Duminica Floriilor – Întâmpinarea Împăratului Hristos

  Intrarea Domnului în Ierusalim este un praznic al bucuriei duhovniceşti pregătitoare pentru participarea împreună cu Hristos la Pătimirile Sale. Mântuitorul se afla în Betania după învierea lui Lazăr. Un eveniment petrecut acolo a fost încă unul pregătit de Mântuitorul pentru vestirea morţii şi Învierii Sale. Sora lui Lazăr a uns picioarele Învăţătorului, Mântuitorului, a stat la picioarele Lui şi L-a slujit, încât casa s-a umplut de mireasmă, iar Iuda, fiind ispitit de bani, nu pentru a avea grijă de săraci, a cârtit şi a spus că acel mir se putea vinde, iar banii se puteau împărţi săracilor. Mântuitorul împlineşte o lucrare, vine spre Pătimirile Sale.

   A intrat în mod smerit în Ierusalim, dar a fost primit ca Împăratul Cerurilor. Întreaga cetate L-a întâmpinat pe Iisus cu stâlpări de finic, iar unii au așternut hainele lor pe drum înaintea Lui și rosteau cuvinte profetice de laudă care se cuvenea numai lui Dumnezeu. Mulțimea Îl aclama, strigând: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (In 12, 13). Lucrul acesta s-a făcut pentru ca să se împlinească cuvântul Scripturii, care zice: „Din gura pruncilor şi a celor ce sug Ți-ai pregătit laudă!” (Ps 8, 2 şi Mt 21, 16). Unii dintre farisei încercau să-i oprească, dar Mântuitorul le-a spus: „Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Lc 19, 40).

Starea în care intră în Ierusalim ne impresionează pe toţi, este acea smerenie înălţătoare, o smerenie dumnezeiască, o smerenie pe care numai Fiul lui Dumnezeu o putea întruchipa, alegând cel mai umil animal, asinul, de a intra în Ierusalim, pentru ca să aştepte din partea poporului cuvenita preamărire. Acea smerenie înălţătoare a fost dublată de o tristeţe. Mântuitorul, călătorind spre Ierusalim, ştia prin ce are de trecut şi, mai ales, îl supăra mult atitudinea celor care ar fi trebuit să-L descopere ca Dumnezeu şi să-L cinstească, saducheii, fariseii şi mai-marii poporului Israel. Era trist însă şi de schimbarea care avea să se producă în atitudinea poporului. Cei care au auzit că vine Iisus din Nazaret i-au ieşit în întâmpinare, au aşezat hainele lor şi L-au întâmpinat cu ramuri de finic, cu stâlpări şi cu osanale, acea adresare care se cuvine doar lui Dumnezeu: „Osana, Fiul lui David. Bine este cuvântat, Cel ce vine întru numele Domnului!”. Chiar dacă ei aşteptau ca Mântuitorul să fie un împărat pământesc şi să le redea lor ceea ce au pierdut de multă vreme şi să-i scoată din robie, totuşi se transformă această manifestare în primirea unui Împărat Ceresc, mai presus de toate, lăudat de prunci.

     „Osana” este un termen ebraic, care înseamnă: „mântuieşte-ne”. Această cerere este unită în cadrul Sf. Liturghii cu Trisaghionul biblic, cântarea îngerilor pe care o intonăm şi noi în momentul prefacerii Sfintelor Daruri: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot! Plin este cerul şi pământul de mărirea Ta! Osana întru cei de Sus” [Liturghier, București, 2012, p. 173].  

    Cântecului îngeresc de laudă şi preamărire aduse lui Dumnezeu îi adăugăm rugăciunea noastră, pe care o înălţăm din adâncul sufletelor, astăzi, în ziua de Florii, Mântuitorului Iisus Hristos, rugându-L: Mântuieşte-ne! Tu eşti Dumnezeu, Care ai venit să mântuiești lumea! Tu eşti Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Care ai venit să ne aduci nouă nu o bucurie de moment, ci ai venit să Te sălăşluieşti în inimile noastre şi, astfel, să ne dai bucuria veşnică!

