Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu
Iniţiativa tipăririi Telegrafului Român se datora marelui ierarh trecut recent între sfinţi, Andrei Şaguna, conştient că românii transilvăneni aveau nevoie de un ziar care să le apere interesele naţionale, sociale şi culturale după înăbuşirea Revoluţiei din 1848/49 şi instaurarea unui regim absolutist în tot Imperiul Habsburgic, din care făcea parte şi Transilvania. De altfel, Şaguna îndemnase pe intelectualii români de aici să pună bazele unui ziar românesc încă din septembrie 1846, deci chiar din primul său an de activitate ca vicar. Apoi, chiar în cursul Revoluţiei, la 25 februarie 1849, printr-un memoriu înaintat Curţii imperiale din Viena, el cerea acordul autorităţilor pentru tipărirea unui ziar românesc la Viena. Dar atunci nu erau condiţii propice, fapt pentru care şi-a reluat demersurile prin mai multe memorii ulterioare, adresate guvernatorului Transilvaniei Karl von Schwarzenberg, ultimul fiind redactat, la 30 octombrie 1852.
De data aceasta, solicitarea sa a fost aprobată, la 15 decembrie 1852. În aceeaşi lună s-a încheiat un contract cu profesorul Aron Florian (1805-1887), originar din Rod, jud. Sibiu, fost profesor la Craiova şi la Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti, care urma să devină primul redactor al ziarului. Potrivit obiceiului timpului, el a adresat intelectualilor români o „Prenumeraţiune la Telegraful Român”, prin care îi anunţa de iminenta apariţie a ziarului, cu rugămintea de a face abonamente, prezentând, în acelaşi timp, şi obiectivele pe care le va urmări. Aşa se face că la 3 ianuarie 1853 a apărut, în „tipografia diecezană”, întemeiată tot de Andrei Şaguna, în august 1850, primul număr din Telegraful Român, care se prezenta cu subtitlul: Foaie politică, industrială, comercială şi literară, pe care îl va purta până după Unirea din 1918. Cu alte cuvinte, rezultă limpede că ziarul urma să prezinte teme de interes naţional-politic, social-economic şi cultural şi mai puţin probleme de interes bisericesc.
Aron Florian n-a redactat decât primele opt numere, în anul 1853, după care i s-a încredinţat o muncă similară pe lângă Ministerul Justiţiei din Viena, în calitate de „coredactor” al „Buletinului legilor imperiale”. Începând cu nr. 9 din 31 ianuarie 1853, până în aprilie 1856, ziarul a fost redactat de medicul şi biologul bănăţean Pavel Vasici, viitor membru al Academiei Române, apoi de câţiva tineri profesori de la Institutul Teologic-Pedagogic, între care consemnăm pe Visarion Roman, cunoscut economist şi întemeietor al Băncii „Albina” din Sibiu, şi pe preotul profesor Zaharia Boiu (decembrie 1862 – octombrie 1865), amândoi viitori membri corespondenţi ai Academiei Române.
În această primă perioadă din istoria ziarului şagunian, el a apărut de două ori pe săptămână (miercurea şi sâmbăta), până în 1857, apoi numai joia, din 1861 până în 1863 din nou de două ori, iar din 1863 până după 1918 de trei ori pe săptămână. În primii ani de apariţie Telegraful Român s-a tipărit cu caractere chirilice, deoarece mulţi cititori – mai ales din mediul rural – nu cunoşteau alfabetul latin; din 1859 unele articole erau tipărite cu aşa-numitul „alfabet de tranziţie”, iar de la 1 ianuarie 1863, pe când era redactat de Zaharia Boiu, s-a tipărit în întregime cu litere latine.
Încă din primii ani de apariţie, ziarul a acordat o mare atenţie problemelor de limbă şi de literatură românească, inclusiv creaţii folclorice, militând pentru ortografia „fonetică”, aşa cum va stabili şi Societatea Academică Română.
În această primă perioadă, în paginile ziarului au apărut numeroase articole „de orientare” semnate de însuşi Andrei Şaguna, pastoralele sale de Crăciun şi de Paşti, discursurile pe care le-a rostit în Parlamentul din Viena (mai târziu din Pesta), cuvântări rostite la diverse ocazii, cunoscuta polemică pe care a avut-o cu Ion Heliade Rădulescu în legătură cu traducerea Bibliei şi altele.
