Lect. Dr. Ioan Ovidiu Abrudan
În
toamna anului 1886, apărea la Bucureşti, într-o ediţie bibliofilă, albumul
destinat să marcheze un eveniment excepţional petrecut atunci în viaţa
Bisericii româneşti şi a statului care, în urmă cu doar cinci ani, fusese
proclamat Regat al României. Lucrarea în sine se prezenta ca o operă de
excepţie, atât prin formatul impunător (37×27 cm), cât şi prin conţinutul celor
100 de file, alcătuit din texte elegant aşezate în pagină şi dintr-o serie
bogată de ilustraţii cuprinzând schiţe de arhitectură, xilogravuri, dar şi
impecabile imagini fotografice, reproduse tipografic prin tehnica nouă pe
atunci a heliografiei. Volumul, care se întitula: Biserica
Episcopală a Mănăstirei Curtea de Argeş restaurată în zilele M.S. Regelui Carol
I, sfinţită din nou în ziua de 12 Octomvrie 1886, a fost imprimat în
cadrul celei mai prestigioase edituri şi tipografii româneşti a vremii, care
funcţiona sub marca: Stabiliment de toate Artele Grafice „Socec&Teclu”.
Compania, care fiinţa din 1867, după asocierea lui Ioan V. Socec cu Nicolae
Teclu, inaugura prin această ediţie monumentală o colecţie de albume cu apect
grafic deosebit şi cu un conţinut documentar şi artistic foarte valoros. Este
demn de remarcat faptul că tocmai în acea perioadă, Vasile Pârvan „recomandase
un întreg sistem de albume culturale, sistem menit a tezauriza şi a pune în
evidenţă un număr nesfârşit de «documente» plastice, istoricul văzând în aceste
albume o bună şansă de cunoaştere a spiritualităţii noastre şi nu mai puţin una
formativă, dat fiind că un popor se defineşte nu numai prin «eflorescenţa
genialităţii lui», dar şi prin asimilarea continuă a valorilor de cultură în
masele largi” [Alexandru Zub, În orizontul istoriei,
Institutul European, Iaşi, 1994, p. 139].
Dictonul
Historia magistra vitae, invocat de Pârvan şi cu
privire la ceea ce poate rezulta din cunoaşterea trecutului dobândită pe calea
cercetării vestigiilor istorice şi de artă, a fost susţinut de altminteri şi de
autorul Precuvântării prin care se deschidea albumul
consacrat Mănăstirii de la Curtea de Argeş, istoricul şi profesorul Grigore G.
Tocilescu. Acesta propunea, ca pe un veritabil arc peste timp, o punere în
pandant a evenimentului istoric al târnosirii bisericii ctitorite de domnitorul
Neagoe Basarab, cu ceremoniile prilejuite de restaurarea şi resfinţirea
aceleiaşi biserici, după mai bine de trei secole şi jumătate, în timpul domniei
regelui Carol I. Sfinţirea, din luna august a anului 1517, „a unei biserici
mari la Argeş, era o sărbătoare pentru întreaga lume creştină din Peninsula
Balcanică”, apăsată sub jugul turcilor otomani. De aceea, fericitul ctitor
Neagoe Basarab, voind să dea momentului strălucirea cea mai mare, „poftise să
vie în acea zi toţi arhimandriţii din Muntele cel sfânt al Atonului, toţi
egumenii de pe la toate mănăstirile de acolo, patru mitropoliţi, cu Patriarhul
Ţarigradului în frunte, şi toţi egumenii cu tot clerul din ţară. Toţi alergară
la glasul piosului domn, pentru că sărbătoarea aceea era a Miresei lui Hristos,
pentru că în acele timpuri de groaznică asuprire din partea osmanlâilor, ceea
ce lega strâns toate popoarele creştine ale Orientului subjugat, era Cucea
Mântuitorului Hristos, era credinţa fierbinte şi nestrămutată, că numai prin
mila şi ajutorul celui A Tot Puternic... ele îşi vor redobândi libertăţile şi
drepturile pierdute”.
Neagoe
Basarab năzuise să exprime prin forma de o tulburătoare frumuseţe a bisericii,
pe care a clădit-o cu neprecupeţită jertfă, idealul şi demnitatea unui popor,
care aspira la civilizaţie şi indepedenţă. Alcătuirea magnifică a monumentului
corespundea simbolic edificării spirituale, cu sprijin ferm pe temelia
credinţei creştine, a cugetului românesc, pentru că „sentimentele morale sunt
cele care dau virtutea interioară, cu mult mai puternică decât cea materială,
şi sentimentele morale se întemeiază, cresc şi se păstrează numai prin
sentimentul religios”.