Intrarea Domnului în Ierusalim prefigurează intrarea Sa ca Fiul lui Dumnezeu întrupat în Ierusalimul ceresc, prin Învierea și Înălțarea Sa la cer. Ea este și intrarea noastră, împreună cu Hristos, în Împărăţia lui Dumnezeu, prin Jertfa Sa mântuitoare. Prin suprema Sa Jertfă Hristos S-a dăruit Tatălui, rămânând permanent în stare de jertfă pentru noi, cu mâinile întinse pe brațele Crucii, pentru a ne cuprinde pe toți. În stare de jertfă să ne prezentăm şi noi la picioarele Crucii răstignirii Domnului, ca să ne facă şi nouă parte de darurile Jertfei Sale.

   Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, să ne apropiem de această Săptămână a Patimilor şi să ne smerim sufletele, să le curăţim de toată întinăciunea păcatelor, pentru a-L urma pe Hristos pe drumul Golgotei, prin minunatele rânduieli ale deniilor, spre a ne putea împărtăși de lumina Învierii Sale.

† Laurenţiu,
Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

Centrul de plasament din Agârbiciu, județul Sibiu, a fost sfințit

      Centrul de Plasament din localitatea Agârbiciu, județul Sibiu, a fost sfințit miercuri, 11 martie, de Înaltpreasfințitul Părinte Laurențiu, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului. Clădirea instituției a fost renovată și modernizată complet în ultimii ani pentru a oferi condiții bune de trai copiilor îngrijiți aici.

       Slujba de sfințire a fost oficiată de ierarh, împreună cu părintele protopop de Mediaș, Ovidiu Găban, și preotul paroh din Agârbiciu, Ioan Frățilă. Răspunsurile liturgice au fost date de corul preoților din Protopopiatul Mediaș, dirijat de Ovidiu Moldovan. Au fost prezenți vicepreședintele Consiliului Județean Sibiu, Marcel Luca, primarul comunei Axente Sever, Marius Grecu, directoarea Centrului de Plasament, Cornelia Dan, și alte autorități. Cei 22 de copii aflați în grija centrului de la Agârbiciu au participat la slujba de sfințire, împreună cu personalul instituției.

       La finalul slujbei religioase, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Laurenţiu a felicitat instituțiile care au sprijinit reabilitarea Centrului de Plasament din Agârbiciu și i-a binecuvântat pe copii și personalul angajat al instituției.

„Este pentru noi o clipă de bucurie în această perioadă a Postului Mare, o bucurie a împlinirii. În acest timp așteptăm bucuria cea mare, și iată că și aici așteptările dumneavoastră s-au împlinit prin rânduiala lui Dumnezeu, așa cum nici dumneavoastră nu v-ați putut imagina la început. Așezămintele noastre de ocrotire nu exprimă doar neputința firii umane, care are nevoie totdeauna de ajutor și de protecție, ci mai presus de toate, dragostea noastră pe care suntem datori s-o întoarcem lui Dumnezeu, de la Care vine tot darul cel de sus”, a spus ierarhul.

Daruri pentru copii

    După mesajele de felicitare și de încurajare transmise de oficialitățile prezente, copiii au primit din partea Părintelui Mitropolit Laurențiu câte o icoană, câte o carte de rugăciuni și iconițe. De asemenea, ierarhul a oferit centrului o icoană și mai multe cărți. Centrul din Agârbiciu a fost aşezat sub ocrotirea Sfântului Ierarh Nicolae de către ierarh, care a propus autorităților ca numele acestui mare sfânt să apară și în denumirea oficială a instituției.

Doi dintre tinerii de la Centrul din Agârbiciu au cântat pricesne împreună cu preoții din corul Protopopiatului Mediaș.