O perioadă de maximă strălucire în istoria ziarului a fost aceea în care a fost redactat de preotul profesor şi „asesor consistorial” (consilier eparhial) Nicolae Cristea (1834-1902), devenit mai târziu unul din liderii Partidului Naţional Român din Transilvania, condamnat şi întemniţat în urma Procesului Memorandumului din 1894. Apreciat de Andrei Şaguna, acesta a dispus prin testamentul său ca Nicolae Cristea să rămână redactor „cât îi va plăcea lui”. A condus ziarul timp de 18 ani, de la 17/29 octombrie 1865 până în 8/20 octombrie 1883, când, în urma unui articol îndreptat împotriva prim-ministrului de atunci al Ungariei, Tisza Kálmán, a fost nevoit să se retragă.
În cei 18 ani de activitate, Nicolae Cristea a pus accentul mai mult pe problemele naţional-politice ale românilor de pe ambii versanţi ai Carpaţilor: ştiri privitoare la viaţa politică din Vechea Românie, Războiul de Independenţă din 1877/78, dar mai cu seamă date amănunţite despre colectele în bani, articole de îmbrăcăminte şi medicamente care se făceau în parohiile ortodoxe din Transilvania şi Banat pentru sprijinirea armatei române, dezbaterile din Parlamentul României, ştiri în legătură cu înfiinţarea şi activitatea Societăţii Academice Române (1866), devenită Academia Română (1879). În acelaşi timp, apar ştiri cu privire la reînfiinţarea Astrei în 1861 şi la Adunările ei generale, informaţii legate de reactivarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei în 1864 şi dezbaterile care au avut loc în Congresul Naţional Bisericesc din toamna anului 1868, când s-a votat Statutul Organic, prin care s-a procedat la organizarea canonică a reînfiinţatei Mitropolii; câţiva ani mai târziu redactorul ziarului a luat atitudine faţă de legislaţia şcolară a Guvernului maghiar prin ministrul Instrucţiunii şi Cultelor Trefort Agoston, total defavorabilă pentru români.
În sfârşit, nu putem trece cu vederea faptul că în paginile Telegrafului Român au fost publicate sute de lucrări ale scriitorilor „clasici” români preluate din ziarele şi revistele de dincolo de Carpaţi, îndeosebi din „Convorbiri literare”. Este vorba de poezii scrise de Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihai Eminescu sau din proza lui Ion Creangă, Alexandru Odobescu, mai târziu din Barbu Delavrancea, Alexandru Vlahuţă, Nicu Gane şi mulţi alţii, dar şi din creaţia ardelenilor Andrei Mureşanu, Zaharia Boiu, Iosif Vulcan, Ioan Slavici, mai târziu din George Coşbuc, Ştefan Octavian Iosif, Andrei Bârseanu, Octavian Goga şi mulţi alţii. La acestea se adaugă şi creaţiile populare din toate teritoriile româneşti, reproduse după Vasile Alecsandri, Simeon Florea Marian, Atanasie Marienescu, Ioan Pop-Reteganul şi alţii.
În felul acesta, Telegraful Român a contribuit, chiar dintru început, la consolidarea conştiinţei naţionale, mai ales prin cultură, pregătind astfel calea spre unirea statală din 1918.
Trebuie să notăm aici şi cuvintele de aleasă apreciere asupra ziarului şagunian scrise de Mihai Eminescu în 1876, în „Curierul” de la Iaşi, subliniind că limba folosită în multe articole „era de o curăţie puţin obişnuită în jurnalistica română”; iar în anul 1877 scria în revista „Convorbiri literare” de la Iaşi că Telegraful Român era „cea mai modernă foaie de peste Carpaţi”. Mai notăm şi faptul că profesorul american Keith Hitchins, cel care s-a ocupat ani în şir de activitatea lui Andrei Şaguna, scria că Nicolae Cristea a fost unul dintre cei mai străluciţi ziarişti ardeleni, alături de George Bariţiu, Iacob şi Aurel Mureşianu sau Ioan Slavici.
După retragerea lui Nicolae Cristea, perioada de glorie a Telegrafului Român a încetat, mai ales că în 1884 apărea, tot la Sibiu, ziarul Tribuna, sub conducerea lui Ioan Slavici. Între noii redactori trebuie să-i consemnăm pe Nicolae Ivan (1890-1892), viitorul episcop al Clujului, şi pe Elie Miron Cristea (ian. 1898 – dec. 1900), care va deveni apoi episcop de Caransebeş, mitropolit primat şi apoi primul patriarh al României. Toţi au fost nevoiţi să accepte politica moderată a mitropolitului Miron Romanul (1874-1898). Cu toate acestea, ziarul a continuat să prezinte evenimente importante petrecute în Vechea Românie, dar şi din Transilvania, între care cel mai de seamă a fost mişcarea memorandistă din anii 1892-1894, încheiată cu procesul intentat liderilor mişcării în mai 1894 şi condamnarea lor la închisoare; au apărut ştiri detaliate despre acest proces (nr. 47-54 din 1894). S-a continuat publicarea de poezii şi proză din opera clasicilor români din Vechea Românie şi din Transilvania, traduceri din clasicii literaturii universale (A. Cehov, F. Dostoievski, L. Tolstoi, A. Dumas, Jókai Mór, A. de Lamartine, Guy de Maupassant, G. Sand, Mark Twain, Selma Lagerlöf şi alţii). Apar însă şi multe articole care priveau problemele economice şi sociale ale românilor transilvăneni.
