Pr. prof. dr. Dumitru Abrudan
Cel cu care începe lungul şir al redactorilor ce s-au perindat, până azi, la acest sector al editurii de la Centrul mitropolitan din Sibiu a fost istoricul, cărturarul şi dascălul Aaron Florian. Originar din Rod, judeţul Sibiu, a făcut studii universitare la Pesta, după absolvirea cărora a fost dascăl la şcoala din Goleşti, jud. Argeş, şcoală înfiinţată „cu sprijinul său” de boierul local Dinicu Golescu. A trecut apoi la Şcoala centrală din Craiova, unde a predat geografia, istoria universală, istoria biblică şi compunerea. Înarmat de acum nu doar cu bogate cunoştinţe, ci şi cu experienţă didactică, este solicitat să presteze activitate de predare la Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti, unde de asemenea a predat istoria universală, istoria naţională şi limba latină, avându-l aici ca elev pe Nicolae Bălcescu. Tot în Bucureşti, a câştigat şi o bogată experienţă în domeniul jurnalisticii, colaborând la publicaţii precum: „Curierul românesc” şi „Muzeul naţional”, ambele ale lui Heliade Rădulescu. Va semna articole şi în revista „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” a lui George Bariţiu, de la Braşov.
Am prezentat, sumar desigur, câteva aspecte cu privire la pregătirea şi activitatea lui Aaron Florian spre a evidenţia seriozitatea cu care mitropolitul Andrei Şaguna se angaja în a orândui starea de lucruri în eparhia pe care o păstorea.
Este însă cazul să arătăm şi contextul în care ierarhul sibian l-a putut aborda pe Aaron Florian care, aşa cum am văzut, activa în Bucureşti. Acesta a participat activ la Revoluţia din 1848, din Ţara Românească, fiind prezent şi la Marea Adunare Naţională de pe „Câmpia Libertăţii” de la Blaj, din 3/15 mai 1848. Când trupele generalului Bem vor ocupa Sibiul, membrii Comitetului Naţional Român, între care şi Aaron Florian, se vor refugia în Ţara Românească. Aici vor fi arestaţi însă de către autorităţile ruseşti de ocupaţie. Aflând că este de baştină transilvănean, aceste autorităţi îl vor expulza în Transilvania. Aşa a ajuns din nou la Sibiu, în septembrie 1848, unde treptat-treptat se va implica alături de alţi bărbaţi ai neamului în lupta pentru drepturile conaţionalilor săi.
Mitropolitul Şaguna l-a remarcat din primul moment al întâlnirii lor ca fiind omul potrivit spre a-i încredinţa postul de redactor al noii publicaţii, pentru care tocmai primise aprobare de la Guvern. Contextul politic nu l-a favorizat însă nici în Transilvania pe proaspătul redactor, fapt ce va determina ca doar primele 8 numere din noua publicaţie să fie redactate de el. În februarie 1853, Aaron Florian a plecat la Viena, Şaguna aflându-se în situaţia de a căuta un alt redactor.
Deşi afectat, prin această plecare intempestivă, debutul foii şaguniene a fost totuşi promiţător. Cei cărora le era adresată această publicaţie au înţeles că li s-a deschis o cale către dobândirea unor binefaceri ce li se cuveneau şi pe care ar fi fost nedrept să nu le fi putut accesa.
Când, în 1887, primul redactor s-a mutat în veşnicie, în „Telegraful Român” a apărut un articol omagial, în care Aaron Florian era prezentat ca un „pribegit apostol al românilor”, dar şi ca „un luceafăr strălucitor pe orizontul literaturii române”.
Al doilea redactor identificat de Şaguna a fost, în chip surprinzător, un medic şi un intelectual bănăţean şi anume Pavel Vasici, care a redactat foaia de la Sibiu începând cu numărul 9 din 1853 şi până la numărul 33 din 1856. Articolele semnate de el au un preponderent caracter medical, economic, comercial, artistic, pedagogic şi literar. Şaguna l-a completat, publicând articole cu caracter teologic şi moral-religios. Nu au lipsit din paginile „Telegrafului Român” nici reflexii politice în legătură cu situaţia românilor transilvăneni.
