INTERVIU CU PR. DR. IOSIF CRISTIAN RĂDULESCU (I)

 

1. PC Părinte Protopop, care sunt provocările actuale pentru românii din Europa Occidentală și cum s-au schimbat față de acum peste un sfert de veac?

Cred că lucrul cel mai evident din punctul meu de vedere este faptul că Europa Occidentală a devenit pentru mulți români stabiliți aici a doua casă, întrucât ei au reușit să își consolideze o situație socială și un stil de viață de care sunt mulțumiți. Avem încă un procent semnificativ de mobilitate a credincioșilor în parohie, dar el este oarecum mai mic în comparație cu anii 2012-2017.

Provocarea principală rămâne cea legată de identitate. Într-o lume multiculturală, românii, ca și alte grupuri etnice, sunt expuși unei presiuni socio-culturale inevitabile, ceea ce poate duce la o diluare accentuată a identității de neam și de limbă și, implicit, de credință. Deși s-a constatat prin studii de specialitate că acei copii care își cunosc bine limba maternă pot învăța mult mai bine limba germană și în ciuda faptului că statul german încurajează și finanțează multilingvismul, considerându-l important în procesul de integrare, unii români, printr-o greșită înțelegere a conceptului de integrare, au încetat a mai vorbi limba română cu copiii, cu gândul de a îi susține în învățarea, în primul rând, a limbii germane. Neînsușirea limbii române de către copiii noștri duce la o restricționare a accesului lor la cultura română și, implicit, la credința ortodoxă, pentru care există mult mai multe resurse în limba română decât în limba germană.

Care sunt provocările în rândul clericilor în ceea ce privește misiunea în comunitățile de români din Protopopiat, și nu numai?

Cea mai mare greutate pentru pastorația din diaspora vine din faptul că cei mai mulți preoți sunt nevoiți să lucreze în domenii de multe ori complet diferite de slujirea pastorală, pentru a-și câștiga existența, întrucât în cele mai multe cazuri parohia nu poate susține financiar activitatea preotului. Acest lucru înseamnă un efort extraordinar pentru slujitorii Sfântului Altar. Mulți dintre ei nu au nicio zi liberă pe săptămână, întrucât în timpul săptămânii sunt la serviciu, iar seara și mai ales în weekend sunt implicați în activități pastorale. Nu este un lucru deloc ușor să vii după opt sau zece ore de lucru și să mergi la spitale sau în alte locuri unde este nevoie urgentă de asistență religioasă. În plus, preotul este principalul reprezentant al comunității în relația cu autoritățile locale. Astfel, pastorația noastră nu se limitează doar la probleme de ordin religios, ci se extinde la tot ceea ce presupune procesul de integrare al comunității.

2. Care sunt categoriile de vârstă cele mai afectate de fenomenul migrației care a luat amploare în ultima vreme?

Pastorația din diaspora este preponderent o pastorație a tinerilor, dar și a adulților cu vârsta medie de 40-45 de ani. Atunci când revin în România și slujesc într-o parohie, văd că lipsesc tinerii. Unde sunt ei? Răspunsul este simplu. Foarte mulți sunt în dispora. Imaginea unei nopți de Paști, când, ca și în România, vin cei mai mulți oameni la Sfânta Biserică, este copleșitoare. Te uimești văzând atât de mulți tineri și te întristezi în același timp gândindu-te că țara a rămas fără ei. Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Serafim și Preasfințitul Părinte Episcop-Vicar Sofian ne-au învățat să privim acest fenomen ca pe unul dureros, și nu ca pe unul îmbucurător.

Se resimt românii sufletește după ce iau drumul străinătății?

Viața în străinătate este, cel puțin în primii ani, o povară pentru cei mai mulți români veniți aici. Dorul de cei dragi, dorul de locurile natale, contactul social redus în comparație cu cel de acasă, diferențele culturale evidente, dificultățile legate de limba germană, formalitățile multe și complexe care trebuie efectuate la început, instabilitatea inițială, întrucât foarte puțini sunt cei care primesc de la început un contract de muncă nelimitat, toate acestea influențează mult starea sufletească a păstoriților noștri.

Cu ce îi ajută Biserica?

Așa cum am menționat, Biserica încearcă să facă tot ce îi stă în putință pentru a veni în ajutorul credincioșilor. În primul rând, Biserica mângâie dorul de casă, pentru că Biserica este casa românilor plecați în străinătate. Parohiile sunt princapul  loc de întâlnire a românilor, o întâlnire resimțită ca o regăsire în bucuria identității de credință, de limbă și de neam. Aici avem posibilitatea de a ne trăi credința așa cum o știm de acasă, din România, de a vorbi în limba noastră, de a ne aminti de lucrurile care definesc identitatea noastră și de a celebra această identitate prin diferite activități. În diaspora avem datoria de a păstra aprinsă această conștiință identitară, întrucât fără ea nu putem dezvolta relații corecte și puternice într-o societate multiculturală; dimpotrivă, ne putem pierde sufletește cu multă ușurință.

Parohia în diaspora a devenit astfel locul în care românii se întâlnesc, se cunosc, se împrietenesc și susțin reciproc pentru a putea să se integreze cât de repede posibil în societatea germană. De aceea rolul Bisericii în integrarea românilor este unul foarte important și complex.

3. De ce le este dor românilor din diaspora? Dorul de țară (dacă este pregnant) este nedespărțit de dorul de Dumnezeu?

Dorul cel mai puternic este dorul de cei dragi de acasă. Românilor însă le este dor și de locurile natale, de aceea prima destinație de concediu pentru majoritatea românilor este România. În ce privește dorul de Dumnezeu, el este astâmpărat în fiecare duminică în diaspora, pentru că, așa cum am spus, Biserica le mijlocește credincioșilor și aici celebrarea credinței așa cum o cunosc de acasă, lucru care îi mângâie și îi întărește foarte mult în credință.

Trăiesc altfel Ortodoxia în afara granițelor?

Da, cred că Ortodoxia se trăiește mult mai conștient aici, întrucât realizăm că este cea mai mare comoară a noastră. Această conștiință are un impact imens asupra stării cu care oamenii vin la biserică, asupra abordării Sfintelor Taine, asupra nevoii de comunitate și comuniune. Oamenii nu vin pur și simplu la biserică, ci vin să mărturisească împreună aceeași credință cu toată inima, lucru pe care mulți nu îl făceau acasă. Totodată, vin cu bucuria revederii, cu nerăbdarea de a se întâlni și de a comunica. Aceste aspecte însuflețesc viața comunitară și, cu o bună îndrumare din partea preotului, credincioșii din parohiile noastre se implică în foarte multe acțiuni de binefacere destinate oamenilor nevoiași din România.

Din schimbul de experiență pe care îl am cu colegii din alte parohii pot spune că există mulți oameni care L-au cunoscut pe Dumnezeu abia aici în străinătate și pentru care Biserica a devenit cu adevărat o mamă. Sunt mulți credincioși care ne mărturisesc că doar după venirea lor în diaspora au conștientizat nevoia de Dumnezeu și darul credinței pe care l-au primit de la părinți. Ei au devenit credincioși practicanți și au dat un sens mai profund existenței lor prin descoperirea Ortodoxiei așa cum nu o cunoșteau de acasă, pentru că nu se preocupau de sufletul lor. Aici au conștientizat că realizările materiale sau profesionale nu pot aduce sufletului împlinirea pe care o aduce realizarea spirituală și și-au asumat această cale a credinței în care s-au regăsit, pentru că doar această credință le-a oferit mângâiere în tumultul lor sufletesc inevitabil legat de această strămutare dintr-o lume în alta.

INTERVIU CU PR. DR. IOSIF CRISTIAN RĂDULESCU (II)

 

4. Cunoscută fiindu-vă și realitatea românească din țară, credeți că diaspora poate oferi modele de comuniune și de conștientizare ale apartenenței la o comunitatea creștină pe care cei rămași în țară le ignoră sau le-au uitat?

            Românii în diaspora au învățat că a fi membru al unei parohii înseamnă a cunoaște mai bine oamenii cu care te rogi împreună duminică de duminică și a participa trup și suflet la lucrarea pastorală. Acest lucru este posibil doar dacă păstorul comunității mijlocește prin diferite activități acest proces de cunoaștere, proces care are roade minunate. Oamenii se împrietenesc, se ajută, se bucură și plâng împreună  și tot împreună sprijină Biserica în activitățile ei pastorale. De fapt, aceasta este adevărata comuniune într-o parohie. Noi, ca Biserică, avem datoria de a mijloci credincioșilor comuniunea cu Dumnezeu, dar și comuniunea cu ceilalți oameni. Acesta este scopul îndemnului: „Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh”. Un îndemn nu este însă suficient. Se cuvine ca noi, preoții, să oferim cât mai multe ocazii care fac posibilă această întâlnire a membrilor parohiei și în alte contexte decât cel al Sfintei Liturghii.  De aceea, parohiile din diaspora organizează foarte multe evenimente culturale și foarte multe activități extraliturgice pentru a face posibilă această iubire reciprocă, acest dor unii de alții.

