterea Duhului Care le confirmă fiind în el. Acest lucru are loc
când predicatorul păstrează adevărul propovăduit de Apostoli, căci Duhul este
unit cu adevărul, așadar cu Dumnezeu Care S-a întrupat în Hristos. El a fost
cunoscut și propovăduit de Apostoli integral, fără modificări, așa cum s-a
întâmplat într-o perioadă mai târzie (din istoria Bisericii, n.n.) de către
fondatorii de noi grupuri creștine” (Vezi Ibid. p. 47).
Convingerea
autorului este deci aceea că (re)descoperirea unei autentice misiuni creștine
trebuie să treacă dincolo de „inovațiile” produse de-a lungul istoriei Bisericii
până la perioada sa primară. Atunci misiunea a fost totală, pe deplin
eficientă, fiindcă a fost efectuată de sfinți și martiri, adică de „cei care au
ținut strâns Adevărul lui Hristos și, uitând de ei înșiși, au mărturisit cu
puterea Duhului Sfânt. La începutul fiecărei Biserici stă un sfânt sau un
martir, sau mai mulți dintre aceștia, care și-a dat întreaga sa viață, și nu
doar cuvintele sau talentul, pentru a face cunoscută celorlalți plenitudinea
lui Hristos pe care el o cunoștea cu certitudine. Deși el a fost sprijinit de
organizații și resurse financiare, în predica sa nu au existat imixtiuni de
ordin personal, de grup sau instituțional” (Ibid. p. 48).
Principala
preocupare a Bisericii în lumea contemporană este de a restaura comuniune
printre oameni, crede Pr. Dumitru Stăniloae, mai ales că aceștia cunosc, în mod
paradoxal, din ce în ce mai mult singurătatea: „comuniunea a fost pierdută în
viața marilor orașe, care nu este altceva decât pustiu, acum umplut cu mare
tumult”. Faptul că Ortodoxia trezește atenția lumii apusene nu este doar pentru
că predică un mesaj al unui Dumnezeu personal și iubitor, singurul Care îl
poate salva pe om pe veșnicie prin împărtășirea acestei iubiri – într-un mod
așadar diferit de falsul mister al esenței impersonale din religiile orientale.
Atracția provine din faptul că prezintă oameni vii, aici și acum, „acea
prezență delicată a iubirii, a comuniunii de credință, care sunt, totodată,
puterea vieții de sfințenie”. Misiunea ortodoxă își datorează așadar
superioritatea în raport cu toate celelalte nu pe superioritatea unui anumit
tip de mesaj, ci pe însăși viața „predicatorilor” ei, sfinții și martirii. Doar
aceștia pot să trezească cu adevărat în oameni setea de sfințenie și nemurire,
dar și să le confere încrederea că această posibilitate poate fi concretizată.
Puterea lor provine astfel nu din anumite calități cultural-spirituale umane,
ci de la harul divin care sălășluiește în ei. „Doar sfinții și martirii pot
conduce oamenii la Hristos, atrăgându-le sufletele cu puterea dumnezeiască ce
strălucește în ei. Aceasta este o putere și o capacitate de a iubi care îi face
să meargă până la sacrificiul total de sine. Oamenii sunt convinși că sfinții
și martirii sunt rezultatul puterii divine și că și ei pot obține această putere,
determinându-i, de asemenea, să devină sfinți și să se dăruiască în întregime
lui Dumnezeu și semenului” (Ibid. p. 49).
Ținând cont de
condiția omului de astăzi, care ar fi modul prin care Ortodoxia ar putea să
răspundă nevoilor acestuia? Fie că posedă o moștenire creștină sau nu, omul
contemporan posedă o acută conștiință de sine. Este un aspect de care trebuie
să se țină seama, fiind conștienți însă, totodată, că însăși această conștiință
acută de sine poate să-l facă pe om să-și dea seama de neputințele sale. În
consecință, din labirintul încurcat al conștiinței omului modern poate să
răsară dorința de a găsi un sens, un răspuns la nevoile sale spirituale, și de
aici necesitatea de a se regăsi în comuniune cu ceilalți. Ortodoxia nu trebuie
să piardă din vedere că omul modern „vrea de la vecinul său simplitate și
puritate, așadar sinceritate”; ea trebuie deci să renunțe la antropologia sa
teoretică, să fie capabilă să se preocupe de relațiile inter-umane specifice
(și complicate ale) omului de astăzi.