Doar al treilea redactor al „Telegrafului Român” provenea din mediul teologic. Este vorba de profesorul Ioan Bădilă, de la secţiunea pedagogică a Institutului Teologic din Sibiu. A îndeplinit funcţia de redactor, în paralel cu cea de profesor, între aprilie 1856 şi noiembrie 1857. A plecat şi el, ca şi Aaron Florian, în Vechea Românie, unde a prestat activitate didactică la Liceul „Matei Basarab”, din Bucureşti şi la Şcoala Normală din Capitală, unde a fost şi director. Cu el s-a iniţiat tradiţia să fie solicitaţi mereu reprezentanţi ai corpului didactic de la şcoala teologică sibiană, spre a îndeplini şi funcţia de redactori ai „Telegrafului Român”. Aşa s-a ajuns la faptul că, din totalul de 24 de redactori care s-au succedat până în prezent, 11 au fost cadre didactice la acest Institut.
La fel a fost şi cazul celui de-al patrulea redactor, în persoana lui Visarion Roman, profesor suplinitor la Institutul Teologic. A funcţionat ca redactor, tot pentru o scurtă perioadă, cuprinsă între decembrie 1857 şi iunie 1858. Articolele pe care le-a publicat au o vădită tentă pedagogică. Şi-a direcţionat însă preocupările şi spre alte domenii, inclusiv spre cel al publicisticii, editând, la Sibiu, revista pedagogică „Amicul şcoalei sau foaia pentru învăţătură şi educaţie la români” (1860), apoi almanahul „Amicul poporului” şi, împreună cu profesorul Ioan Alexandru Lapedatu, de la Gimnaziul Ortodox din Braşov, foaia beletristică, ştiinţifică şi literară „Albina Carpaţilor”. A fost şi corespondent, pentru Austro-Ungaria, al ziarului „Românul”, întemeiat de C.A. Rosetti, la Bucureşti.
Cum schimbările de redactor se produceau foarte des, mitropolitul Şaguna a decis să organizeze concurs pentru ocuparea acestui post.
În urma primului concurs, ţinut în iunie 1858, a ieşit câştigător preotul Ioan Raţiu, de la o parohie din Alba Iulia. Concomitent cu munca de redactor a îndeplinit şi o responsabilitate didactică, la secţia pedagogică a Institutului Teologic-Pedagogic, din Sibiu. Intervalul în care a redactat foaia şaguniană a fost între iunie 1858-noiembrie 1862. Prin iscusinţa condeiului său, „Telegraful Român” a marcat, în chip pilduitor, evenimentul naţional cel mai important ce s-a petrecut în acel interval de timp: Unirea Principatelor Române şi alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza.
Când, la finele lui 1862, Ioan Raţiu părăseşte Sibiul spre a se stabili ca protopop la Haţeg, succesorul său la redacţie a fost profesorul de la Institutul Teologic-Pedagogic şi renumitul orator bisericesc Zaharia Boiu. Şi-a îndeplinit această responsabilitate între decembrie 1862 şi octombrie 1865. A fost şi el martorul şi, inevitabil, cronicarul unui alt eveniment care a marcat sufletele românilor transilvăneni: restaurarea, în 1864, prin lupta providenţialului vlădică Andrei Şaguna, a vechii Mitropolii a Transilvaniei, desfiinţată abuziv la l700, prin unirea forţată cu Roma. Tot aşa i-a fost hărăzită şi şansa de a relata şi reînfiinţarea unei alte eparhii, şi anume, a vechii Episcopii a Caransebeşului.
Entuziasmul pe care renumitul orator îl afişa în descrierea tuturor evenimentelor, ce vizau soarta românilor transilvăneni, a fost taxat de către forurile politice ale vremii prin măsura îndepărtării sale din funcţia de redactor.