            Când eram student și mergeam la biserică, aveam momente în care mi-aș fi dorit să știu cine sunt oamenii în prezența cărora participam la rugăciune. O familie reîntoarsă în România de mai bine de un an de zile îmi mărturisea că, deși se simte excelent acasă și nu s-ar mai întoarce  niciodată în străinătate, totuși îi lipsește foarte mult comuniunea dintre credincioșii de acolo, tocmai pentru că se cunoșteau unii cu alții, se ajutau, participau împreună la o mulțime de activități care întăreau comuniunea creștină.

            5. Cum vine Biserica în întâmpinarea și ajutorul tinerilor români din diaspora europeană occidentală pentru a-i conștientiza asupra identității lor religioase și naționale?

            Sfânta Liturghie este centrul vieții comunității ortodoxe din diaspora, așa cum este și acasă. Prin participarea la Sfânta Liturghie oamenii se întâlnesc și cu Dumnezeu, și unii cu alții. Această întâlnire este o adevărată sărbătoare și este extraordinar să constat, după un deceniu de slujire, că această dorință a întâlnirii în Biserică cu Hristos și unii cu alții nu s-a diminuat cu nimic. De altfel, cred că pe noi ca slujitori ne motivează enorm această bucurie a credinicoșilor de a-și păstra identitatea. Sigur că ea are ca sursă de alimentare Biserica, pentru că Biserica oferă cel mai generos spațiu în care se menține vie credința ortodoxă, precum și limba și cultura română. Nu putem disocia credința de limba în care ne-a fost transmisă și de contextul cultural în care ne-am însușit-o. De aceea este aprofundată în continuare prin intermediul limbii și al culturii române de către actuala generație de emigranți români. Dacă lucrurile vor fi la fel și cu copiii acestor emigranți, rămâne de văzut. Mulți dintre ei au crescut tot în Biserică atături de noi toți și se bucură de o atenție specială în parohie. Pastorația copiilor este esențială pentru că ea dă sens tuturor eforturilor Bisericii în diaspora.

PERSECUȚIE SAU MANĂ CEREASCĂ?

Faptul că „ideile au consecințe” a fost demonstrat și în secolul XIX, când predominanța istoricismului a determinat, printre altele, „căutarea lui Iisus în istorie”. Erudiți catolici și protestanți și-au propus să curețe oglinda presupus aburită a tradiției ecleziastice medievale, pentru a ajunge la omul Hristos, „așa cum a fost” (adică în istorie și modelat de ea). În lumea ortodoxă, n-am avut până recent parte de această fascinație a „imanenței” atestabile. Hristos a fost într-adevăr și om deplin, în fluxul istoriei umane, numai că reducerea Lui la această dimensiune are un substrat reducționist, străin bunăoară de lumina taborică. Evident, deși Ortodoxia a continuat să-L slăvească pe Fiul Lui Dumnezeu potrivit acelei regula fidei apostolice, a hristologiei conturate de Sinoadele Ecumenice și a mărturiei neo-testamentare, ea a fost vădit influențată de evoluția teologiei „istorice” apusene, cel puțin atunci când a introdus în programa școlilor sale materii precum arheologia biblică și istoria bisericească universală. Hristos Cel doxologic, liturgic și dogmatic a căpătat în aria noastră confesională mai multă concretețe istorică, literală, biografică, dimpreună cu o „psihologie” specifică. Din fericire, noua abordare nu a părăsit filonul patristic, mistic și alegoric, așa că am obținut un plus reflexiv, fără să alterăm datele fundamentale ale „predaniei”.

În deceniile din urmă, acele biografii ale lui Iisus Hristos „istoric” au fost traduse în românește. Edituri laice ne-au restituit Vechiul Testament după versiunea Septuagintei. Psalmii sunt și ei redați după originalul ebraic. Apar cărți despre contextul semitic al kerygmei, despre textele apocrife și pseudoepigrafice, despre mentalitatea comunităților paleocreștine, ca și tălmăciri din teologi apuseni, alături de sinteze privind receptarea textelor sacre. Ceea ce odinioară reprezenta atelierul exclusiv al bibliștilor se află acum la îndemâna unui public educat de dimensiuni mai ample. Putem spune că ideile continuă să producă urmări, maturizând implicit și teologia ortodoxă „de catedră”, care e, desigur, obligată să țină pasul, mai presus de orientarea ei „păstrătoare” (care ascunde uneori comoditatea inerției mentale și abuzul de stereotipuri uzate). Nominal, disciplinele teologice din facultățile noastre sunt aceleași, însă cuprinsul cursurilor nu a rămas insensibil la noul val de occidentalizare culturală, lansat în libertate, după căderea dictaturii comuniste.

Nu sugerez că Biserica noastră e „modernizată” din afara ei și fără voie. Asemenea caselor editoriale private, editurile ortodoxe – fie cele patriarhale și eparhiale, fie cele afiliate (precum sibiana Deisis sau Sophia, Editura Bizantină, Lumea credinței etc.) propun traduceri din mari bizantinologi, apologeți sau dogmatiști aparținând altor orizonturi lingvistice și culturale. Trebuie notată aici și evoluția tipăririi de literatură patristică, intrată într-o etapă de riguroasă exigență filologică. Altfel spus, Biserica nu a așteptat exemplul culturii seculare pentru a impulsiona, cu propriile instrumente intelectuale și de comunicare, o renaștere genuină, organică, a vieții sale spirituale și academice.

Prin anii 80, când urmam studii teologice, nici n-am fi putut visa un atare corn al abundenței bibliografice! Generația mea s-a educat solid, însă chinuit, adică într-o vreme a cenzurii și izolării internaționale pe care puțini dintre tinerii actuali ar fi gata să și-o imagineze aievea. Tocmai pentru că am trăit în ambele regimuri, mă miră ușurința cu care mulți aderă la discursul victimizant despre o Biserică reintrată, chipurile, în ochiul persecuției. Cred că, dacă teologia ortodoxă de azi nu înflorește întrutotul pe solul fertil al libertății, vina e mai curând a noastră, nu a unor circumstanțe ostile. Poate că nu ținem pasul cu fluxul noutăților editoriale și ne temem de confruntarea cu datele cunoașterii contemporane, ajunsă la un intimidant nivel de complexitate, dar asta nu ne îndreptățește lamentațiile și nici nu le transformă în soluții. Am fi ingrați față de Dumnezeu dacă am străbate o asemenea epocă de formidabile facilități cognitive ca pe un deșert, deși ea ne oferă o nouă despărțire a Mării Roșii.

Teodor BACONSCHI

 

Universitas

 
 

        În latină, de unde provine numele universităților ”moderne”, termenul universitas desemna întregul, totalitatea, ansamblul lumii (în sens geografic și astronomic). Instituția universitară – o invenție a teologiei scolastice, de matrice aristotelică – apare la mijlocul veacului XII (Paris: 1150) prinde o formidabilă viteză în secolul XIII și cucerește tot Occidentul european pe la 1500. Evident, cele mai vechi și mai dese, teritorial, și-au găsit locul în Italia, Franța și Spania. În vestul extrem al continentului nostru, la Dublin, exista un asemenea așezământ la 1312 – cam cu o sută de ani mai târziu decât universitatea din Cambridge (1209), ea însăși mai tânără decât consoarta ei de la Oxford. Rețeaua s-a extins până în Europa centrală, mai precis în regatul Poloniei (Cracovia/1366, Șelmno/1386, într-un burg unde avea să ființeze și un lagăr de concentrare nazist...) și regatul Ungariei (Peci, Buda, ambele din secolul XIV).

Universitățile au fost înființate (cu sau fără documente ”fundaționale”) de către Biserica romano-catolică, din inițiativa unor suverani și respectiv a unor consilii municipale. Firește că noi, în Estul Europei și aparținând lumii ortodoxe, suntem tentați de un anume protocronism academic: ne amintim – și le spunem altora, dacă e să ne justificăm ”întârzierea” – că imperiul bizantin a fost, aproape un mileniu, terenul unde memoria antichității greco-latine și creștine – incluzând artele liberale și studiile teologice – s-a păstrat și dezvoltat creator, în vreme ce fostul imperiu roman de Apus se cufunda în barbarie (cel puțin până la refacerea lui, sub comanda dinastiei carolingiene). Cu alte cuvine, le-am luat-o înainte celorlalți europeni și așa am fi rămas, credem noi, dacă n-ar fi survenit islamul și dacă Bizanțul ar fi rezistat atacurilor otomane. Menționăm, în aceeași logică a consolării contrafactuale, și faimoasa translatio studii - exodul elitelor bizantine în Italia, după 1453 – pe seama căreia punem germenii Renașterii și ai Umanismului. Dincolo de aceste tactici justificative, rămâne de necontestat faptul că nu poți căuta adevărul (așa cum își propun dintotdeauna universitățile demne de acest nume) dacă nu te bucuri de libertate politică, de suveranitatea unui regim legitim și de o anume - suficient de constantă - prosperitate economică. Nu putem ști ce-ar fi devenit Bizanțul dacă moștenirea lui nu s-ar fi transferat la Kiev și Moscova, încă din veacul XVI, dar putem fi siguri că decalajul Est-Vest, care nu va fi complet resorbit decât spre finalul secolului 21, nu se explică genetic sau etnic, ci doar prin rațiuni de conjunctură politică (ne)favorabilă. Dacă, de pildă, cucerirea peninsulei iberice de către califatul Omeiad  n-ar fi fost stopată de Charles Martel (dux francorum) prin victoria acestuia de la Tours (732), poate că primele universități occidentale ar fi predat până astăzi teologie coranică...