    Centrul de Plasament din Agârbiciu a fost înființat în 1950, iar din 1992 funcționează în subordinea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului. A fost reabilitat în totalitate în ultimii ani, cu susținerea financiară a Ministerului Muncii și Protecției Sociale și a Consiliului Județean Sibiu.

„În 2014 s-a derulat o procedură la Ministerul Muncii pentru modernizarea centrelor din România, iar între cele nouă proiecte câștigătoare s-a aflat și cel de reabilitare a Centrului din Agârbiciu. În decembrie 2017 au început lucrările de renovare, modernizare și reabilitare. Până în noiembrie 2019 copiii au stat în chirie, iar acum au fost aduși înapoi, în casă nouă. Îi mulțumim din tot sufletul Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit pentru că a fost alături de acești copii și sper că prezența Înaltpreasfinţiei Sale va fi de bun augur pentru viitorul acestor copii”, ne-a spus directoarea instituției Cornelia Dan.

    Capacitatea totală a Centrului de Plasament din Agârbiciu este de 45 de locuri, iar în prezent 22 de copii și adolescenți locuiesc aici.

Dr. Ștefan MĂRCULEȚ

Ochii verzi: astăzi să-i crezi - Parte de carte –

       Foarte mulți tineri sunt în căutarea sau își doresc să trăiască măcar o dragoste de-o vară și, totuși, parcă sintagma este complet ieșită din peisaj atunci când te hotărăști sau te hotărăște viața să intri în acea parte numită maturitate sau seriozitate. De aici și dispariția oricărei posibilități de zâmbet la auzul cuvintelor de mai sus după ce ai parcurs cartea Tatianei Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi.

     Citind pe prima pagină despre autoarea care s-a născut în 1978, în Chișinău, care apoi, la numai 17 ani, „devine cunoscută publicului larg, când inițiază rubrica Povești adevărate în cotidianul Flux”, nu te surprinde siguranța cu care este scris romanul despre care voi vorbi aici. Cu toate acestea, nu te poți abține din uimire/ admirație/ bucurie când ai înaintea ochilor o confirmare. Nu ascund că nu de puține ori am fost dezamăgit când am citit o carte premiată sau chiar răs-premiată, de aceea sunt într-o oarecare măsură circumspect când aud despre astfel de apariții. De aici și răsuflarea ușurată atunci când am citit dintr-o dată romanul Tatianei Țîbuleac.

  Aș putea compara proza basarabencei cu o pilulă pentru astronauți, concentrare maximă în doze mici. În o sută douăzeci și două de pagini intri într-o lume a furiei adolescentine, cobori în subsolul unei vieți nefericite la mai multe niveluri, faci cunoștință cu o familie pe care nu poți neapărat să o numești astfel, cu niște schițe de oameni aflați undeva la limitele umanității în feluri diferite, pentru ca apoi să ți se răstoarne această lume, în care abia începuseși să te obișnuiești, în globul de cristal al unui sat francez în care timpul se oprește. Pentru a putea cuprinde atâtea chipuri și gesturi, și capete lipite de geamul școlii, și copii care nu mai sunt copii, și oameni mari care nu sunt nici pe departe oameni mari, și vise, și frustrări, și neîmpliniri, și ratări, după cum curg în prima parte a romanului, trebuie să deschizi larg sufletul, să tragi aer în piept și să te cufunzi în lumea pe care autoarea ți-o pune înainte. Plot-ul inițial se dă peste cap și cititorul este salvat, poate scoate capul din acvariul scrierii câștigătoarei a numeroase premii naționale și internaționale, poate din nou respira adânc și pleca în explorare, de data aceasta pe un câmp cu maci și cu floarea-soarelui, unde principalul happening este moartea. Nu de puține ori – recitind pasaje și gândind – am avut impresia acestui mis en scene teatral al unei scriituri calculate, al unei scriitoare care știe exact ce va face cu personajele, cu acțiunea, dar – și cel mai înspăimântător și deopotrivă amețitor – cu tine, cititorul. Am revenit astfel, în memorie, la cuvintele Virginiei Woolf, la precizia scenaristului care știe exact ce, cum și când va face chiar din momentul în care s-a apucat să aștearnă povestea pe hârtie.