A fost înlocuit, în oct. 1865, cu Nicolae Cristea, profesor şi acesta la aceeaşi instituţie de învăţământ teologic-pedagogic din Sibiu. Nu era nici el mai puţin însufleţit pentru drepturile românilor transilvăneni decât antecesorul său. A fost membru în Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania şi a participat la redactarea „Memorandumului” din 1892, ceea ce i-a atras şi lui pedeapsa cu închisoarea. A avut un rol important în înfiinţarea Reuniunii Sodalilor (meseriaşilor) români, al cărei prim preşedinte a fost. În răstimpul în care el redacta publicaţia şaguniană au avut loc Războiul de Independenţă şi proclamarea independenţei de stat a României, evenimente relatate pe larg de către însufleţitul patriot. Dar a fost martor şi la proclamarea, în 1867, a statului dualist Austro-Ungaria, care includea şi Transilvania. Nicolae Cristea s-a pus, începând cu acel moment, în postura de apărător neînfricat al drepturilor românilor. Întrucât nu a cedat atenţionărilor şi ameninţărilor, în 1883 a fost constrâns să demisioneze. În fruntea Mitropoliei Transilvaniei nu se mai afla omul providenţial, care să-l sprijine şi care a fost Andrei Şaguna. Acesta se mutase în veşnicie în iunie 1873. „Telegraful Român” a marcat pe pagini întregi, în mai multe numere, acea pierdere dureroasă pentru românii transilvăneni. De lucrul acesta s-a îngrijit cu fiască îndatorire redactorul Nicolae Cristea.
Începând cu nr. 117/1883 responsabilitatea de redactor i-a fost încredinţată provizoriu lui Matei Voileanu, absolvent al Institutului Teologic-Pedagogic din Sibiu şi al Facultăţii de Drept a Universităţii din Viena. A avut de făcut faţă unei situaţii neaşteptate. La Sibiu a mai apărut, în 1884, un alt organ de presă, laic, care a fost ziarul „Tribuna”, cu un colectiv redacţional de prestigiu, dar din păcate potrivnic politicii promovate de foaia şaguniană. Noul redactor a reuşit să menţină totuşi publicaţia bisericească la acelaşi nivel de credibilitate, pe care şi-l câştigase până atunci. Provizoratul lui Matei Voileanu a durat până în 1887, când îi succede, ca redactor, dr. Remus Roşca, viitorul arhimandrit Eusebiu şi mai apoi rector al Academiei Teologice Andreiene. Era şi el absolvent al şcolii teologice şaguiniene din Sibiu. A urmat şi studii de drept la Academia de profil din Sibiu, la Facultatea de Drept din Cluj şi la Universitatea din Budapesta, unde a obţinut licenţa şi, ulterior, doctoratul. A onorat funcţia de redactor până în 1890. S-a confruntat şi el cu aceleaşi dificultăţi de ordin politic, venite din partea guvernanţilor de la Budapesta, dar şi din partea grupului de la Tribuna, aşa cum i s-a întâmplat şi antecesorului său. A reuşit să facă faţă tuturor vicisitudinilor şi, în plus, s-a impus şi prin merite deosebite în formarea mai multor generaţii de preoţi şi învăţători. Moştenim de la el o voluminoasă monografie a Institutului Teologic-Pedagogic, de la Sibiu, pe lângă alte tot atât de valoroase scrieri de cuprins teologic.