Presupun că am privi cu ochi mai puțin complexați performanța relativă a universităților românești dacă ne-am aminti, în perspectivă istorică, factorii care le-au determinat să apară abia în a doua jumătate a secolului XIX (cel puțin în Principatele Unite, pentru că, în Transilvania, contextul imperial a permis o altă cronologie). Asta nu înseamnă să neglijăm relele practici - de la subfinanțarea cercetării, până la tolerarea plagiatului și cercul vicios al contraselecției – ci doar să nu ne acuzăm națiunea de culpe imaginare: în condițiile noastre concrete din ultimii 500 de ani (când Occidentul a decolat civilizațional, impunându-se mondial) orice alte neamuri ar fi ajuns la rezultate similare. Să ne bucurăm așadar (gaudeamus igitur) că integrarea europeană, mobilitatea Erasmus, cooperarea inter-universitară liberă și ameliorarea fără precedent a condițiilor noastre economice, într-o democrație perfectibilă, dar funcțională, ne îngăduie – dacă nu chiar ne pretind - să facem și din universitățile României contemporane, cu tot cu facultățile lor de Teologie, niște spații de excelență cognitivă, cercetare erudită, răspândire a culturii și creștere a competitivității noastre ca stat civilizat. Evident că acest proces de renaștere academică va mai dura câteva decenii, dar evoluția e deschisă și, pentru prima dată, depinde mai cu seamă de noi înșine.

Teodor Baconschi

Cu ce fel de inimă apărăm credința?

  

            ”Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele.” (Ps. 50, 11). În Sf. Scriptură, inima e mai mult decât sediul vieții afective. Ea include priceperea, emoțiile și adâncul inconștient unde se înrădăcinează lucrările duhului. E un centru al ființei create după chipul și asemănarea divine, loc unde se cuibăresc visele, fantasmele, ispitele, dar și pornirile sfințitoare, care înving patimile și convertesc mintea la înțelepciunea de sus, care anunță pacea lui Hristos. ”Inima nebunului este ca un vas spart și nicio știință nu va ține”, așa cum inima celui trufaș seamănă cu ”o potârniche închisă în coșniță.” (Eccl. 21,15 și 11, 32), ”căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoțiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înșelăciunea, ochiul pizmaș, hula, trufia, ușurătatea.” (Marcu 7, 22). Aș putea așterne pagini întregi despre centralitatea ”inimii” în universul biblic, dar nu un studiu de ”cardiologie sacră” mi-am propus aici, cât o reflecție despre reacția creștină față de adversități, insulte și discriminări. După trei decenii de relativă pace socială, ne-am trezit - sub presiunea apăsătoare a pandemiei declanșate anul trecut - într-o societate divizată ideologic și cultural, social și economic, politic și filozofic: o comunitate care nu mai sugerează, etimologic, nici convergența simțirilor, nici adecvarea acțiunii spre binele obștesc.

Mulți ar spune că o asemenea dispersie polemică e rodul libertății democratice și că oricine râvnește o atmosferă pacifică, fără valuri de ură și crispări partizane, dovedește o vinovată nostalgie după liniștea de plumb a totalitarismului. Est modus in rebus. Niciodată nu a existat o societate perfect creștină (deși Biserica tinde să fie o societate a celor desăvârșiți). Nici măcar în idealizatul Bizanț, unde viciul, trădarea, intriga, lăcomia, lașitatea și violența vindicativă au coexistat mereu cu virtutea, loialitatea, armonia, prudența, curajul și iertarea, așa cum se întâmplă în orice civilizație, în oricare cetate, de când lumea. Fiecare grup uman și fiecare individ din care e compus acesta amestecă binele și răul, pendulează între crimă și pedeapsă, între aspirația pură și degradarea în abjecție, oscilând psihodramatic în căutarea echilibrului necesar supraviețuirii.

Ca să revenim la cotidianul românesc, e normal să trăim alături de compatrioți diferiți (ca educație, stiluri de viață, modele comportamentale) dar - dacă suntem creștini, formați în doctrina mântuitoare a Învățătorului nostru teandric – avem, indiferent de regimul politic în care funcționăm, datoria de a spori pacea socială, nu de a contribui la deteriorarea ei continuă. Amintesc acest truism pios pentru că, de când paradigma simfoniei Stat-Biserică s-a desfăcut (din cauza pluralismului democratic și a secularizării cu note frecvent anticlericale), am observat mulți creștini (cu pompă declarați ca atare) puși pe harță, vehemenți, mânuitori de anateme și etichete infamante. Ei se folosesc de ideea că nu trebuie să fii ”căldicel”, că urgența mărturisirii ia forma cruciadei zilnice și că nu poți ”întoarce obrazul”, dacă Biserica e scuipată și credința batjocorită la lumina zilei. S-a deschis, fără ca cineva să-l fi instituit, un soi de concurs: cine-i mai ortodox? Cine-i mai zelos? Cine-i mai (auto)îndreptățit să urle, să se proclame drept, să acuze și să excludă?

Biserica are dușmani, însă dacă o aperi cu armele dușmanilor ei, riști să li te alături, chiar involuntar. Riști, altfel spus, să-ți pierzi tocmai diferența, adică identitatea pe care o aperi și în numele căreia susții că te manifești. Nu există în cele două milenii de istorie a dreptei credințe apostolice precedentul unor comportamente agresive pe care Biserica să le fi sanctificat. I-o fi dat Sf. Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei o palmă ereziarhului Arie, dar cohortele de martiri au primit cu bucurie moartea pentru Hristos, fără să-și mânjească mâinile cu sângele persecutorilor, fără să tragă foloase terestre din postura de ”victimă”, fără să-și spurce gura cu înjurături și să-și schimonosească figura prin rictusuri furibunde, așa cum vedem azi, tot mai des, pe rețelele de socializare. Creștinul pus pe scandal, ofensiv și înfuriat vădește un alarmant deficit catehetic și de cultură istorico-teologică, dar și o vinovată neîncredere în puterea Proniei, singura forță, sofianică și harică, la nivelul căreia se reglează derivele parcursului uman. Credința fără fapte (și argumente inteligent apologetice) moartă este, numai că faptele noastre trebuie să asculte ritmul unei inimi curate, sănătoase și senine, orice încercări ne-ar pune la bătaie răbdarea.

 

Teodor Baconschi

CONFERINȚE PREOȚEȘTI DE TOAMNĂ ÎN ARHIEPISCOPIA SIBIULUI

 

         Preoții din cele 10 protopopiate ale Arhiepiscopiei Sibiului au posibilitatea să participe în perioada 15-20 octombrie la conferințele preoțești de toamnă. Din cauza pandemiei cu noul tip de coronavirus și pentru a preveni răspândirea infectării, conferințele de toamnă din Arhiepiscopia Sibiului se desfășoară în mediul online.

        Prima conferință preoțească de toamnă din Arhiepiscopia Sibiului a avut loc joi, 15 octombrie, și a reunit slujitorii sfintelor altare din protopopiatele Sibiu, Avrig și Săliște. Tema conferinței a fost „Pastorația familiei și filantropia ortodoxă de ieri și de azi”. Lucrările conferinței preoțești au fost prezidate de Înaltpreasfințitul Laurențiu, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului. Ierarhul a prezentat la începutul conferinței un referat intitulat „Liturghia și filantropia. Daruri ale Duhului Sfânt” prin care a subliniat legătura dintre cultul, credința, trăirea spirituală a Ortodoxiei și faptele bune.

        „Prin Sfânta Liturghie omul îşi găseşte sensul adânc al existenţei sale, şi anume detaşarea de viaţa egoistă şi umplerea de viaţa infinită a comuniunii dragostei jertfelnice a Sfintei Treimi. Scopul existenţei umane este dăruirea de sine. Viaţa noastră e un dar al lui Dumnezeu. De aceea trebuie s-o întoarcem lui Dumnezeu ca darul nostru şi de aceea fiecare ectenie a Liturghiei ortodoxe se termină cu îndemnul: «Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm». Iubirea altruistă a lui Hristos pe care o gustă sufletul omului îl face pe acesta capabil să se dăruiască lui Dumnezeu şi aproapelui. Căci din dăruirea de sine a unuia ia putere să se dăruiască celălalt şi-l face pe cel dintâi să răspundă cu o dăruire şi mai mare, căci doar nobleţea dăruirii de sine arătată semenului îl poate mişca pe acesta şi îl poate atrage spre dăruirea sa supremă lui Dumnezeu”, a subliniat ÎPS Mitropolit Laurențiu.