     A doua parte a romanului este în aceeași măsură amețitoare și captivantă ca prima, doar că într-un mod total diferit. Dincolo de laudele deja aduse Tatianei Țîbuleac pentru țesătură, lumea de dincolo de lume pe care o prezintă această parte este un alt motiv pentru care cartea nu se poate lăsa din mână. Revenind, povestea nu este una extrem de complicată (complexă da, complicată, nu). Un adolescent la final de an școlar, o familie destrămată, o mamă grasă pe care nu își dorește să o cunoască cei din jur ca fiind legată de el, apoi întorsătura de teatru a plecării într-o vacanță de vară în doi, din Anglia în Franța – cam acesta este scenariul. Aflăm ulterior că motivul real al vacanței acesteia este boala terminală a mamei, „un cancer turbat”, după cum îl descrie chiar protagonistul, și plecarea în locul la care mama visase încă din tinerețe are ca scop așteptarea morții împreună. Pe drumul de la ură la indiferență, la non-ură și, până la urmă, la iubire, cititorul călătorește repede, nu are timp să fie atent decât la felul în care este ghidat pe această cale de către eroul principal. Laitmotivul întregii povești sunt ochii verzi ai mamei, singura frumusețe pe care o recunoaște fiul încă de la început.

     Simboluri, imagini, pasaje poetice, fraze care curg fără a se împiedica, toate acestea pot fi găsite și pot fi disecate, chiar aș spune că ar fi o pierdere dacă nu ați face asta cei care nu ați citit încă, în Vara în care mama a avut ochii verzi.

[Tatiana Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, Editura Cartier, ediția a VI-a, septembrie 2018, 122 p.]

Pr. Dr. Daniel Puia-Dumitrescu

Emanuil GOJDU – român si fiu al Bisericii Ortodoxe (II)

      Emanuil Gojdu s-a născut la 9 februarie 1802, în Oradea, dintr-o familie de aromâni, originară din Moscopole, care s-a stabilit în fostul imperiu habsburgic în secolul al XVIII-lea [Emigranţii macedoneni s-au stabilit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în Ungaria, Polonia şi Galiţia (nord-vestul Ucrainei de astăzi). Unii s-au polonizat (familiile Gabrovski, Muciovski, Adamovschi), alţii s-au maghiarizat (baronii Horvath sau Jozsef Etvos – ministru al învăţământului şi autorul legii naţionalităţilor din Ungaria), ori s-au sârbizat (Pacovici, Polievici, Popovici). Mulţi şi-au păstrat numele original (Gojdu, Muciu, Şina, Şaguna, Haris). Un prieten al lui Gojdu, Partenie Cosma, publicând în Enciclopedia Română din Sibiu, vol. III, pp. 558-590, aduce argumente că nu era macedoromân, ci „român ungurean” din Bihor]. Tatăl său era negustorul Atanasie Popovici Gojdu, din Oradea, iar mama sa, Ana, se trăgea dintr-o familie românească, Poynar, din părţile Bihorului.

Emanuil şi-a petrecut copilăria în casa părintească, unde a primit o aleasă educaţie religioasă şi românească. „Dacă el a devenit un suflet generos – scrie Ioan Lupaş –, un mare binefăcător al Bisericii şi al naţiunii sale, o parte însemnată din merit poate fi pusă şi în socoteala îngrijitei educaţiuni ce a primit la vârsta copilăriei, de la evlavioasa şi vrednica sa mamă” [Ioan Lupaş, „Emanuil Gojdu, 1802-1870. Originea si opera sa”, în Analele Academiei Române, 1940, p. 7].