Din 1 octombrie 1890 şi până la 1 octombrie 1892 munca de redactor a fost prestată de către Nicolae Ivan, viitorul episcop al nou-înfiinţatei Episcopii a Vadului, Feleacului şi Clujului. Era absolvent al Institutului Teologic Andreian şi a îndeplinit, până la momentul promovării ca ierarh, însemnate responsabilităţi precum: învăţător la Şcoala confesională din Sălişte, duhovnic la Penitenciarul din Aiud, paroh în Alba Iulia, asesor consistorial la Sibiu şi vicar al Consistoriului din judeţul Cluj. El este cel care a construit actuala Catedrală episcopală din Cluj şi a achiziţionat edificiul din imediata vecinătate, unde s-a fixat sediul reşedinţei noii Episcopii şi al Academiei Teologice, pe care tot el a înfiinţat-o în 1924. A publicat un volum intitulat „O pagină din lupta noastră pentru existenţă”, în care a adunat articolele publicate în „Telegraful Român”, cu referire la lupta pentru drepturi naţionale ale românilor transilvăneni. A făcut parte din echipa de redactare a „Memorandumului”, din 1892.
Aşa cum şi-a fixat din start, în programul redacţional, Biserica şi Şcoala au reprezentat pentru el două obiective de abordare mereu şi mereu reluate, şi aceasta pentru că socotea aceste instituţii ca mântuitoare pentru neamul românesc.
Începând cu nr. 129 din 20 octombrie 1892 îşi pregătea programul redacţional noul redactor, în persoana lui Silvestru Moldovan, cu studii de Filologie şi Filosofie la Universitatea maghiară din Cluj şi, ulterior, la Universitatea din Viena. Înainte de a i se încredinţa această responsabilitate, a funcţionat ca profesor de latină, română şi maghiară la Gimnaziul Ortodox din Braşov. Durata misiunii sale ca redactor a fost de aproximativ doi ani şi jumătate. A părăsit această funcţie în mai 1895, când a devenit redactor la gazeta săptămânală, de la Sibiu, „Foaia Poporului”. Ulterior va avea responsabilităţi redacţionale şi la ziarul „Tribuna”, precum şi la „Gazeta Transilvaniei”, din Braşov, al cărei director a fost între 1910 și 1914.
Între 6 mai şi 31 decembrie 1885, redactor provizoriu al „Telegrafului Român” a fost asesorul consistorial dr. Nicolae Olariu, iar începând cu primul număr din 1896 şi până la sfârşitul anului 1897, deci timp de doi ani, munca redacţională a îndeplinit-o Gavriil Hango, preot din părţile Dejului, care era şi el absolvent al Institutului Teologic-Pedagogic din Sibiu. S-a remarcat printr-o susţinută campanie de promovare a unor relaţii de bună convieţuire interconfesională şi interetnică, fapt ce s-a reflectat şi în unele materiale publicate în „Telegraful Român”.
Din ianuarie 1898 şi până la sfârşitul lui decembrie 1900, ca redactor al „Telegrafului Român” s-a aflat dr. Elie Cristea, viitorul Patriarh al României, Miron Cristea. A studiat şi el la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu şi la Facultatea de Filologie a Universităţii din Budapesta, unde şi-a luat şi doctoratul, cu o teză despre „Eminescu. Viaţa şi opera”. Până la promovarea sa în ierarhia bisericească a activat la Arhiepiscopia Sibiului, ca secretar şi asesor eparhial. S-a dovedit un condeier iscusit, publicând, încă de pe când era student, în „Telegraful Român”, „Tribuna”, „Țara noastră”, „Gazeta Transilvaniei”, „Românul”. Prestaţia ca redactor la „Telegraful Român” a fost pe măsura pregătirii şi a experienţei dobândite. Arhiepiscopia Sibiului şi publicaţia oficială a acesteia, care este „Telegraful Român”, păstrează ca pe un titlu de nobleţe faptul de a fi avut între vrednicii slujitori, fie la altar, fie în administraţia eparhială, fie în sectoare precum cel cultural, nume de înalt prestigiu, cum este şi cel al primului patriarh al ţării.