       

        Familia creștină și pastorația

        Conferința a continuat cu prelegerea pr. prof. dr. Vasile Mihoc, invitat al organizatorilor pentru a vorbit preoților despre „Familia creștină în lumina Sfintei Scripturi”. Mai apoi, preoții au avut posibilitatea să asculte prezentarea preotului Cristian Ioan Nicolae de la Parohia Turnu Roșu din Protopopiatul Avrig, intitulată „Cateheza parohială – modalitate de predare a învățăturii ortodoxe către tineri”. Ultimul referat susținut în cadrul conferinței a fost intitulat „Repere actuale privind activitatea misionară a preotului în mediul rural: provocări, șanse din perspectiva pastorației familiei de azi” și a fost pregătit de preotul Bogdan Fluieraș din Parohia Sibiel, Protopopiatul Săliște.

        Întâlnirea preoților din cele trei protopopiate menționate a continuat cu discuții pe marginea celor prezentate.

        Preoții din Protopopiatele Mediaș și Agnita s-au întâlnit vineri, 16 octombrie, în mediul online, la cea de-a doua conferință preoțească de toamnă din Arhiepiscopia Sibiului. Lucrările conferinței au fost prezidate de Înaltpreasfințitul Laurențiu, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului. Tema conferinței a fost „Pastorația familiei și filantropia ortodoxă de ieri și de azi”, iar invitatul preoților din cele două protopiate amintite a fost prof. univ. dr. Paul Brusanowski de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna” din Sibiu. Prelegerea invitatului a fost intitulată „Aspecte ale filantropiei în trecutul Bisericii Ortodoxe Române” și a evidențiat lucrarea misionară făcută în special la bolnițele din mănăstiri.

        Preoții participanți au avut posibilitatea să asculte prelegerea intulată „Liturghia și filantropia. Daruri ale Duhului Sfânt” a ÎPS Mitropolit Laurențiu, iar mai apoi referatul „Pastorația familiilor tinere în contextul actual al societății seculare” al pr. Flaviu Fleșer din Parohia Mediaș-Cimitir, Protopopiatul Mediaș. Ultimul referatul prezentat s-a intitulat „Impactul fenomenului migrației și identificarea unor soluții misionar-pastorale pentru familiile împărțite” și a fost elaborat de pr. Marius Andrei Briscan de la Parohia Vecerd, Protopopiatul Agnita.

        Conferințele preoțești de toamnă au continuat în Arhiepiscopia Sibiului prin întâlnirea în mediul online a slujitorilor sfintelor altare din Protopopiatul Brașov, Protopopiatul Bran-Zărnești și Protopopiatul Prejmer-Săcele. Lucrările au fost prezidate de Înaltpreasfințitul Laurențiu, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului.

        Discuțiile din cadrul conferinței online s-au concentrat în jurul temei „Pastorația familiei și filantropia ortodoxă de ieri și de azi”. După cuvântul de binecuvântare al ÎPS Mitropolit Laurențiu, a vorbit invitatul preoților brașoveni la această conferință, pr. lect. univ. dr. Ilarion Mâță de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași, consilier social în cadrul Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, ctitor al Așezământului socio-cultural de la Hârja, județul Bacău. Părintele Ilarion Mâță a susținut o prelegere intitulată „Managementul unei instituții social-filantropice” și a prezentat preoților brașoveni modalitățile prin care parohiile pot deveni organizații filantropice, cum se pot acredita și licenția ONG-uri și servicii filantropice, iar mai apoi a prezentat lucrarea și misiunea Federației „Filantropia” a Patriarhiei Române și proiectul din Parohia Hârja, model de bune practici în domeniul asistenței sociale la nivelul Uniunii Europene.

       

        Pastorație și filantropie

        Conferința a continuat cu referatul „Lucrarea filantropică în mediul urban. Modalități practice de realizare”, prezentat de pr. Aurelian Nicu Reit de la Parohia Brașov-Tocile II, Protopopiatul Brașov. Părintele Liviu-Florin Ivănușcă din Parohia Dumbrăvița, Protopopiatul Bran-Zărnești, a prezentat mai apoi referatul „Filantropia românească. Privire transilvăneană”, iar părintele Antonio Aroneasa de la Parohia Săcele-Satulung 1, Protopopiatul Prejmer-Săcele, a prezentat referatul intitulat „Pastorația tinerilor azi”. Ultimul referat prezentat a fost intitulat „Pastorația familiei creștine în contextul societății secularizate. Sfânta Scriptură – mijloc misionar în pastorația familiei”, elaborat de preotul Cornel Toma de la Parohia Brașov-Noua II, Protopopiatul Brașov.

        Conferința s-a încheiat cu discuții legate de misiunea filantropică la care sunt chemați preoții în lucrarea lor, mai ales în această perioadă de criză provocată de pandemia cu noul tip de coronavirus.

        Ultima conferință preoțească de toamnă din acest an în Arhiepiscopia Sibiului a adunat preoții din Protopopiatul Făgăraș și din Protopopiatul Rupea, județul Brașov. Conferința organizată online a fost prezidată de Înaltpreasfințitul Laurențiu, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului.

        În prima parte a conferinței, preoții au avut posibilitatea să asculte un cuvânt de binecuvântare al ÎPS Mitropolit Laurențiu, iar mai apoi, prelegerea pr. conf. univ. dr. Daniel Buda, decanul Facultății de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna” din Sibiu. Părintele decan a vorbit preoților despre pastorația în diaspora, aducând mărturii și exemple din experiența sa vastă în slujirea românilor din comunitățile din Elveția. Intitulată „Câteva gânduri despre pastorația copiilor în comunitățile românești din diaspora”, prelegerea părintelui Daniel Buda a evidențiat principalele caracteristici ale misiunii ortodoxe în rândul copiilor din comunitățile românești din diaspora.

       

        Migrație și secularizare

        În a doua partea a conferinței, preoții din cele două protopopiate au ascultat referatele citite de doi slujitori ai sfintelor altare. Cele două referate au continuat tema pastorației familiei, atât în țară, cât și în diaspora. Astfel, părintele Cristian Mihai Joița de la Parohia Săsciori, Protopopiatul Făgăraș, a prezentat referatul intitulat „Impactul fenomenului migrației și identificarea unor soluții misionar-pastorale pentru familiile împărțite”, iar părintele Emanuel-Lucian Stupu de la Parohia Comăna de Jos, Protopopiatul Rupea, a prezentat referatul intitulat „Pastorația familiei creștine în contextul societății secularizate. Sfânta Scriptură – mijloc misionar în pastorația familiei”.

        Conferința s-a încheiat cu discuții legate de cele prezentate în cadrul întâlnirii și cu îndemnul ÎPS Mitropolit Laurențiu adresat preoților de a intensifica pastorația, cateheza și misiunea în rândul familiilor, în special în rândul copiilor și tinerilor.

Dr. Ștefan MĂRCULEȚ

Identitate, popor, continuitate – clișee - Parte de carte –

        În același fel în care, aproape zilnic, căutăm cu înfrigurare pastile care să ne facă să uităm, pastile care să ne alunge durerea, pastile care să ne rezolve problemele, de orice fel, astăzi alergăm, poate cu o încrâncenare mai mare ca niciodată, să ne tăiem rădăcinile, să uităm trecutul, să trăim într-un viitor fabricat, să ne transferăm, dacă se poate, într-o vedere sau într-un wallpaper de pe vreun computer, cu vreun peisaj care, neapărat, îți taie răsuflarea.

        Dacă, totuși, ne aflăm în tabăra cealaltă, și acolo fugim, și acolo suntem mereu grăbiți, doar că scopul este diferit, probabil opus, însă, în mod esențial, tot extrem. În această tabără căutăm să demonstrăm tuturor că greșesc, că suntem numai rădăcini, că, de fapt, tot ce vine din altă direcție nu face altceva decât să ne afecteze negativ, să încerce constant să ne deraieze, să ne deturneze de la calea cea adevărată, să ne îndepărteze de poporul nostru, de milenarismul acestuia, de tradițiile noastre neapărat măcar pre-dacice, de tot ceea ce înseamnă naționalism. Avem impresia că, indiferent în care dintre cele două tabere ne aflăm, avem dreptate. Avem impresia că, în mod necesar, ceilalți sunt pierduți. Poate, totuși, în orice tabără te vei fi aflând, te vei opri un pic din alergare și vei lua un exemplu diferit. Iar astăzi vreau să vorbesc tocmai despre acest exemplu diferit, acela al sfinților care au înțeles că universală este doar credința și că pe această universalitate se poate întemeia, într-adevăr, un popor, o națiune, o naționalitate.

