Una dintre cărțile care trebuiau scrise este, fără niciun dubiu, și romanul lui Adrian Lesenciuc – Balada care aduce în prim-plan ,,povestea” plină de lumină a compozitorului Ciprian Porumbescu îmbrățișată și vegheată de figura tatălui său, preotul Iraclie, un adevărat Iov care poartă pe umerii săi destinul familiei și al comunității pe care o slujește, ca un ,,țap ispășitor” ce-l prefigurează pe ,,mielul lui Dumnezeu”.
Descendent din familia
Golembiovscki-Porumbescu, Adrian Lesenciuc ne dăruiește acest roman istoric,
bazat pe biografia familiei Porumbescu, având în centrul lui două figuri
polarizante: părintele Iraclie și fiul său Ciprian.
Filozoful Mircea Florian
punctează, în ,,Îndrumare în filosofie”, sensul istoriei gândind evocarea
trecutului ca o transfuzie a sângelui prezent în umbrele trecutului. Tot
trecutul, cu urmele arheologice și cronicile sale, înseamnă o parte din noi,
fii ai prezentului.
Acest tip de prezență îl
exersează Adrian Lesenciuc prin acest nou roman reconstruind, pentru
contemporaneitatea aflată într-o mare criză de identitate, nu doar profilurile
unor personaje cu amplă anvergură istorică, ci și climatul unui timp care a marcat
evoluția istorică a neamului nostru spre coagularea într-un stat unitar
românesc.
Dacă în ,,Limbile vântului”
Adrian pune în discuție neajunsurile unei culturi osificate vorbind despre
temeiurile identității și credinței, în romanul de față ne oferă posibile
modele pe care eu le văd însumate în părintele Iraclie și fiul său Ciprian.
Pare o constantă a
romanelor lui Adrian nevoia de a vorbi despre pericolele falsificării istoriei
și despre prelungirea distopiei din trecut în prezent fie că vorbim despre
,,Limbile vântului”, fie despre ,,Cimitirul eroilor” (distins cu premiul
,,Romanul anului 2017-2018” la Colocviul Romanului Românesc Contemporan 2018).
Dacă acceptăm ideea potrivit căreia istoria este cadrul divin în care omul își
manifestă conștient libertatea căutării lui Dumnezeu, avem în părintele Iraclie
condiția ontologică a omului în lume, aceea de a fi în istorie.
Destinul nostru cultural a
stat sub semnul tainei mănăstirești, așa cum cel al părintelui Iraclie s-a
plămădit în jurul vieții mănăstirești a Putnei Sfântului Ștefan. Poate de aici,
spun unii, și ,,anonimatul” românilor în istoria culturii vechi. Omul
duhovnicesc trăiește anonim duhul lumii pentru că e lipsit de orgolii și
ambiții, așa cum icoana e un dar ,,anonim” adus lui Hristos.
Arta spațiului ortodox și-a
păstrat energia tainică a credinței, ea a rămas o formă a rugăciunii, de aceea
putem vorbi în spiritul răsăritean despre o ,,estetică a tainei”. Pe aceasta
cred că a slujit-o Ciprian Porumbescu dincolo de toată pregătirea sa muzicală
vieneză.
Taina definește poezia,
pictura, dar și muzica, în care prezența lui Dumnezeu, a Duhului, e stare de
grație, căci ,,nimeni nu poate lua nimic dacă nu-i va fi dat lui din cer”.
Artistul ortodox este legat de tainele cerești pentru că e un primitor al
glasului divin. În spiritualitatea ortodoxă omul când se roagă nu pleacă din
sine spre Dumnezeu, ci Îl cheamă smerit pe Dumnezeu în casa inimii sale, Îl
primește pe oaspetele ceresc în odaia de taină a sufletului (Alexandru Horia, Vorbirea
în șoaptă, 1995).
Cum am putea privi altfel
creațiile muzicale ale lui Ciprian Porumbescu: Liturghia Sfântului Grigore,
Tatăl nostru, Adusu-mi-am aminte, Heruvicul sau chiar Balada,
Cântecul gintei latine, Imnul Unirii, Pe-al nostru steag e
scris unire sau cântecul Tricolor.