    Emanuil, fire vioaie şi duioasă, face cursurile primare la Şcoala ortodoxă românească din Oradea, continuând gimnaziul tot acolo. A urmat cursurile la Liceul catolic şi cursurile Academiei de Drept de la Oradea, primul an şcolar 1820-1821, apoi cea din Pojon (azi Bratislava) şi Pesta. După obţinerea diplomei de avocat, în 1824 intră ca stagiar în baroul avocatului Vitkovics, care era şi scriitor. în această perioadă a intrat în cercurile intelectuale maghiare [Aici a făcut cunoştinţă cu o seamă de scriitori maghiari ca: Kazinczy Ferenc, Virâg Benedek, Berzseny Daniel şi Kisfaludy Mihâly, care l-au îndrumat spre poezie. (cf. I. Lupaş, „Emanuil Gojdu, 1802-1870. originea si opera sa”, în Analele Academiei Române, 1940, p. 12)] și macedonene [Frecventa şi salonul literar al lui Atanasie Grabovsky, unde i-a întâlnit pe fraţii Goleşti, Dimitrie Ţichindeal, Teodor Aaron, Moise Nicoară, Damaschin Bojincă etc.]. Tot în această perioadă, în casa lui Atanasie Grabovschi, locul de întâlnire al scriitorilor români, l-a întâlnit pe studentul în Drept Andrei Şaguna, viitorul mitropolit Andrei Şaguna, cu care va deveni bun amic şi vor lupta împreună pentru recâştigarea autonomiei Bisericii Ortodoxe româneşti.

     Atât Grabovschi, cât şi soţia sa au activat în viaţa socială a comunităţii lor: el pentru a obţine egalitate pentru aromâni în conducerea Bisericii ortodoxe „greco-valahe” din Pesta, iar soţia sa, ca preşedintă a Societăţii Femeilor Macedo-Române din Budapesta, a luptat pentru promovarea educaţiei în limba maternă. Ei nu făceau nici o distincţie între aromâni şi ceilalţi români, ci toţi erau trataţi ca membri ai aceleaşi naţiuni. Grabovschi chiar a făcut în mod generos donaţii Bisericii Ortodoxe din Transilvania [Maria Bereny, Viaţa și activitatea lui Emanuil Gojdu, 1802-1870, Gyula, 2002, p. 18]. în casa lui Grabovschi, pe lângă subiectele cultural-literare, se mai dezbătea şi spinioasa problemă a Bisericii românilor din Banat şi Ungaria, care era subjugată de ierarhia sârbă. Acest mediu cultural şi religios i-a conturat tânărului Gojdu o personalitate profund ataşată de interesele naţional româneşti şi bisericeşti, încât Teodor Şerb, într-o scrisoare, îi mărturisea lui Moise Nicoară că în capitala Ungariei este „Un Român din Oradea Mare, bărbat cu bune temeiuri şi cătră Români tare învăpăiat” [Ioan Lupaş, op. cit., pp. 693-694].