        Cartea pe care doresc să o prezint în rândurile următoare este Sfântul Nicolae Velimirovici, noul Ioan Gură de Aur, publicată, în traducere din limba engleză, de către monahia Theodora Videscu, la editura Nemira. Avem două perspective, aceea a episcopului sârb Artemie Radoslavievici și aceea a scriitorului rus emigrat în 1945 în Statele Unite ale Americii, Vladislav Maevskii. Se precizează încă de la început faptul că „lucrarea a apărut în limba engleză la St. Tikhon Seminary Press, 2011. Originalul a fost scris în limba sârbă și publicat în Serbia în anul 1986 (...) la Belgrad”. Prima parte a cărții, Noul Ioan Gură de Aur, alcătuită de episcopul Artemie, prezintă viața lui Nicolae Velimirovici, lucrările sale teologice și literare, activitatea – atât pe tărâm sârbesc, cât și în perioada exilului din Statele Unite apoi mutarea sfintelor sale moaște din America în Serbia și cultul de cinstire adus de conaționalii săi Episcopului Nicolae Velimirovici. A doua parte, Moartea Episcopului Nicolae, este scrisă de Vladislav Maevskii, profesor la Seminarul Ortodox american unde a activat și Nicolae Velimirovici, și cuprinde detalii despre întâlnirile și conviețuirea celor doi mai sus menționați, despre statura duhovnicească a, pe atunci, episcopului sârb, despre moartea acestuia, toate urmate de anexe din scrierile sfântului.

        Născut în 23 decembrie (calendar vechi) 1880 în satul Lelici, Nicola este fiul unor țărani simpli, buni creștini, Dragomir și Katarina. Încă de pe băncile facultății s-a evidențiat ca un foarte bun orator și un mare iubitor de cultură și de carte, atât de literatură, cât și de teologie. După încheierea studiilor teologice la Belgrad, a fost bursier în mai multe orașe din Europa, la Facultatea Catolică din Berna, în Germania, Anglia și Elveția, apoi petrecând o perioadă semnificativă în Rusia. La 28 de ani devine doctor în Teologie la Berna, cu o disertație cu titlul Credința în Învierea lui Hristos ca dogmă fundamentală a Bisericii Apostolice, urmând apoi un doctorat în Filosofie, început la Oxford și încheiat la Geneva, printr-o disertație în limba franceză, Filosofia lui Berkeley. A fost tuns în monahism, apoi hirotonit ieromonah în anul 1909 la mănăstirea Racovița. A predat la Facultatea de Teologie „Sfântul Sava”, din Belgrad, iar începând cu anul 1915, guvernul Serbiei îl trimite într-o misiune de a prezenta interesele poporului său în America și Anglia, unde se află până în anul 1919. În martie 1920 este ales Episcop de Jicea, iar către sfârșitul anului este transferat la Episcopia de Ohrida. În anul 1941, în timpul celui de-al doilea război mondial, este arestat de către germani, mai târziu fiind trimis în lagărul din Dachau, de unde este eliberat în mai 1945. În anul 1946, Episcopul Nicolae ajunge în America, unde activează ca profesor în cadrul mai multor Seminarii Teologice, până la moartea sa, în martie 1956. Prin activitatea sa la toate nivelurile, de la administrație, la cultură, teologie și literatură, dar mai ales prin predicile sale și prin marile cuvântări, Episcopul Nicolae Velimirovici nu a fost numai iubit de către poporul sârb, ci a fost un adevărat factor de coagulare și de inspirație pentru aceștia, de aceea a fost asemănat cu Sfântul Sava, dar și cu Sfântul Ioan Gură de Aur. Demn de reținut este și faptul că, pentru el, naționalismul adevărat este de fapt un universalism al credinței creștine, care stă la baza formării și consolidării oricărei nații, tocmai aceasta subliniind și sfântul sârb că a fost avantajul activității de încreștinare și de unificare ca neam a sârbilor de către Sfântul Sava.

[Sfântul Nicolae Velimirovici, noul Ioan Gură de Aur, 1880-1956, traducere: Monahia Theodora Videscu, Editura Nemira, București, 2014, 140 p.].

Pr. Dr. Daniel PUIA-DUMITRESCU

CREAȚIA RELIGIOASĂ A LUI MARȚIAN NEGREA

            

            Despre muzica religioasă a lui Marțian Negrea nu s-a putut vorbi în „iepoca” ateo-comunistă, iar în cele trei decenii postcomuniste nu s-a știu de cea mai parte a acesteia. Valorosul Recviem – parastas a putut fi „resuscitat” doar după „atacul cerebral” al ideologiei comuniste, compozitorul nebeneficiind de dreptul de a-și asculta propria creație în sălile de concert cărora le-a fost destinată.

        Creația religioasă a lui Marțian Negrea, fiu de cântăreț bisericesc, discipol al lui Timotei Popovici la Seminarul andreian din Sibiu și al lui Eusebie Mandicevschi la Viena, cuprinde mai multe lucrări ce pot fi împărțite în două mari categorii: prelucrări ale unor melodii cu tematică religioasă de tipul colindelor și de melos bisericesc propriu-zis.

        Voi dezvolta în monografia dedicată marelui compozitor transilvănean, născut în Valea Viei și școlit la Sibiu, dihotomia falsă – religios-laic – cu care operează unii cercetători creația lui George Enescu, ca și cea a lui Eminescu, infirmând această dihotomie, care a determinat – ca și în cazul lui Negrea – ignorarea creației religioase.

        Interzicerea interpretării și comentării pieselor cu conținut religios este principalul motiv al necunoașterii acestei categorii de creații, iar condamnarea lor a rupt firul unei estetici și al unei stilistici care se conjuga cu teologia, cu literatura, cu cultura populară.

        Interdicția circulației creației religioase în țara noastră s-a prelungit, așa explicându-se omisiunea numelui lui Marțian Negrea chiar din prestigioase instrumente bibliografice ale muzicii religioase românești.

        Autor al primei monografii închinate lui Ion Căianu, Negrea descoperise în culegerea înaintașului său din Căianul Mic și restituise melodiile românești, dominate de cea a colindei Cantio jucunda de nuptiis Canae Galilleae. Aceasta putea constitui un îndemn suplimentar pentru armonizarea corală a unor colinde și cântece de stea, păstrate încă în manuscrise: Ian-te scoală, gazdă,  Zăurel de ziuă, Colo-n sus, O, ce veste minunată, Astăzi proorociile etc.

        Compozitorul ardelean s-a bucurat de aprecierea unor concursuri, beneficiind în anul 1940 de premiului Cremer, pentru colinda – passacaglie Ferice de El(u), o adevărată piatră de încercare determinată de asocierea melosului de colindă cu o formă reprezentativă preclasică. În 1916 compozitorul semna corul bărbătesc cu solo de bariton, pe versuri de I. Pârvulescu, Vecernia, iar în 1969 piesa Iisus si Magdalena, pentru voce înaltă și pian, pe versuri de Lucian Blaga

        O adevărată „replică” dată creației omonime a profesorului său Eusebie Mandicevschi o reprezintă corul Rugăciune – Rugămu-ne-ndurărilor – pe versurile lui Eminescu, terminat în 1921, tipărită de Sabin Drăgoi, la Timișoara.

        Psalmul 123 – o cântare a treptelor – poate fi considerat o creație reprezentativă a muzicii corale românești, fiind inclusă și în programul manifestărilor Festivalului Internațional George Enescu și prezentată de corul Preludiu, dirijat de Voicu Enăchescu, la cea de a XXXV-a ediție a Festivalului Internațional de Muzică Ortodoxă de la Bialystok, din Polonia, unde interpreții au dobândit Medalia da aur.

        Nu trebuie uitată în acest context încercarea păstrată în manuscris Cântarea Sf. Ambrozie, pentru orchestră și cor la unison, dar mai ales Serviciul religios al Te Deum-ului românesc, cor mixt a cappella, bazat pe melodii tradiționale bisericești aparținând lui Anton Pann, Macarie Ieromonahul, Dimitrie Suceveanu etc., lucrare dominată de cunoscuta cântare tradițională a serviciului Mântuiește, Doamne, poporul Tău.

        Marțian Negrea se numără printre compozitorii care au integrat melodii cu tematică religioasă în creații ample, cum ar fi troparul Nașterii și colinda Ian-te scoală din splendidul tablou Crăciun trist din suita Povești din Grui, o adevărată replică ardelenească a Suitei Săteasca a lui George Enescu sau a Priveliștilor moldovenești a lui Mihai Jora. Colinda Zăurel de ziuă – prelucrată pentru cor mixt – servește compozitorului sugerarea purității vieții spirituale țărănești din opera Marin Pescarul.

        Recviemul – Parastas reprezintă replica ortodoxiei românești la recviemul catolic și protestant, compozitorul turnând în tiparele occidentale substanța muzicală ortodoxă, după care slujba înmormântării reprezintă doar despărțirea fizică de cei rămași, a celui plecat din această lume. Așa se explică absența din el a amenințătoarele părți ale recviemului catolic: Dies irae, dies illa…, Tuba mirum…, Mors stupebit.., Rex tremendae… etc., compozitorul introducând al doilea termen specific lumii ortodoxe și deplasând accentul de pe dramatismul morții pe nădejdea vieții veșnice.

        Am apreciat în mai multe materiale publicate faptul că, alături de Oratoriul de Paști al lui Paul Constantinescu, Requiemul – Parastas al lui Negrea pot fi considerate pagini reprezentative ale muzicii ortodoxe și românești, demne a fi cunoscute în lumea întreagă.