Succesorul lui Elie Cristea, la redacţia „Telegrafului Român”, a fost tot o personalitate de excepţie, care s-a impus prin merite culturale deosebite şi prin dăruirea sa în slujirea şi apărarea drepturilor confraţilor săi, români transilvăneni. Posteritatea îi păstrează şi acestuia cu veneraţie numele, ce se află înscris în Dicţionarul Enciclopedic Român. Este vorba de istoricul şi cercetătorul bănăţean Teodor V. Păcăţian, ce şi-a încununat strădaniile prin publicarea, între 1902 și 1915, a celebrei colecţii de documente sub titlul „Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor de sub coroana ungară”. Colecţia cuprinde peste 7000 de pagini şi este împărţită în opt volume, toate apărute în Editura şi Tipografia Mitropoliei Ardealului. Pentru primul volum din această colecţie de documente, Curtea de juraţi din Cluj, la propunerea procurorului maghiar, care îl acuza pe Păcăţian de incitare la unirea Transilvaniei cu România, l-a condamnat la închisoare. A şi executat şase luni de detenţie în închisoarea de la Seghedin.
Lista bibliografică a acestui prodigios autor cuprinde zeci de titluri, cu specific istoric, juridic, economic, literar şi bisericesc. Un volum, pe care trebuie să-l menţionăm, poartă titlul: „Istoriografi vechi-istoriografi noi. Studiu critic în chestia vechii Mitropolii române ortodoxe”, apărut în aceeaşi Editură şi la aceeași Tipografie, de la Sibiu.
Dar numele său a fost mereu prezent în publicaţii periodice, precum: „Familia”, din Oradea, „Amicul Familiei”, din Gherla, „Foaia literară”, din Braşov, „Aurora”, din Cernăuţi, „Mesagerul Naţional”, din Bucureşti, „Luminătorul” şi „Dreptatea”, din Timişoara. În 1886 îşi începe activitatea la redacţia „Tribunei” din Sibiu, unde a ajuns şi redactor-şef.
Timp de 17 ani, între 1901 și 1917, cu întrerupere de şase luni, când s-a aflat în închisoarea de la Seghedin, Teodor V. Păcăţian a îndeplinit cu mult zel activitatea redacţională la „Telegraful Român”. Până la el nici un alt redactor nu a înregistrat o asemenea durată. Prin condeiul inspirat al lui Teodor Păcăţian, „Telegraful Român” a devenit o publicaţie mult apreciată. Omenirea a trecut, în acele timpuri, şi prin încercări dramatice, cum au fost cele din timpul Primului Război Mondial. Ecoul acestor evenimente s-a reflectat în paginile „Telegrafului Român”. Cu mai multă stăruinţă au fost descrise consecinţele acelui război, precum: destrămarea monarhiei austro-ungare şi dobândirea independenţei naţionale a popoarelor subjugate. Ceea ce este surprinzător, în cazul lui Teodor V. Păcăţian, este faptul că pregătirea sa şcolară s-a limitat la cea de nivel liceal. O forţă spirituală l-a propulsat însă spre o prodigioasă activitate culturală.
Între 9 decembrie 1917 şi 12 februarie 1920, „Telegraful Român” a fost redactat de către trei redactori, după cum urmează: dr. Nicolae Regman (9 decembrie 1917-20 ianuarie 1918); dr. Gh. Comşa (20 ianuarie 1918-18 septembrie 1918); din nou Nicolae Regman (18 septembrie 1918-14 februarie 1919); Matei Voileanu, redactor şi el pentru a doua oară (2 martie 1919-12 februarie 1920).