    De timpuriu, Gojdu a fost colaborator şi sprijinitor al unor publicaţii româneşti. Astfel, în vol. III al revistei „Biblioteca Românească”, 1829, editată la Buda de Zaharia Carcalechi, tânărul avocat adresa „către străluciţii boieri ai Ţării Româneşti și ai Moldovei” un călduros apel, prin care le cerea să ajute la scrierea şi tipărirea cărţilor „patriocească” : „Aceasta e cea mai învăpăiată a mea naţională dorire, aceasta cea mai înaltă şi mai apăsătoare a vieţii noastre simţire şi a tuturor cugetare şi de voi putea ajunge aceasta încât de mică parte sau… să pot în unii patrioţi, mai vârtos în aceia de la care nu puţin aşteaptă viaţa şi înflorirea limbei naţionale, cât de mică îmboldire şi învăpăiare aţâţa şi le deştepta inima pre pornirea către fericirea de obşte, norocos că voi ţinea, iară mângâierea mea în lume pereche nu voi avea. Pentru că nu este mai mare mângâiere, mai adevărată îndestulare decât simţirea fericirei şi măririi neamului. A căreia împlinire puneţi în faptă voi străluciţi Boieri... Și fiţi cu totul încredinţaţi că răsplătirea ostenelelor şi măritelor noastre fapte va fi nemărginita Neamului către voi iubire, fiasca cinstire, reverinţă, plecăciune, preţuirea din afară de către alte neamuri străine și dulcea îndestulare a voastră cu voi înșivă” [Biblioteca Românească, vol. III,  1829, pp 31-36. Acest apel este redactat în întregime în Ioan Lupaş, op. cit., pp. 27-30. Vezi şi Pavel Cherescu, Un umanist român, marele mecenat Emanuil Gojdu (1802-1870), Bucureşti, 2002, p. 203].

    Gojdu nu se mulţumea doar cu sfaturile, ci sprijinea el însuşi scrisul în limba română. Ca mulţumire pentru sprijinul material acordat la tipărirea „Calendarului românesc” pe anul 1830, Ştefan P. Neagoe îi dedică lui Gojdu acest număr „ca unui prea zelos patriot şi naţionalist”, reliefând totodată cele două caracteristici pe care vrem să le evidenţiem noi, arătând că Gojdu „încă din braţele părinteşti a început a nutri în pieptul său naţionalitatea şi patriotismul şi carele toate paşurile creşterii şi învăţăturilor sale, în întrecere cu cei mai aleşi fii ai patriei cu cea mai mare laudă le-au deplinit” [Ioan Lupaş, op. cit., p. 30].

De altfel, Gojdu îi îndemna pe cititori cu cuvintele: „Tot insul pentru sfânta Religie, pentru dulcea Patrie şi pentru mărita naţionalitate ca şi Corvinul de Huniad să fie gata a muri” [Ibidem]. Scrisoarea către boieri are darul de a ne înfăţişa starea sufletească a tânărului avocat, care, deşi „aruncat de soartă în vălmăşeala unei capitale străine şi în mreaja preocupărilor impuse de profesiunea sa, nu a dat uitării trebuinţele felurite ale neamului românesc în sânul căruia se ridicase” [Ibidem].

Pr. Prof. Dr. Aurel PAVEL

Un „CAVALER” în administrarea Fundației EMANUIL GOJDU: Ioan Cavaler de PUȘCARIU (1873-1889, 16 ani de activitate gojduiană)

     

    Dintre toate actele mărețe [„Cine va cerceta trecutul poporului nostru de la 1848 încoace, va afla, desigur, pe fiecare pagină numele lui Ioan Puşcariu.” (Verax, †Ioan cav. de Puşcariu, „Revista Teologică”, Sibiu, an.VI, nr. 3/1912, p. 84)] de care este legat numele lui Ioan Cavaler de Pușcariu (1824-1912) a fost și va rămâne și acela al multiplelor inițiative în domeniul educației. Prin deosebita sa activitate pe tărâmul ridicării culturale a românilor Transilvăneni [Cele mai relevante fiind: Ioan Cavaler de Puşcariu, Comentariu la Prea Înalta Patentă din 21 iunie 1854 lucrat pentru poporul român, Sibiu, 1856; diferite dicționare, latin-german, maghiar-român și german-român, extrem de utile în administrație] a fost inaugurarea de noi școli construite la inițiativa lui, printre care monumentala Școală Capitală Confesională Ortodoxă din Veneția de Jos [Arhivele Naţionale de Stat Braşov, foaia de început, Memoriu, BV-F-00259-2-01001 – Veneţia de Jos (1858-1912)], Școala Capitală din Lisa [Stan Constantin, Şcoala poporană din Făgăraş şi de pe Târnave, vol. I, Sibiu, 1928, p. 291-296], ambele în județul Brașov, ca și în Comitatul Târnavei sau Cetatea de Baltă [În Comitat, ca și conducător suprem, a susținut și intensificat viața școlară, iar tinerilor juriști, patru la număr, le-a acordat patru burse, trei de la Sibiu și unul la Cluj]. Era pe deplin convins că numai prin „cultură și învățătură un popor se poate ridica și emancipa” [Josan, Nicolae, Ioan Pușcariu (1824-1912), Muzeul Unirii Alba Iulia, 1997, p. 156].