Biserica
Mănăstirii Argeşului a însemnat, atâta vreme cât zidirea ei s-a păstrat
trainică şi neîntinată, un liman al credinţei şi o icoană vie a identităţii
spirituale a românilor. Dar tocmai înfăţişarea atât de preţioasă pe care i-o
procuraseră mai întâi Neagoe Basarab şi apoi urmaşii săi pe scaunul Valahiei,
domnitorii Radu de la Afumaţi, Petru Cercel, Mihai Viteazul, Matei Basarab şi
Şerban Cantacuzino, împodobind-o „asemeni raiului lui Dumnezeu”, a atras asupra
ei şi destule nenorociri. Jefuită cumplit de armata lui Gabriel Báthori, la
1611, spoliată mai târziu de averi, în perioada cât a fost închinată, biserica
mănăstirii nu a fost scutită nici de efectul distrugător al stihiilor,
cutremurele de pământ din anii 1802 şi 1834 provocându-i însemnate daune.
Astfel
că, în deceniile care au urmat producerii acelor ultime mari calamităţi, mândra
ctitorie voievodală de la Argeş „ajunsese la mare părăsire şi pustiire”. Doar
intervenţia providenţială a celui dintâi rege al românilor, Carol I, a făcut ca
monumentul medieval să nu se năruie. Încă din primii ani ai domniei acestui
monarh luminat, arăta cronicarul modern, „spornice în fapte mari..., el şi-a întors
privirile spre monumentele vechi ale ţării, care îi aduceau din vremurile
trecute răsunete pline de glorie şi de pietate; şi în colinda iscoditoare prin
munţi şi văi, a dat şi peste lăcaşul lui Neagoe Vodă, găsindu-l întru
desăvârşită pustiire şi dărăpănare, (...) şi nu a voit să lase a se prăpădi cu
totul pomenirea ostenelilor acelui (voievod), cuvios şi plin de dorul ţării, şi
şi-a pus nestrămutată hotărâre de a-l face şi mai frumos din cum a fost, şi mai
strălucită podoabă a patriei”.
Acest
panegiric e însoţit, în paginile albumului, de Oda
închinată celebrării actului de Sfinţire a Curţii de Argeş,
în versuri compuse de Vasile Alecsandri, reinterpretând,
într-o tonalitate emfatică, genul ekphfrasisurilor
bizantine.
Partea
de text cea mai consistentă îi revine, din nou, lui Grigore Tocilescu, care
prezintă, într-o expunere foarte amănunţită, complexul arhitectural şi
decorativ al bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş, aşa cum se înfăţişa la
capătul procesului laborios de restaurare şi înnoire, prin înzestrarea cu
picturi interioare, cu mobilier şi odoare liturgice. Ceea ce s-ar putea reproşa
acestei expuneri, este lipsa unei analize critice asupra manierei
neştiinţifice, cel puţin sub anumite privinţe, prin care arhitectul restaurator
a intervenit asupra monumentului medieval, alterându-i autenticitatea.
O altă
secţiune s-a constituit într-o „Privire istorică asupra Monastirei şi
Episcopiei Curţii de Argeş”, în care au fost urmărite în desfăşurare mai multe
etape, de la „Epoca srăveche a zidirii”; „De la moartea lui Neagoe Vodă până la
Şerban Cantacuzino”; „Restaurările de la Şerban Cantacuzino până la 1875”,
pentru a se ajunge în final la perioada cea mai recentă, a „restauraţiunii”
iniţiate de Carol I. Discursul istoricului s-a sprijinit de această dată mai
ferm pe temeiuri arheologice, pe sursele epigrafice, precum şi pe informaţiile
aflate în cronicile munteneşti ori extrase din impresiile unor călători străini
şi, nu mai puţin, pe interpretarea unor tradiţii şi izvoare folclorice, cum a fost
cazul baladei Meşterului Manole, redată integral în forma culeasă de Vasile
Alecsandri. Ceea ce reprezintă aportul cel mai însemnat al cercetătorului
acestui monument se află în legătură cu bogata diversitate a inscripţiilor pe
care Gr. Tocilescu le-a putut identifica, desluşindu-le mesajul, în cuprinsul
pisaniilor ori în epitafurile aflate pe lespezile tombale, în sclitadele
icoanelor ori cuprinse în formule votive, cu slove cusute cu acul pe văluri
liturgice brodate. Să mai notăm că el, primul, a identificat inscripţia de pe
faţada sudică a bisericii, care înregistrase prezenţa, în 1761, la Curtea de
Argeş, a zugravilor transilvăneni Stan şi Iacov, fii popii Radu din Răşinari.