Nicolae Regman a absolvit Institutul Teologic din Sibiu şi Facultatea de Filosofie a Universităţii din Budapesta. Acolo a obţinut şi titlul de doctor, în 1907. A funcţionat ca profesor de Pedagogie, la secţia de profil a Institutului Teologic-Pedagogic de la Caransebeş. De acolo a plecat la Oradea, unde a fost numit secretar consistorial şi inspector al Şcolilor confesionale. Când Vasile Mangra a ajuns mitropolit, Nicolae Regman a venit la Sibiu, fiind numit referent şcolar, în locul lui Onisifor Ghibu, refugiat dincolo de munţi. Tot Vasile Mangra i-a încredinţat şi funcţia de redactor al „Telegrafului Român”, pe care, aşa cum am arătat, o va îndeplini în două etape. În vremea când el redacta foaia şaguniană, a avut loc Unirea Transilvaniei cu Patria mamă. Redactorul „Telegrafului Român” a participat, în persoană, în 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, ceea ce i-a permis să prezinte în amănunt desfăşurarea evenimentelor de acolo. Va publica şi o broşură de 72 de pagini cu titlul: „Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia”, ca şi o colecţie de articole dedicate actului Unirii (134 pagini). Dată fiind situaţia mai complicată a mitropolitului Vasile Mangra, care nici măcar nu a fost instalat la Sibiu, după alegerea sa la 1916, ci la Oradea, responsabilitatea redacţională a lui Nicolae Regman nu a fost scutită de dificultăţi. Dar s-a străduit să facă faţă împrejurărilor.
De aceeaşi situaţie complicată a avut parte şi dr. Gh. Comşa, viitorul episcop Grigorie Comşa al Aradului. A absolvit şi el Institutul Teologic din Sibiu, după care a frecventat cursurile Facultăţii de Drept din Budapesta, unde a obţinut şi doctoratul. Mitropolitul Ioan Meţianu i-a încredinţat responsabilitatea de redactor al „Telegrafului Român”, pe care însă o va onora doar pentru o scurtă perioadă de 8 luni, întrucât a fost numit secretar de resort la Preşedinţia Consiliului Dirigent. Oricum, nu a ignorat evenimentele care se derulau cu repeziciune în acel providenţial an 1918.
Din februarie 1920 şi până la sfârşitul anului 1933 redactarea „Telegraful Român” a fost încredinţată asesorului consistorial dr. George Proca, care mai activase provizoriu într-o astfel de funcţie, când l-a înlocuit pe Teodor V. Păcăţian, aflat într-un concediu mai lung (august 1903-februarie 1904). Şi acesta avea pregătire teologică, fiind absolvent al Institutului Teologic din Arad şi chiar doctor în Teologie la Facultatea de Teologie din Cernăuţi. A funcţionat şi ca profesor la Institutul Teologic din Arad, iar în 1902 a ajuns secretar eparhial la Sibiu şi, concomitent, profesor suplinitor la Institutul Teologic din Sibiu, însă doar pentru un an (1901-1902), întrucât în 1903 a fost numit asesor consistorial la Mitropolie. Strămutarea lui la Sibiu este legată de promovarea fostului episcop Ioan Meţianu al Aradului ca Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului. Dar, activitatea de redactor şi-a desfăşurat-o în vremea păstoririi mitropolitului Nicolae Bălan şi, ca atare, a şi reflectat în paginile „Telegrafului” toate înnoirile pe care acest vrednic ierarh le-a înfăptuit. Dar nu puteau fi ignorate nici alte evenimente cu adevărat importante, din viaţa Bisericii, precum reînfiinţarea unor vechi episcopii, ca cea a Oradiei, în 1920, a Clujului, în 1921, a Tomisului, în 1923. S-a înfiinţat în 1921 şi o Episcopie a Armatei, iar în 1925 a fost înfiinţată Patriarhia Română. De asemenea, în 1934, a luat fiinţă, la Detroit, Episcopia Misionară pentru Românii ortodocşi din America. Şi în învăţământul teologic s-au produs înnoiri şi de asemenea în viaţa mănăstirească. Toate acestea şi-au găsit ecoul în paginile „Telegrafului Român”, în vremea când dr. George Proca era redactorul acestei publicaţii.