        Este lăudabil faptul că unele dintre creațiile amintite se bucură de aprecierile lumii muzicale sibiene și sper ca prezentul material să constituie un îndemn pentru extinderea abordării creației celui mai important compozitor al Transilvaniei de sud.

Prof. Dr. Vasile VASILE

TEOLOGIE ȘI SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

 

În contextul lansării proiectului 10 mari filantropi de către Arhiepiscopia Sibiului am primit pe adresa redacției lucrarea domnului col. (r) Ion Maftei dedicată unui filantrop „uitat” și intitulată: Un mare filantrop: Constantin N. Vasiliu Bolnavu – istoricul moșiei Dulcești, apărută la Editura Militară în 2016. Autorul prezintă în paginile acestei lucrări personalitatea impresionantă a celui care a realizat pe moșia de la Dulcești o fermă model și o moară elvețiană care își continuă activitatea până azi. Moara nu era destinată localnicilor care aveau în proprietate doar o palmă de pământ, ci numai celor care dețineau suprafețe mari de teren. Boierul a construit, alături de moară, și un beci cu două galerii laterale, fântână și un bazin de apă. După 1990, părțile laterale ale beciului s-au dărâmat, dar fântâna este funcțională și astăzi.

        Boierul a adus mașini și utilaje marca Buhler (Elveția), care au fost păstrate până astăzi. Făina de calitate produsă la Dulcești a dus faima morii în toată Moldova. Cine intră în moara de la Dulcești pătrunde în atmosfera acelor vremuri. Moara a fost construită pe două niveluri, iar interiorul este neschimbat. Procesul tehnologic este simplu. Grâul este introdus în „curățătorie”. De acolo este condus în mașinile de măcinat, timp în care omul poate vedea, prin intermediul unor cilindri transparenți, cum se transformă grâul în făină. La etaj sunt sitele care cern făina rezultată după măcinare, precum și sistemul de aspirație, care scoate cenușa (n.r. – tărâțele) din făină. Transmisia mișcării de la motoare înspre moară se face prin curele din piele care au vechimea morii, la fel ca și grinzile de susținere a morii sau scările dintre cele două niveluri ale clădirii. Nu s-a renunțat la nici o mașină, utilaj sau accesoriu din această moară. S-au făcut doar lucrări de întreținere și revizii în fiecare an.

        Acest mare filantrop a fost cel care a sprijinit 100 de băieți și 100 de fete din familii modeste să frecventeze cursurile liceelor Roman Vodă și Sturdza-Cantacuzino din Roman, găzduindu-i în două cămine pe care el le-a cumpărat în vecinătatea celor două instituții de învățământ. Același lucru s-a întâmplat și cu câteva sute de studenți din București care au locuit în imobilul deținut de filantrop în Piața Amzei pentru a le fi facilitat accesul la facultățile vremii din capitală. Constantin Vasiliu Bolnavu a fost cel care a suportat costurile școlarizării pariziene a lui Henri Coandă, cel care a marcat aeronautica românească și pe cea mondială și care, fără ajutorul material al marelui filantrop, nu ar fi devenit ceea ce este el astăzi.

        Așadar, detalii despre moșia de la Dulcești și detalii despre acest mare filantrop se găsesc în paginile cărții lui Ion Maftei, pe care îl felicităm, și îndemnăm cititorii să parcurgă această lucrare ce se poate asemăna cu marile lucrări ale literaturii noastre pe care le-am parcurs fiecare la orele de literatură.

Mitropolitul LAURENȚIU

„Cine-mi va scrie povestea?”

                   Una dintre cărțile care trebuiau scrise este, fără niciun dubiu, și romanul lui Adrian Lesenciuc – Balada care aduce în prim-plan ,,povestea” plină de lumină a compozitorului Ciprian Porumbescu îmbrățișată și vegheată de figura tatălui său, preotul Iraclie, un adevărat Iov care poartă pe umerii săi destinul familiei și al comunității pe care o slujește, ca un ,,țap ispășitor” ce-l prefigurează pe ,,mielul lui Dumnezeu”.

        Descendent din familia Golembiovscki-Porumbescu, Adrian Lesenciuc ne dăruiește acest roman istoric, bazat pe biografia familiei Porumbescu, având în centrul lui două figuri polarizante: părintele Iraclie și fiul său Ciprian.

        Filozoful Mircea Florian punctează, în ,,Îndrumare în filosofie”, sensul istoriei gândind evocarea trecutului ca o transfuzie a sângelui prezent în umbrele trecutului. Tot trecutul, cu urmele arheologice și cronicile sale, înseamnă o parte din noi, fii ai prezentului.

        Acest tip de prezență îl exersează Adrian Lesenciuc prin acest nou roman reconstruind, pentru contemporaneitatea aflată într-o mare criză de identitate, nu doar profilurile unor personaje cu amplă anvergură istorică, ci și climatul unui timp care a marcat evoluția istorică a neamului nostru spre coagularea într-un stat unitar românesc.

        Dacă în ,,Limbile vântului” Adrian pune în discuție neajunsurile unei culturi osificate vorbind despre temeiurile identității și credinței, în romanul de față ne oferă posibile modele pe care eu le văd însumate în părintele Iraclie și fiul său Ciprian.

        Pare o constantă a romanelor lui Adrian nevoia de a vorbi despre pericolele falsificării istoriei și despre prelungirea distopiei din trecut în prezent fie că vorbim despre ,,Limbile vântului”, fie despre ,,Cimitirul eroilor” (distins cu premiul ,,Romanul anului 2017-2018” la Colocviul Romanului Românesc Contemporan 2018). Dacă acceptăm ideea potrivit căreia istoria este cadrul divin în care omul își manifestă conștient libertatea căutării lui Dumnezeu, avem în părintele Iraclie condiția ontologică a omului în lume, aceea de a fi în istorie.

        Destinul nostru cultural a stat sub semnul tainei mănăstirești, așa cum cel al părintelui Iraclie s-a plămădit în jurul vieții mănăstirești a Putnei Sfântului Ștefan. Poate de aici, spun unii, și ,,anonimatul” românilor în istoria culturii vechi. Omul duhovnicesc trăiește anonim duhul lumii pentru că e lipsit de orgolii și ambiții, așa cum icoana e un dar ,,anonim” adus lui Hristos.

        Arta spațiului ortodox și-a păstrat energia tainică a credinței, ea a rămas o formă a rugăciunii, de aceea putem vorbi în spiritul răsăritean despre o ,,estetică a tainei”. Pe aceasta cred că a slujit-o Ciprian Porumbescu dincolo de toată pregătirea sa muzicală vieneză.

        Taina definește poezia, pictura, dar și muzica, în care prezența lui Dumnezeu, a Duhului, e stare de grație, căci ,,nimeni nu poate lua nimic dacă nu-i va fi dat lui din cer”. Artistul ortodox este legat de tainele cerești pentru că e un primitor al glasului divin. În spiritualitatea ortodoxă omul când se roagă nu pleacă din sine spre Dumnezeu, ci Îl cheamă smerit pe Dumnezeu în casa inimii sale, Îl primește pe oaspetele ceresc în odaia de taină a sufletului (Alexandru Horia, Vorbirea în șoaptă, 1995).

        Cum am putea privi altfel creațiile muzicale ale lui Ciprian Porumbescu: Liturghia Sfântului Grigore, Tatăl nostru, Adusu-mi-am aminte, Heruvicul sau chiar Balada, Cântecul gintei latine, Imnul Unirii, Pe-al nostru steag e scris unire sau cântecul Tricolor.

        Romanul descrie efervescența națională la sfârșitul secolului al XIX-lea și lupta de deșteptare a neamului față de politica ,,pașilor mici” a Vienei ce a încercat slavizarea Bucovinei prin dislocarea neamurilor din Galiția și revărsarea lor peste satele românești, iar mai apoi prin germanizarea prin studii a elitei bucovinene a încercat subtil să înfrângă orice dorință naționalistă românească în Bucovina. Și atunci ,,când te expulzează istoria, nu-ți rămâne decât să-ți faci propria istorie”. Deși e romanul ,,iubirilor” lui Ciprian Porumbescu, epicul este îmbrăcat în jurul părintelui Iraclie, tatăl lui Ciprian, ca-ntr-un jurnal de viață, de la copilăria lui din jurul mănăstirii Putna și a părintelui Ghenadie, până la moartea lui Ciprian, amintindu-ne una dintre paginile triste de istorie a Bisericii ortodoxe române în Bucovina.

        Părintele Iraclie fusese secretar al gazetei ,,Bucovina” împreună cu frații Hurmuzachi, în vremea Revoluției de la 1848, alături de alți oameni remarcabili: Alecsandri, Negruzzi, Kogălniceanu, Pumnul, Cipariu și Bariț. Avea legături cu Brașovul scriind la ,,Gazeta de Transilvania” a Mureșenilor. Aici va preda Ciprian, la liceul marelui Andrei Șaguna, muzica, fiind și dirijorul Bisericii Sfântul Nicolae din Schei.