Capitolul
intitulat „Restauraţiunea” constituie fără îndoială partea cu valoarea
documentară cea mai însemnată din întregul album, Grigore Tocilescu
înregistrând cu acribie ordinea în care s-a desfăşurat procesul laborios al
reconstrucţiei monumentalei biserici medievale. Nu era pentru prima dată, aşa
cum era consemnat şi în capitolul precedent, când se iniţia un asemenea proces
recuperator. O serie de reparaţii fuseseră întreprinse chiar în cursul acelui
secol, datele acestora putând fi identificate de epigraf în diferite locuri din
biserică: la 1800, 1804, 1835, cea mai recentă fiind din 1845. „Însă aceste
restaurări, după cum aprecia Gr. Tocilescu, rău pricepute şi executate în
chipul cel mai primitiv, fură mai mult dăunătoare, mai cu seamă în ceea ce
priveşte picturile interioare, pentru care ar fi fost cu mult mai bine să fie lăsate
în starea în care se găseau”.
O
acţiune premergătoare au reprezentat-o investigaţiile arheologice minuţioase,
rezultatele fiind confruntate cu descrierile făcute monumentului cu secole
înainte, între care cea mai amănunţită era cea de la 1654, a diaconului Paul
din Alep. Informaţii esenţiale, precum şi un bogat material arhelologic, au
putut fi astfel recuperate. S-au întocmit relevee de arhitectură şi „studiind
picturile, (...) se formă un voluminos dosar al iconografiei bizantine din
biserică”.
Complexitatea
proiectului a determinat familia regală să se adreseze celui mai reputat
arhitect francez al vremii, Viollet le Duc, care în schimb l-a recomandat spre
a angaja lucrarea pe elevul său August Lecomte de Nöuy. Acesta şi-a însuşit
viziunea romantică a maestrului, contestată, încă de pe atunci, în cercul celor
mai experimentaţi arhitecţi români, transpunând-o în propriul său concept de
recuperare a vechii biserici episcopale a Mănăstirii Curtea de Argeş. Grigore
Tocilescu rezumă cât se poate de limpede în ce a constat acest proiect, în care
imaginaţia a jucat un rol poate prea însemnat. Lunga experienţă pe care o
căpătase abilul restaurator A. Lecomte, ca arhitect pe lângă Misiunea
arheologică a Palestinei, „îl autoriza a concepe lucrul cu totul altfel decât
ca o simplă lucrare de «consolidaţie», decât ca o reparaţiune; ea trebuia să
fie o restituţiune a monumentului, cum a fost şi cum ar fi trebuit logic să
fie: o restituire a monumentului, adică o expugnare a lui de toate elementele
bastarde, care s-au aplicat după vremi la dânsul, o refacere a părţilor
suprimate prin efectul timpului, şi o reînviere a adevăratului monument
primitiv, constituind oarecum o nouă şi deplină eflorescenţă a stilului, ce
caracteriza edificiul”.
Ceremoniile
de consacrare a înnoitului edificiu au fost înregistrate cu de-amănuntul de
Grigore Tocilescu în cel de-al treilea capitol, intitulat „Sfinţirea
Bisericii”, adăugând un plus de importanţă excepţionalei valori documentare a
volumului. Serbarea s-a petrecut în ziua de 12 octombrie 1886, în prezenţa
regelui şi a reginei, „cu o pompă neasemănată şi vrednică de monumentul cel mai
strălucit al Regatului României”. Cronica cuprinde şi lungul şir de cuvântări
rostite cu acel prilej, adresate unei adunări din care nu lipsea niciun nume
important de la acea vreme, nici dintre înalţii demnitari ai statului, nici
dintre oamenii de cultură. Sunt amintiţi, de pildă: I. C. Brătianu, Dimitrie
Sturdza, Dimitrie Gusti, Spiru Haret, Vasile Alecsandri. Era prezentă practic
întreaga înaltă ierarhie bisericească a Ţării Româneşti, în frunte cu episcopul
eparhiot Ghenadie al Argeşului, invitat fiind şi Mitropolitul Iosif Naniescu al
Moldovei şi Sucevei.
În
încheierea volumului au fost aşezate din nou versurile poetului Vasile
Alecsandri, „Legenda sfinţirei bisericei de la Curtea de Argeş” închinată
Majestăţilor lor Regelui Carol I şi Reginei Elisabeta, în ziua de 12 octombrie
1886.
În
paginile pe care le-a adăugat, sub titlul de „Conclusiune”, Gr. Tocilescu redă
un fragment din discursul regal, susţinut la deschiderea sesiunii ordinare a
Corpurilor legiuitoare, şi cu care încheiem acestă prezentare a unui veritabil
monument de cinstire: „Reedificarea monumentelor vechi a fost una dintre
lucrările care totdeauna a atras deosebita mea îngrijire. Am salutat cu
fericire ziua, în care frumoasa catedrală a Episcopiei de Argeş a fost redată
cultului divin, restaurată într-o splendoare şi frumuseţe, care ridică ţara în
ochii ei proprii. În curând vom serba sfinţirea bisericii Mitropolitane şi a
Bisericii Sfinţilor Trei Ierarhi din Iaşi.
O
naţiune, care-şi respectă monumentele străbune şi mai ales pe acele ale
pietăţii şi ale credinţei creştineşti are un viitor sigur şi neclintit”.