Începând cu 1 ianuarie 1934 putem spune că se produce cu adevărat un reviriment în statutul „Telegrafului Român”. Mitropolitul Nicolae Bălan îl numeşte în funcţia de redactor pe pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae. Acesta va îndeplini această responsabilitate până în mai 1945. Există convingerea unanimă că a fost perioada cea mai fastă din câte le-a parcurs publicaţia şaguniană până la acel moment. Noul redactor a iniţiat o suită de articole redacţionale, care va continua pe toată perioada de un deceniu de care am pomenit. Este vorba de mai bine de 200 de articole de mare diversitate. Prioritar au fost abordate teme privind Ortodoxia în general şi cea românească în particular. Dogmatist de formaţie, părintele Dumitru Stăniloae a găsit cu cale să ofere Bisericii noastre temeiuri pentru consolidarea credinţei moştenite din străbuni. În strânsă legătură cu temele de doctrină ortodoxă s-au aflat cele care priveau etnicitatea, bine ştiind că Bisericile ortodoxe sunt organizate după principiul etniei. Problema uniaţiei, care a afectat unitatea neamului românesc, a fost de asemenea constant abordată de redactor. Nu au lipsit temele cu caracter interconfesional şi ecumenic. Cel de‑al Doilea Război Mondial, cu consecinţele dezastruoase pentru Europa Răsăriteană şi nu numai, a constituit de asemenea o temă mereu şi mereu prezentată în paginile „Telegrafului Român”. Cu risc de a suporta consecinţe, care, de altfel, nici nu au întârziat să vină, a tras mereu semnal de alarmă privind pericolul şi consecinţele nefaste ale instaurării comunismului în Răsăritul Europei. Pentru îndrăzneala sa, redactorul foii şaguniene a suferit ani de închisoare, după instaurarea în România a acestei ideologii ateiste.
Începând cu luna mai 1945, munca redacţională a fost îndeplinită, prin cumul, ca în cazul celorlalte cadre didactice, de către pr. prof. dr. Corneliu Sârbu. Renunţăm la orice referire privind pregătirea teologică a acestui cadru didactic bine ştiind că a fost la cel mai înalt nivel. S-a străduit să menţină foaia şaguniană la acelaşi nivel la care o ridicase antecesorul său. Din păcate, vremurile nu i-au fost prielnice. Cenzura instaurată de regimul comunist a creat serioase piedici în continuarea unei tradiţii de un secol, de când dăinuia fără întrerupere „Telegraful Român”. Totuşi, prin bogata sa experienţă şi caracterul său ferm, profesorul Corneliu Sârbu nu s-a lăsat intimidat şi în cei trei ani cât a deţinut această responsabilitate a căutat să dea consistenţă paginilor acestui periodic eclesiastic.
Din aprilie şi până în decembrie 1948, munca redacţională a fost îndeplinită de către pr. prof. dr. Emilian Vasilescu, de la Institutul Teologic Universitar din Sibiu. Limitarea în timp a activităţii sale a fost determinată de transferul la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, la catedra de Istoria Religiilor, unde s-a impus printr-o înaltă ţinută academică. În funcţia de redactor, s-a remarcat ca un iscusit condeier, fapt ce s-a reflectat în calitatea materialelor aşternute în paginile „Telegrafului Român”.
Cum se încetăţenise ferm tradiţia ca dintre profesorii de Teologie să fie selectaţi redactorii publicaţiilor mitropolitane, succesorul profesorului Emilian Vasilescu a fost tot un profesor şi încă unul de înalt prestigiu, în persoana ieromonahului Nicolae Mladin, viitor mitropolit al Ardealului. A îndeplinit funcţia de redactor între decembrie 1948 şi până în iunie 1967. Este perioada în care conducerea politică a ţării a adoptat măsuri abuzive, care au marcat profund şi viaţa bisericească. Presa bisericească ce a rămas în urma desfiinţării mai multor periodice a ajuns şi mai mult sub imperiul cenzurii. „Telegraful Român” a scăpat de suprimare, dar conţinutul său a fost mult sărăcit. Însuşi mitropolitul Şaguna a fost ostracizat şi denigrat. Totuşi, chiar şi în acele dificile împrejurări, ierom. prof. dr. Nicolae Mladin s-a străduit să dea totuşi substanţă celui mai vechi periodic bisericesc, cu apariţie neîntreruptă.