        Pe fondul acestui spirit de neam creează Ciprian întreaga sa muzică ce gustă din rafinamentul occidental, dar e profund străbătută de ,,arheologia spirituală” a creației folclorice generate de lumea satului.

        Cântecul, jocul, portul se împletesc cu responsabilitatea pentru întreaga comunitate adunată în jurul bisericuței de lemn, în taina șoptită a Împărăției.

        Romanul lui Adrian Lesenciuc poate fi și un ghid de reconfigurare a dimensiunii ortodoxe a acestui neam, atât de neînțeleasă și hulită în vremea pe care o traversăm. Transpare un duh de simțire românească și ortodoxă ce ne așază în starea de interval a ortodoxiei, ce se împletește între ivit și neivit, între vorbire și nevorbire. Cum bine zicea Alexandru Horia: ,,Creștinismul răsăritean e o religie a șoaptei pentru că șoapta e zicere și taină... în ambiguitatea șoaptei se află logodna dintre Dumnezeul apofatic și Cel catafatic, între dezvăluire și ascundere”.

        În aceste ,,categorii” își face loc creația lui Ciprian Porumbescu ce redă bogăția de stări și armonii a sufletului românesc, cuprins între luciditatea rațională a latinității personaliste și sentimentul răsăritean de taină prezentă în toate.

Dincolo de toată frumusețea scriiturii nu poți să nu observi atmosfera acelui timp, idealurile (care par azi desuete), dar și neajunsurile, atât de comune și azi.

        ,,Cred că acesta e marele nostru păcat, ca neam: avem prea multe lichele, prea mulți care nu fac altceva decât să-i oprească din drumul către înalte demnități pe cei ce muncesc pe drept și merită să ajungă sus, să nu lase să se așeze societatea după norma dreptății și a bunului simț”. (vorba părintelui Iraclie)

        Romanul lui Adrian Lesenciuc pare să ne spună că adevărata ,,schimbare la față” a destinului nostru spiritual e recuperarea virtuților sufletești, a luminii creștine, auzirea din nou a șoaptei Mântuitorului și regăsirea bucuriei inimii (,,Crai Nou” al Împărăției) în această lume de acum aflată ,,pe culmile disperării”.

        [Adrian Lesenciuc, ,,Balada”, Ed. Creator, 2020, 342 p.]

Pr. Dr. Cristian MUNTEAN

Un conflict efervescent

 

        Pentru civilizația bizantină, apariția islamului în veacul al VII-lea, a reprezentat lungul început al sfârșitului. Imperiul creat de Noua Romă de pe Bosfor era sediul Ortodoxiei calcedoniene. În Estul său existau biserici monofizite sau nestoriene, implantate din Persia, până în China. Când negustorul Mahomed începea să-și transcrie revelațiile, el absorbise deja tradiția monoteismului semitic, prezentă în Arabia, prin comunități iudaice și diverse medii monahale creștine, ortodoxe sau nu. Asupra lui și-a exercitat influența și zoroastrismul, viu până astăzi, ici-colo, în Iran sau India. Emergența militară impetuoasă a islamului s-a produs în acest vast spațiu răsăritean care fusese, din vremuri arhaice, matricea celor mai de seamă civilizații. Grecii, popor maritim, au preluat semințele filozofiei din spațiul caldeean, sumerian, hittit, fenician și egiptean. Alexandru Macedon a pornit spre Răsărit. Imperiul său, perpetuat de Diadohi, în contextul dinastiilor elenistice, a fost de asemenea „oriental”. Putem spune că translatio imperii & translatio studii s-au petrecut pentru că islamul a dislocat Bizanțul. A reușit, după secole de încercuire, să-l restrângă și cucerească. I s-a substituit, ca imperiu și nouă religie, după ce a preluat de la el arte, meserii, tehnici și conținut enciclopedic.

        Până la Carol cel Mare și mult după el, Occidentul latin a fost o copie provincială a Bizanțului. E suficient să-i studiem formele artistice: arhitectura sacră, iconografie, arte minore (orfevrărie, manuscrise miniate etc) pentru a constata această dependență a periferiei apusene față de metropola constantinopolitană. Occidentul putea salva Bizanțul. Nu a făcut-o și pentru că a văzut în decăderea „grecilor schismatici” sursa unui destin cu mult mai măreț pentru el însuși. Pe de altă parte, s-a confruntat și el cu pericolul otoman sau arab. A reușit să respingă valul invaziilor abia la Viena și Lepanto, după ce – cu secole înainte – Franța oprise expansiunea islamului iberic la Poitiers. Bizanțul chiar a fost scutul care a apărat Occidentul de islamizare, fără să poată evita el însuși această dramatică mutație istorică.

        Dar Occidentul latin, far al civilizației globalizate și matrice (pe linie mai ales puritan-protestantă) a Noii Lumi americane, continuă să suporte provocările islamului radicalizat, așa cum am văzut de la 11 Septembrie 2001, până la recentele atentate din Franța. Tensiunea acestor două monoteisme se vede și în noua politică a lui Erdogan (transformarea catedralei Sfânta Socia din muzeu, în moschee) ca și în conflictul aproape fățiș dintre Turcia și Grecia, deloc limitat la chestiunea cipriotă. Secularizat radical, în Europa „carolingiană”, sau renăscut după căderea comunismului, în Europa centrală și de Est, creștinismul continuă să suporte atât decreștinarea forțată a Orientului Apropiat, cât și atacurile directe ale islamismului, pe propriile teritorii, în UE sau SUA.

        Salafiștii și ceilalți adepți jihadiști ai Califatului universal îi numesc pe euro-americani ”cruciați”, în vreme ce „cruciații” se străduiesc să se separe de moștenirea lor creștină. Oricum, trăim acum o perioadă care pare să-i dea dreptate lui Samuel Huntington, nu lui Francis Fukuyama: asistăm la o ciocnire tectonică a civilizațiilor, într-un areal mediteraneean unde eșecul Primăverii arabe, presiunea migratorie și terorismul complică sarcina diplomației și anunță, mai ales după ce distrugerea Siriei a mutat ISIS în Libia, o perioadă complicată. Ciudat e că rivalitatea dintre islam și creștinism pleacă și din afinitățile celor două religii. Religii ale Dumnezeului unic, ale Cărții, ale tradiției profetice întemeiate de Patriarhul Avraam, ale Fecioarei Maria (căreia Coranul îi dedică sura XIX) și ale ierarhiilor angelice. Sufismul e profund înrudit cu spiritualitatea monastică. Seria interferențelor și confluențelor poate umple rafturi întregi. Încă de la Sf. Ioan Damaschin, creștinii au privit islamul ca pe o sectă eretică a religiei lor. Vor fi aceste afinități baza unui dialog inter-religios care să pacifice relația celor două universuri religioase, sau vor rămâne sursa unei competiții, inclusiv geopolitice, fără ieșire irenică? Pentru moment, nimeni nu poate oferi un răspuns valid.

Teodor BACONSCHI

LITURGHIE ŞI FILANTROPIE, DARURI ALE DUHULUI SFÂNT (I)

 

  

         În limba greacă, termenul de λειτουργία înseamnă slujire comună a poporului [Termenul λειτουργία (λειτον εργον) este compus din două substantive, şi anume: εργον, care înseamnă faptă, treabă, lucrare, îndeletnicire, şi: λήϊτος, care provine de la ληός sau, în dialect atic, λαός şi înseamnă oficiu public. Verbul λειτουργειν înseamnă a săvârşi ceva pentru popor, iar λειτουργία era o acţiune, o lucrare, îndeplinită în folosul poporului. A se vedea: Pr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucureşti, 1972, p. 140], dar, în înţeles creştin, Sfânta Liturghie este, concomitent, lucrare de mulţumire sau recunoştinţă a poporului credincios adusă lui Dumnezeu, dar şi lucrare sfinţitoare a lui Dumnezeu pentru popor [ÎPS Dr. Daniel Ciobotea, „Liturghie Euharistică şi Filantropie creştină – necesitatea unităţii dintre ele”, Candela Moldovei, an. XII (2003), nr. 10, p. 4]. Tradiţia patristică a definit prin termenul „liturghie” comuniunea de iubire veşnică dintre Persoanele Sfintei Treimi, de care sunt chemate să se împărtăşească prin har toate fiinţele create [René Bornert, Les commentaires byzantins de la divine Liturgie du VII-e siècle, Paris, 1966, p. 36]. Dumnezeu a creat persoanele umane, pe care a vrut să le iubească ca Tată şi ca Frate, în Sfântul Duh. Omul era chemat să ajungă fiu al lui Dumnezeu prin harul Sfântului Duh, să intre şi să trăiască veşnic în această iubire veşnică a Sfintei Treimi. Atunci însă când omul a ieşit din fericita comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi, prin neascultare, Tatăl L-a trimis pe Fiul Său să se facă Frate deplin şi după umanitate cu cel căzut, să îl răscumpere din tirania păcatului, a morţii şi a diavolului, să îl readucă la fericirea cea dintâi, să ducă până la jertfa de Sine dragostea Sa faţă de om, dându-i nemurire prin Învierea Sa [Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 11].