    Prin toată activitatea sa sârguitoare ca funcționar de stat, a avut un deziderat: „o școală în fiecare sat”, după modelul șagunian, de aceea s-a spus că „se bucura de o deosebită prietenie şi consideraţie din partea Mitropolitului Şaguna” [Verax, †Ioan cav. de Puşcariu, „Revista Teologică”, Sibiu, an.VI, nr. 3/1912, p. 84]. Relevant este și episodul care îl surprinde pe Pușcariu în cadrul unui sinod arhidiecezan de la Sibiu, din 1876, când propune acordarea unui stipendiu (o bursă) pentru un tânăr care să se specializeze în contabilitatea teoretică și practică. Ideea lui Pușcariu era aceea de a avea un om specializat în această speță și care să-i instruiască în acest domeniu pe viitorii preoți și învățători confesionali. Se pare că era mare lipsă în registrele și rapoartele preoților parohi și a directorilor confesionali în această privință [Protocolul sinodului arhidiecezei greco-orientale române din Transilvania ținut la anul 1876, Sibiu, 1876, p. 34].

     În 1878, din aceleași simțăminte de dezvoltare școlară, Congresul Bisericesc îl numește în deputațiunea care să solicite guvernului și, la nevoie, chiar Tronului constituirea unui fond de pensii pentru învățării confesionali, sau delegat în comisia care să prezinte monarhului protestul românilor împotriva abuzurilor legii școlare a ministrului Tréfort [T.V. Păcățian, Istoriografi vechi, istoriografi noi. Studiu critic în chestia vechei Mitropolii ortodoxe române, Sibiu, 1904, p. 713-720]. Cu toate acestea, activitatea lui Ioan Cavaler de Pușcariu în cadrul celei mai mari fundații din monarhia austro-ungară, Fundația lui Emanil Gojdu (1870-1917), are cel mai decisiv efect pentru susținerea și dezvoltarea învățământului românesc în tot ansamblul lui.

      După moartea la numai 68 de ani (3 februarie 1870) a generosului avocat mecenat Emanuil Gojdu (1802-1870), Ioan Pușcariu a fost desemnat pentru îndeplinirea testamentului acestuia scris la Budapesta în 4 noiembrie 1869, împreună cu avocatul Ion Alduleanu (1821, Moeciu – 1871, Budapesta). Zelul îndeplinirii misiunii sale cu acuratețe se vede cel mai bine în corespondența purtată de Pușcariu cu Mitropolitul Șaguna în anii 1870-1872. Majoritatea scrisorilor exprimă caldele mulțumiri și recunoștința Mitropolitului Andrei Șaguna pentru „bunătatea inimei și zelul către interesele noastre biserico-naționale” [Biblioteca Academiei R.S.R., Corespondența generală, nr. 166.302 și 180.062-180.117]. Sub nicio formă toate acestea nu erau gratuite, dacă se iau în considerare lăcomia și interesele manifestate de văduva Melania Gojdu, născută Dumcea, ca și altor rude colaterale, de a ataca Testamentul Gojdu. Seriozitatea misiunii sale la momentul necesar se văd din memoriile Pușcariului scrise la aproape 43 de ani de la consumarea evenimentelor, apărute post-mortem [Pușcariu, Ioan, Notiție despre întâmplările contemporane, Sibiu, 1913, p. 9-10]. Toate aceste lucruri sunt explicabile dacă se ia în considerare sfătuirea personală și permanentă a lui Puşcariu cu episcopul Andrei Şaguna, episcopul scriindu-i într-o epistolă, la un moment dat (20 iunie 1865): „aşadară toată doctrina mea o reduc la proverbul nostru: fă şi taci!” [dr. Ioan Lupaș, Mitropolitul Andrei Şaguna – monografie istorică, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1911, 242]. Rapiditatea și sinceritatea cu care Ioan Cavaler de Pușcariu reușește să satisfacă pretențiile văduvei Melania Gojdu și împăcarea cu rudele apropiate familiei, mai exact 16 decembrie 1871, fără procese lungi și interminabile sunt surpinse pe larg atât în istoricul Fundațiunii, cât mai ales de avocatul și omul politic Partenie Cosma (1837-1923) [A se vedea: Analele Fundațiunei lui Goszdu de la 3 faur 1870 până la finaea anului 1874, fasc. I, edițiunea a II-a, Budapesta, 1866, p. IV-VI; Diaconovich, C. Enciclopedia Română, tom. II, 1900, p. 590-591].