Romanul descrie
efervescența națională la sfârșitul secolului al XIX-lea și lupta de deșteptare
a neamului față de politica ,,pașilor mici” a Vienei ce a încercat slavizarea
Bucovinei prin dislocarea neamurilor din Galiția și revărsarea lor peste satele
românești, iar mai apoi prin germanizarea prin studii a elitei bucovinene a
încercat subtil să înfrângă orice dorință naționalistă românească în Bucovina.
Și atunci ,,când te expulzează istoria, nu-ți rămâne decât să-ți faci propria
istorie”. Deși e romanul ,,iubirilor” lui Ciprian Porumbescu, epicul este
îmbrăcat în jurul părintelui Iraclie, tatăl lui Ciprian, ca-ntr-un jurnal de
viață, de la copilăria lui din jurul mănăstirii Putna și a părintelui Ghenadie,
până la moartea lui Ciprian, amintindu-ne una dintre paginile triste de istorie
a Bisericii ortodoxe române în Bucovina.
Părintele Iraclie fusese
secretar al gazetei ,,Bucovina” împreună cu frații Hurmuzachi, în vremea
Revoluției de la 1848, alături de alți oameni remarcabili: Alecsandri,
Negruzzi, Kogălniceanu, Pumnul, Cipariu și Bariț. Avea legături cu Brașovul
scriind la ,,Gazeta de Transilvania” a Mureșenilor. Aici va preda Ciprian, la
liceul marelui Andrei Șaguna, muzica, fiind și dirijorul Bisericii Sfântul
Nicolae din Schei.
Pe fondul acestui spirit de
neam creează Ciprian întreaga sa muzică ce gustă din rafinamentul occidental,
dar e profund străbătută de ,,arheologia spirituală” a creației folclorice
generate de lumea satului.
Cântecul, jocul, portul se
împletesc cu responsabilitatea pentru întreaga comunitate adunată în jurul
bisericuței de lemn, în taina șoptită a Împărăției.
Romanul lui Adrian
Lesenciuc poate fi și un ghid de reconfigurare a dimensiunii ortodoxe a acestui
neam, atât de neînțeleasă și hulită în vremea pe care o traversăm. Transpare un
duh de simțire românească și ortodoxă ce ne așază în starea de interval a
ortodoxiei, ce se împletește între ivit și neivit, între vorbire și nevorbire.
Cum bine zicea Alexandru Horia: ,,Creștinismul răsăritean e o religie a șoaptei
pentru că șoapta e zicere și taină... în ambiguitatea șoaptei se află logodna
dintre Dumnezeul apofatic și Cel catafatic, între dezvăluire și ascundere”.
În aceste ,,categorii” își
face loc creația lui Ciprian Porumbescu ce redă bogăția de stări și armonii a
sufletului românesc, cuprins între luciditatea rațională a latinității
personaliste și sentimentul răsăritean de taină prezentă în toate.
Dincolo de toată frumusețea scriiturii nu poți să nu observi atmosfera
acelui timp, idealurile (care par azi desuete), dar și neajunsurile, atât de
comune și azi.
,,Cred că acesta e marele
nostru păcat, ca neam: avem prea multe lichele, prea mulți care nu fac altceva
decât să-i oprească din drumul către înalte demnități pe cei ce muncesc pe
drept și merită să ajungă sus, să nu lase să se așeze societatea după norma
dreptății și a bunului simț”. (vorba părintelui Iraclie)
Romanul lui Adrian
Lesenciuc pare să ne spună că adevărata ,,schimbare la față” a destinului
nostru spiritual e recuperarea virtuților sufletești, a luminii creștine,
auzirea din nou a șoaptei Mântuitorului și regăsirea bucuriei inimii (,,Crai
Nou” al Împărăției) în această lume de acum aflată ,,pe culmile disperării”.
[Adrian Lesenciuc,
,,Balada”, Ed. Creator, 2020, 342 p.]
Pr. Dr. Cristian MUNTEAN