        Creştinismul arată că la originea lumii şi la temelia existenţei tuturor lucrurilor stă dragostea jertfelnică, altruistă, generoasă şi dezinteresată a Sfintei Treimi, pe care Ea doreşte să o sădească şi să o comunice tuturor fiinţelor raţionale create. Sfânta Liturghie săvârşită pe pământ prin ritualul actelor liturgice este tocmai mediul şi spaţiul privilegiat prin care oamenii pot gusta din această iubire a Sfintei Treimi, prin actualizarea jertfei Fiului lui Dumnezeu răstignit şi înviat. Liturghia adevărată se petrece în cer, iar noi suntem chemaţi permanent la cina Împărăţiei pentru a gusta din roadele jertfei Fiului lui Dumnezeu. La ospăţul veşnicei iubiri a Sfintei Treimi (Mt 22, 1; 14), credincioşii intră prin Sfânta Taină a Botezului şi prin cea a Mirului, reintră după căderea din ea prin Taina Mărturisirii şi cresc şi se hrănesc cu noua viaţă a lui Hristos prin Sfânta Împărtăşanie [Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Bucureşti, 1978, pp. 7-33].

        Taina cea mare a creştinismului este tocmai această posibilitate a fiinţelor create de a gusta din fericirea şi iubirea jertfelnică a Persoanelor Sfintei Treimi. În Sfânta Liturghie, omul se simte cuprins şi mângâiat de o Treime de Subiecte care a binevoit să îl aducă din nefiinţă la fiinţă şi să îl ţină în comuniune intimă cu Ea, dăruindu-i sau comunicându-i tot ce are Ea, toată dragostea Ei altruistă şi jertfelnică. Sfânta Treime este astfel în fiecare Liturghie experiată ca o realitate apofatică a cărei căldură iubitoare învăluie şi mângâie, fiind Izvorul de bucurie şi fericire care hrăneşte în chip negrăit sufletul omului. „Interesul generos al iubirii lui Dumnezeu pentru noi, arată Pr. Dumitru Stăniloae, se arată şi în faptul că împărăţia Lui este împărăţia Celui ce a voit în mod liber să ne fie şi nouă Tată. Tatăl nu este un tiran; Tatăl nu caută prin noi ale Sale, căci le are toate din veci.

        El doreşte fericirea noastră, dar în mod liber. El nu are nevoie de slava şi mulţumirea noastră pentru Sine, ci se bucură de ea… Fericirea pe care El ne-o doreşte stă în comuniunea iubirii noastre libere cu El, în arătarea iubirii Sale către noi şi în răspunsul nostru la iubirea Lui, ca semn că simţim bucuria iubirii Lui. Pe Însuşi Fiul L-a dat din iubire să Se facă om şi să moară pentru noi. L-a dat să Se facă Frate al nostru şi prin aceasta, El rămânând Tatăl Lui, să fie şi Tatăl nostru după har...” [Idem, Spiritualitate şi comuniune…, p. 33].

        După căderea în păcat, iubirea curată şi compătimitoare a Sfintei Treimi s-a arătat în întruparea Mântuitorului, Care a venit în lume să restaureze firea umană, să biruiască moartea, să desfiinţeze tirania păcatului şi a diavolului. Toată viaţa pământească a lui Iisus Hristos a fost o demonstrare a modului în care Dumnezeu iubeşte pe om, iar jertfa de pe Cruce şi Învierea au fost actele supreme de iubire ale Sfintei Treimi faţă de noi.

        Mântuitorul a biruit moartea prin moarte pentru că a primit-o de bunăvoie, din iubire şi din ascultare. Iubirea jertfelnică L-a făcut să moară, iubirea plină de milostivire I-a dat biruinţa asupra morţii, iubirea a făcut din moartea Sa jertfa curată, bine mirositoare, adusă pentru întreaga lume, prin care omul a fost readus la bucuria comuniunii cu Dumnezeu. Moartea şi Învierea Sa au dat naştere unei noi umanităţi în care trăieşte o nouă viaţă, şi anume viaţa divino-umană a lui Hristos. Prin această nouă umanitate Dumnezeu revarsă pururi darurile Sale prin Sfintele Taine şi prin toate lucrările sacramentale ale Bisericii.

        Iubirea L-a dus până la moarte, dar nu L-a lăsat în moarte pe Cel ce a acceptat-o de bunăvoie. Iubirea e mai tare decât moartea. Ea a biruit moartea pentru totdeauna. Mărturia şi puterea acestei iubiri ce a mers până la moarte a lăsat-o Fiul în instituirea Sfintei Euharistii.

        Liturghia arată că Hristos n-a terminat legătura Lui cu noi odată cu moartea primită din iubire pentru noi, ci o continuă comunicându-ni-Se ca Unul ce poartă în Sine viaţa, ca urmare a acestei morţi din iubire, pentru a sădi în noi iubirea Sa jertfelnică.

        Prin Sfintele Taine ale Bisericii, dar mai ales prin Taina Sfintei Euharistii, noi ne împărtăşim de Trupul Lui mereu frânt şi jertfit spiritual pentru noi, iar prin acest Preacurat Trup şi prin acest Preacinstit Sânge noi gustăm simţirile curate ale umanităţii lui Hristos. „Prin trupul Cuvântului lui Dumnezeu, spune Părintele Dumitru Stăniloae, simţim şi gustăm frângerea şi jertfirea din milă pentru noi. Prin Trupul dat nouă simţim pe Cuvântul lui Dumnezeu vibrând de dragoste faţă de noi, vrând să sădească în noi dragostea Sa altruistă şi jertfelnică” [Ibidem, p. 34]. Prin Trupul Lui simţim infinita Sa milă sufletească faţă de noi, care devine astfel temelie a milei noastre faţă de semeni, căci iubirea Sa este ziditoare şi creatoare de comuniune. Hristos cel răstignit şi înviat, cu Care ne unim, este curat de orice egoism şi, unindu-ne cu El, devenim şi noi liberi de lanţurile eului personal, ca adevărate „jertfe vii, bineplăcute lui Dumnezeu” (Rm 12, 1). Mila Lui pentru cei săraci şi oropsiţi o simţim în noi atât de adânc prin împărtăşire, căci El Se identifică din veac cu toţi cei umiliţi, flămânzi, goi, robiţi, împovăraţi de greutăţi (Mt 25, 34 ş.u.).

        Sfânta Liturghie este un mediu prin care oamenii nu doar gustă anticipat fericirea vieţii veşnice, ci, trecând de la o viaţă închisă în egoismul plăcerilor trecătoare, se unesc cu Dumnezeu şi unii cu alţii în duhul de jertfă al lui Hristos. Această comuniune realizată între credincioşi, în ambianţa Sfintei Treimi, este una cu Împărăţia Sfintei Treimi pe care o binecuvântăm la începutul fiecărei Liturghii, Împărăţie în care nu există stăpâni şi robi, ci toţi sunt fraţi între ei, pentru că au devenit fii ai Tatălui ceresc şi fraţi ai Fiului.

        Prin Sfânta Liturghie omul îşi găseşte sensul adânc al existenţei sale, şi anume detaşarea de viaţa egoistă şi umplerea de viaţa infinită a comuniunii dragostei jertfelnice a Sfintei Treimi [Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 8]. Scopul existenţei umane este dăruirea de sine. Viaţa noastră e un dar al lui Dumnezeu. De aceea trebuie s-o întoarcem lui Dumnezeu ca darul nostru şi de aceea fiecare ectenie a Liturghiei ortodoxe se termină cu îndemnul: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm” [Liturghier, Bucureşti, 2008, p. 133]. Iubirea altruistă a lui Hristos, pe care o gustă sufletul omului îl face pe acesta capabil să se dăruiască lui Dumnezeu şi aproapelui. Căci din dăruirea de sine a unuia ia putere să se dăruiască celălalt şi-l face pe cel dintâi să răspundă cu o dăruire şi mai mare, căci doar nobleţea dăruirii de sine arătată semenului îl poate mişca pe acesta şi îl poate atrage spre dăruirea sa supremă lui Dumnezeu. Aşa e în Treime, aşa trebuie să devină şi între noi. Unde este dragoste este şi dăruire şi libertate. Căci pentru aceasta se cere părăsirea oricărui egoism şi de aceea milostenia este strâns legată de asceză. Firea umană are nevoie de sprijinul harului şi al sfinţilor pentru a realiza această trecere de la egoism la dăruirea de sine. De aceea cerem puterea pentru acest act eroic de la Maica Domnului şi de la toţi sfinţii, care au realizat în mod plenar în persoana lor acest ideal al creştinismului. De aceea îi pomenim, înainte de a făgădui dăruirea noastră unii altora şi lui Hristos, zicând: „Pe Preasfânta, preacurata, preabinecuvântata, slăvita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim” [Ibidem, p. 134]. Dându-ne toţi lui Dumnezeu şi unii pe alţii, urmăm pilda Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor, dar ne unim şi cu ei, întărind unitatea credinţei, dar şi a vieţilor noastre în Hristos.

                                                                        † Laurenţiu,

                                            Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului