În același fel în care, aproape
zilnic, căutăm cu înfrigurare pastile care să ne facă să uităm, pastile care să
ne alunge durerea, pastile care să ne rezolve problemele, de orice fel, astăzi
alergăm, poate cu o încrâncenare mai mare ca niciodată, să ne tăiem rădăcinile,
să uităm trecutul, să trăim într-un viitor fabricat, să ne transferăm, dacă se
poate, într-o vedere sau într-un wallpaper de pe vreun computer, cu
vreun peisaj care, neapărat, îți taie răsuflarea.
Dacă,
totuși, ne aflăm în tabăra cealaltă, și acolo fugim, și acolo suntem
mereu grăbiți, doar că scopul este diferit, probabil opus, însă, în mod
esențial, tot extrem. În această tabără căutăm să demonstrăm tuturor că
greșesc, că suntem numai rădăcini, că, de fapt, tot ce vine din altă direcție
nu face altceva decât să ne afecteze negativ, să încerce constant să ne
deraieze, să ne deturneze de la calea cea adevărată, să ne îndepărteze de
poporul nostru, de milenarismul acestuia, de tradițiile noastre neapărat măcar
pre-dacice, de tot ceea ce înseamnă naționalism. Avem impresia că,
indiferent în care dintre cele două tabere ne aflăm, avem dreptate. Avem
impresia că, în mod necesar, ceilalți sunt pierduți. Poate, totuși, în orice
tabără te vei fi aflând, te vei opri un pic din alergare și vei lua un exemplu
diferit. Iar astăzi vreau să vorbesc tocmai despre acest exemplu diferit, acela
al sfinților care au înțeles că universală este doar credința și că pe această
universalitate se poate întemeia, într-adevăr, un popor, o națiune, o
naționalitate.
Cartea
pe care doresc să o prezint în rândurile următoare este Sfântul Nicolae
Velimirovici, noul Ioan Gură de Aur, publicată, în traducere din limba
engleză, de către monahia Theodora Videscu, la editura Nemira. Avem două perspective, aceea a episcopului
sârb Artemie Radoslavievici și aceea a scriitorului rus emigrat în 1945 în
Statele Unite ale Americii, Vladislav Maevskii. Se precizează încă de la
început faptul că „lucrarea a apărut în limba engleză la St. Tikhon Seminary
Press, 2011. Originalul a fost scris în limba sârbă și publicat în Serbia în
anul 1986 (...) la Belgrad”. Prima parte a cărții, Noul Ioan Gură de Aur,
alcătuită de episcopul Artemie, prezintă viața lui Nicolae Velimirovici,
lucrările sale teologice și literare, activitatea – atât pe tărâm sârbesc, cât
și în perioada exilului din Statele Unite apoi mutarea sfintelor sale moaște
din America în Serbia și cultul de cinstire adus de conaționalii săi
Episcopului Nicolae Velimirovici. A doua parte, Moartea Episcopului Nicolae,
este scrisă de Vladislav Maevskii, profesor la Seminarul Ortodox american unde
a activat și Nicolae Velimirovici, și cuprinde detalii despre întâlnirile și
conviețuirea celor doi mai sus menționați, despre statura duhovnicească
a, pe atunci, episcopului sârb, despre moartea acestuia, toate urmate de anexe
din scrierile sfântului.
Născut
în 23 decembrie (calendar vechi) 1880 în satul Lelici, Nicola este fiul unor
țărani simpli, buni creștini, Dragomir și Katarina. Încă de pe băncile
facultății s-a evidențiat ca un foarte bun orator și un mare iubitor de cultură
și de carte, atât de literatură, cât și de teologie. După încheierea studiilor
teologice la Belgrad, a fost bursier în mai multe orașe din Europa, la
Facultatea Catolică din Berna, în Germania, Anglia și Elveția, apoi petrecând o
perioadă semnificativă în Rusia. La 28 de ani devine doctor în Teologie la
Berna, cu o disertație cu titlul Credința în Învierea lui Hristos ca dogmă
fundamentală a Bisericii Apostolice, urmând apoi un doctorat în Filosofie,
început la Oxford și încheiat la Geneva, printr-o disertație în limba franceză,
Filosofia lui Berkeley. A fost tuns în monahism, apoi hirotonit
ieromonah în anul 1909 la mănăstirea Racovița. A predat la Facultatea de
Teologie „Sfântul Sava”, din Belgrad, iar începând cu anul 1915, guvernul
Serbiei îl trimite într-o misiune de a prezenta interesele poporului său în
America și Anglia, unde se află până în anul 1919. În martie 1920 este ales
Episcop de Jicea, iar către sfârșitul anului este transferat la Episcopia de
Ohrida. În anul 1941, în timpul celui de-al doilea
război mondial, este arestat de către germani, mai târziu fiind
trimis în lagărul din Dachau, de unde este eliberat în mai 1945. În anul 1946,
Episcopul Nicolae ajunge în America, unde activează ca profesor în cadrul mai
multor Seminarii Teologice, până la moartea sa, în martie 1956. Prin
activitatea sa la toate nivelurile, de la administrație, la cultură, teologie
și literatură, dar mai ales prin predicile sale și prin marile cuvântări,
Episcopul Nicolae Velimirovici nu a fost numai iubit de către poporul sârb, ci
a fost un adevărat factor de coagulare și de inspirație pentru aceștia, de
aceea a fost asemănat cu Sfântul Sava, dar și cu Sfântul Ioan Gură de Aur. Demn
de reținut este și faptul că, pentru el, naționalismul adevărat este de fapt un
universalism al credinței creștine, care stă la baza formării și consolidării
oricărei nații, tocmai aceasta subliniind și sfântul sârb că a fost avantajul
activității de încreștinare și de unificare ca neam a sârbilor de către Sfântul
Sava.
[Sfântul Nicolae Velimirovici,
noul Ioan Gură de Aur, 1880-1956, traducere: Monahia Theodora Videscu,
Editura Nemira, București, 2014, 140 p.].
Pr. Dr. Daniel PUIA-DUMITRESCU