Un alt aspect
vizează depășirea aspectului autoritar-universalist în Biserică, întrucât
acesta poate să devină un obstacol pentru ne-creștini să adere la ea
(simțindu-se probabil dacă nu opresați, cel puțin pierduți într-un mediu care
nu le recunoaște și prețuiește – ba chiar tinde să la șteargă – moștenirea
cultural-religioasă). Avantajul Ortodoxiei constă în organizarea sa în biserici
autocefale – mijlocul ideal de păstrarea a diferitelor caracteristici etnice.
Este un model pe care-l regăsim chiar în creștinismul primar, ne atrage atenția
părintele Stăniloae, amintind de „poporul agonisit de Dumnezeu” (I Pt. 2,
9-10), dar și de faptul că cel mai adesea se uită că expresia „poporul lui
Dumnezeu” este precedată de o altă formulă – creștinii sunt „popor/neam sfânt”.
Important este că tot Apostolul neamurilor face din calitatea sfințenie
creștinilor o condiție efectivă a predicii către lume: „Iar voi sunteți
seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu,
ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa
cea minunată. Voi care odinioară nu erați popor, acum sunteți poporul lui
Dumnezeu...” (A se vedea Ibid. p. 50-51).
*
Într-un volum
autobiografic, scriitorul german Günter Grass, laureat al premiului Nobel
pentru literatură pe anul 1999, scria: „Amintirea iubește jocul copiilor de-a
v-ați ascunselea. Se pitește. Înainte de orice, se lasă ispitită de cuvintele
frumoase și-i place să împodobească, adeseori fără să fie nevoie. (…) Atunci
când este asaltată de întrebări, amintirea se aseamănă unei cepe, care ar dori
să fie decojită ca să scoată la iveală ceea ce stă scris acolo și poate fi
citit literă cu literă: arareori lipsit de echivoc, adeseori scris în oglindă
ori încifrat în cine știe ce fel. Sub prima coajă, ce încă mai foșnește uscat,
se găsește următoarea, care, abia desprinsă, lasă să se vadă o a treia, umedă,
sub care așteaptă și șușotesc a patra, a cincea. (…) Ceapa are multe foi. Ele
sunt nenumărate. Abia ce i-ai jupuit una, că se și înnoiește. Tocată, te face
să lăcrimezi. Abia când o decojești spune adevărul” (G. Grass 2007:9-10).
Ajuns la
finalul acestei cercetări, m-am gândit la cuvintele spuse de Grass. Intenția
mea a fost nu „să toc”, ci „să decojesc” ceapa. Parcurgerea „memoriei
misionare” a Bisericii Ortodoxe ar fi dat deseori prilej de lăcrimat: contexte
socio-istorice dificile sau chiar potrivnice, încercări eșuate de înnoire,
proiecte eșuate, trădări din partea altor „frați” creștini etc. Totuși, nu
doresc să închei pe un ton pesimist. Dimpotrivă, sunt sigur că în momentul de
față Ortodoxia se găsește într-un moment de cumpănă în ceea ce privește vocația
sa misionară (O. Clement 2015). După decenii de prigoană ideologică – și, din
nefericire, nu numai… – din partea unor regimuri totalitare atee, actualul
context socio-istoric este mult mai prielnic desfășurării unei misiuni
eficiente, deopotrivă pe plan intern și extern. Mai mult decât atât, după
foarte multă vreme istoria face că, în perioada contemporană, orice potențial
eșec să se datoreze nu factorilor exogeni, ci endogeni. Cu alte cuvinte, o
misiune ortodoxă eșuată astăzi, are drept cauză principală pe ortodocșii
înșiși…
Sperăm că s-a
înțeles acum de ce, atunci când am expus pericolele și neajunsurile lucrării
misionare ortodoxe – datorate fie factorilor externi, fie interni – am încercat
să oferim și soluții la acestea, pe măsura puterilor noastre. Ele nu se înscriu
într-o soluție general universală, perfectă, ci – sperăm noi – într-un
compendiu de principii și metode pe care să se clădească mai departe.
Bibliografie
(selectiv):
Dumitru
Stăniloae, “Witness Trough «Holiness» of Life”, în Ion Bria (ed.),
Martyria/Mission: the witness of the Orthodox churches today, Comission on
World Mission and Evangelism, World Council of Churches, Geneva, 1980; Günter
Grass, Decojind ceapa, trad. Victor Scoradeț, Polirom, Iași, 2007; Olivier
Clement, Viitorul Bisericii, trad. Vasile Manea, Ciprian Vidican, Patmos,
Cluj-Napoca, 2015.