O nouă perioadă în istoria ziarului şagunian se înregistrează în timpul păstoririi mitropoliţilor Ioan Meţianu (1899-1916) şi Vasile Mangra (1916-1918). Mulţi ani a fost redactat de Teodor Păcăţian (ian. 1901 – dec. 1917), cunoscutul editor al colecţiei de documente Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor din Transilvania, în 8 volume. Noul redactor s-a dovedit un însufleţit patriot, publicând un număr apreciabil de articole în care apăra dreptul la existenţă al şcolilor noastre confesionale, după ce au intrat în vigoare legile şcolare şovine ale ministrului Apponyi Albert din 1907, apoi altele în 1917, când autorităţile de la Budapesta au decis să creeze aşa-numita „zonă culturală”, în care se urmărea trecerea sub controlul statului a tuturor şcolilor confesionale româneşti din judeţele situate la graniţa cu Vechea Românie. Apar însă şi multe articole care tratau probleme de istorie naţională şi bisericească, scrise de profesorii de teologie de atunci: Ioan Lupaş, Silviu Dragomir, Onisifor Ghibu, Romulus Cândea, dar şi alţi oameni de cultură ca: Enea Hodoş, Gheorghe Bogdan-Duică, Gheorghe Tulbure, Sebastian Stanca şi alţii.
Deosebit de ingrată a fost misiunea ziarului în anii Primului Război Mondial, mai ales în anii 1916-1918, după ce România a intrat în război împotriva Austro-Ungariei. Pentru patriotismul său luminat şi demnitatea sa lui Teodor Păcăţian i s-au intentat – în decursul activităţii sale de ziarist – şapte „procese de presă”, dintre care patru erau pentru articole publicate în Telegraful Român.
În anul 1918, mai ales spre sfârşitul anului, Telegraful Român a îndeplinit o nouă misiune de ordin patriotic, militând pentru unirea Transilvaniei; au apărut zeci de articole prin care cititorii erau informaţi de acţiunile militare, de destrămarea Imperiului Austro-Ungar, de constituirea Consiliului Naţional Român Central, cu sediul la Arad, a consiliilor şi gărzilor naţionale locale, de lucrările marii adunări naţionale româneşti de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918.
Telegraful Român va cunoaşte o nouă perioadă de maximă strălucire în timpul păstoririi mitropolitului Nicolae Bălan (1920-1955). Acum va deveni un ziar „bisericesc” al Arhiepiscopiei Sibiului (celelalte eparhii sufragane ale Mitropoliei Ardealului îşi aveau propriile lor organe de publicitate). Acum el va fi redactat de consilierul arhiepiscopesc dr. Gheorghe Proca (febr. 1920 – dec. 1933) şi de preotul profesor dr. Dumitru Stăniloae (ian. 1934 – apr. 1945). Sub conducerea acestora, ziarul a expus marile probleme legate de unificarea bisericească de după 1918, ridicarea Bisericii noastre la demnitatea de Patriarhie, probleme legate de încheierea Concordatului dintre statul român şi Vatican în 1927, noua lege a Cultelor din 1928, învăţământul teologic, crearea de noi eparhii, ştiri din viaţa şi activitatea preoţilor din Arhiepiscopia Sibiului.
În cei 12 ani de activitate în fruntea ziarului şagunian, Părintele Dumitru Stăniloae a publicat în fiecare număr (ziarul apărea acum săptămânal) câte un articol de fond în care trata problemele mari care l-au preocupat o viaţă întreagă: rolul Ortodoxiei în viaţa poporului român, inclusiv relaţia naţiune-ortodoxie, teme dogmatice (mai ales la Paşti şi la Crăciun), dezbinarea bisericească a românilor transilvăneni din 1698-1701 şi urmările ei nefericite până în timpul său, drepturile româneşti asupra Transilvaniei, inclusiv problema Dictatului de la Viena, reforma învăţământului teologic, pastoraţia în perioada interbelică, problemele sociale ale perioadei respective, cuvântări, recenzii detaliate, ştiri din viaţa altor Biserici Ortodoxe, polemici cu diferiţi oameni de cultură ai timpului, inclusiv cea cu filosoful Lucian Blaga (care va fi publicată apoi în volumul Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie, Sibiu, 1942). Trebuie să menţionăm că recent s-au publicat, la Editura Basilica, trei volume sub titlul Cultură şi duhovnicie (2625 pagini), cu peste 470 de articole scrise de Părintele Dumitru Stăniloae în ziarul Telegraful Român.