Din 1967 şi până în 1978 funcţia de redactor a fost onorată de către arhid. Gheorghe Papuc, consilier cultural al Arhiepiscopiei Sibiului. Avea şi el o temeinică pregătire teologică şi a păstrat constant o legătură cu cadrele didactice de la Institutul Teologic, solicitându-le mereu contribuţii.
Din 1978, sarcina de redactor a fost încredinţată pr. prof. dr. Dumitru Abrudan, adică semnatarului acestor rânduri. Am păstrat vie în memorie ziua în care pururea pomenitul mitropolit dr. Nicolae Mladin ne-a chemat pe doi dintre profesorii de la Institutul Teologic: pe pr. prof. dr. Ioan I. Ică şi pe subsemnatul, şi ne-a adresat propunerea de a ne asuma răspunderea, care nu era nici atunci uşoară, de a redacta – primul revista „Mitropolia Ardealului”, iar al doilea, adică eu, „Telegraful Român”. Ne-a asigurat de sprijinul său, cum s-a şi dovedit de altfel. Până în 2010, primele două numere inclusiv, am purtat sarcina acestei responsabilităţi, de a pregăti pentru tipar fiecare număr din publicaţia şaguniană. M-am bucurat, în cei 31 de ani de activitate şi de sprijinul vrednicului de pomenire şi iscusit condeier, mitropolit Antonie Plămădeală, al cărui nume a fost nelipsit din paginile acestei publicaţii. În 1983, când s-a organizat un simpozion, la împlinirea a 130 de ani de apariţie neîntreruptă a foii şaguniene, a susţinut, şi ulterior a publicat, o elevată comunicare cu titlul: „Telegraful Român” în conştiinţa Transilvaniei, România în conştiinţa „Telegrafului Român”. A dat expresie atunci celei mai autoritative definiţii a rolului pe care l-a avut această venerabilă foaie bisericească în viaţa şi destinul românilor transilvăneni şi nu numai.
Şi în 2003, la împlinirea a 150 de ani de apariţie neîntreruptă, a fost marcat acest moment prin articole temeinice, publicate în nr. 1-4 din 1 şi 15 ianuarie 2003, ale „Telegrafului”.
Aşa cum s-a procedat şi la momentele comemorative anterioare, tot astfel aducem şi acum un cuvânt de pioasă omagiere tuturor redactorilor care s-au preocupat cu dăruire de alcătuirea fiecărui număr din această publicaţie ecleziastică, şi tuturor colaboratorilor, clerici şi mireni, fără contribuţia cărora „Telegraful Român” nu ar fi putut înfrunta vicisitudinile vremurilor. Prioritar li se cuvine respect şi sinceră recunoştinţă ierarhilor care s-au perindat la conducerea Mitropoliei Ardealului, de la întemeietorul publicaţiei, care este sfântul ierarh Andrei Şaguna, şi până la cel care se află astăzi în fruntea acestei eparhii: I.P.S. Mitropolit dr. Laurenţiu Streza. Este vorba de nume care nu au lipsit niciodată, pe tot parcursul acestor 160 de ani, din paginile acestui organ de presă.
Nu putem încheia această succintă expunere fără a arăta că există o bogată bibliografie dedicată foii şaguniene, bibliografie ce poartă semnătura unor alese personalităţi, ceea ce evidenţiază rolul însemnat pe care „Telegraful Român” l-a avut în istoria Bisericii transilvănene şi nu numai. În ce îi priveşte pe redactori, se subînţelege că sunt incluşi, implicit, şi ei în bibliografia de care am pomenit. Vom menţiona totuşi două expuneri ce le-au fost dedicate şi care au apărut tot în paginile acestui periodic sibian. Este vorba de articolul „Redactorii Telegrafului Român”, apărut în 1-2/1953, deci la 100 de ani de la apariţia „Telegrafului” şi pr. Ioan Beju, „Redactorii Telegrafului Român”, apărut în nr. 1-4/1978, deci la 125 de ani de apariţie neîntreruptă a foii şaguniene.