Este bine să consemnăm aici şi munca pe care a depus-o „în redacţia” Telegrafului Român, din 1908 şi până în 1945, un om de cultură, folclorist, gazetar, scriitor şi un timp profesor, Enea Hodoş (1858-1945), membru corespondent al Academiei Române încă din 1904.
Însuşi Părintele Stăniloae amintea de munca acestui modest redactor, aproape uitat: „Conţinutul de ştiri bisericeşti şi cele importante din viaţa naţională de sârguinciosul Enea Hodoş” (TR, nr. 13-14 din 1 aprilie 1983). Acest Enea Hodoş a redactat şi Calendarul Arhiepiscopiei Sibiului din 1915 până în 1939.
Mai menţionăm că, potrivit mărturiilor Părintelui Stăniloae, absolut toate numerele ziarului erau văzute de mitropolitul Nicolae Bălan înainte de a fi date la tipar. Acelaşi lucru îl făcuse şi Andrei Şaguna la timpul său.
După 1948, Telegraful Român a cunoscut o perioadă de regres, deşi era redactat acum de profesorul de teologie Nicolae Mladin (dec. 1948 – iunie 1967), viitorul mitropolit al Ardealului. Fiecare număr al ziarului (acum cu apariţie lunară) era cenzurat la Ministerul (apoi Departamentul) Cultelor din Bucureşti (multe materiale fiind respinse) şi impunându-se teme care nu interesau pe nimeni (colectivizarea agriculturii, reîntregirea bisericească din Ardeal, alegerea unor ierarhi, unele evenimente bisericeşti etc.). Tirajul era extrem de redus, pentru ca el să nu pătrundă şi în cercuri „laice”.
Ziarul şi-a schimbat treptat profilul, din 1967 până în vara anului 1978, când a fost redactat de consilierul cultural al Arhiepiscopiei Gheorghe Papuc, dar mai ales după 1978, când conducerea sa a fost încredinţată Părintelui Profesor Dumitru Abrudan, care îl va îndruma până în anul 2010, deci timp de 32 de ani, cea mai îndelungată perioadă cunoscută de vreun redactor. Erau tratate acum teme teologice propriu-zise, teme de istoria poporului român şi a Bisericii sale ortodoxe (inclusiv momente istorice-bisericeşti), personalitatea unor ierarhi şi oameni de cultură, ştiri de interes ecumenic. Semnatarii acestor articole erau profesorii Institutului Teologic-Pedagogic, ierarhi din Ardeal şi Banat, între care la loc de frunte trebuie să-l pomenim pe mitropolitul Antonie Plămădeală, prezent aproape în fiecare număr, preoţi parohi, uneori chiar şi cercetători din mediul laic. Deci ziarul lui Andrei Şaguna s-a străduit să fie şi acum la înălţimea chemării, atât cât i s-a permis până în decembrie 1989.
Din 2010 ziarul este condus de un comitet de redacţie, încercând să continue frumoasele tradiţii din trecut. Totuşi, ne îngăduim să spunem că prea multa ilustraţie devine uneori supărătoare, iar anumite articole nu prezintă prea mult interes pentru preoţii de parohie. Din moment ce Revista Teologică s-a străduit să devină publicaţie de nivel european, cu multe materiale publicate în limba engleză, deci inaccesibile preoţilor de parohie, ar trebui ca măcar Telegraful Român să ţină seama de nevoile actuale ale acestora, să se orienteze spre problemele pastoral-misionare cu care se confruntă azi preoţimea; cu alte cuvinte, să se publice articole mai scurte, fără note de subsol, care să ţină seama de realităţile de azi ale Bisericii şi ale preoţimii. De aceea, acum, la împlinirea a 160 de ani de existenţă, considerăm că acesta trebuie să fie un moment de răscruce, un început de etapă nouă, care să ia în considerare exigenţele unei prese moderne, dar şi nevoile practice de orientare a preoţimii în problemele de azi. Trebuie să se urmărească astfel o îmbinare fericită a unui trecut zbuciumat cu prezentul care aduce atâtea schimbări nedorite şi neaşteptate.