Pentru această reușită, Ioan Cavaler de Pușcariu primește o nouă scrisoare presărată de sincere mulțumiri din partea Mitropolitului Andrei Șaguna, ce îl aprecia foarte mult [Biblioteca Academiei R.S.R., Corespondența generală, nr. 180.089].

     Fundația Emanuil Gojdu a fost condusă, conform testamentului lăsat de marele avocat, de mitropolitul de la Sibiu, Andrei Șaguna, ca președinte, episcopii de Arad și Caransebeș și câte doi „mireni” din fiecare eparhie ca membri. Pușcariu a fost ales notar al comitetului de conducere al Fundației după decesul lui Alduleanu (aprilie 1871). După demisia președintelui executiv al Fundației Gojdu, a juristului George Mocioni (1823-1887), funcția va fi preluată de Pușcariu, moment în care „rămasul” [În Analele Fundației Gojdu, „rămasul” reprezintă activele și pasivele fundaționale, cu alte cuvinte soldul sau capitalul cu care se dorea acordarea de burse și sprijinirea tineretului ortodox din Transilvania, dar care trebuia menținut și chiar sporit prin toate metodele posibile, astfel ca 200 de ani după decesul marelui mecena Fundațiunea să producă efecte] fundațional era de 93.429 de florini, după opinia lui Pușcariu, 200.000 de florini după cea a lui Partenie Cosma. Noul președinte executiv a avut inițiativa de a crește valoarea acțiunilor prin plasarea lor la „Prima casă de păstrare pestană” din Budapesta. Operațiunile financiare inițiate de Pușcariu și colegii săi din comitet nu au fost înțelese și aprobate de președintele Șaguna, transmițând la Budapesta că avocatul Gojdu și-a dorit o reprezentanță în cadrul Fundației, și nu speculanți. În 27 decembrie 1872 își retractează cuvintele scriind lui Pușcariu: „pe deplin m-ai convins că operațiunea cu fondul Gojduian a fost în folosul fondului și trebuia să se facă, prin urmare observația mea de mai înainte o retrag” [Biblioteca R.S.R., op. cit., nr. 180.015-180.117]. Convingerea marelui mitropolit a venit și din faptul că din patru bursieri în 1871 cu 600 de florini, s-a ajuns la 38 de bursieri în 1874 cu 5530 de florini în total.

      A fost și un regres în activitatea Fundației Gojdu sub locotenența executivă a lui Pușcariu, anume anii 1874-1880, datorată, în cea mai mare parte, trecerii la cele veșnice a Mitropolitului Șaguna. Urmașii săi la cârma ortodoxiei din Sibiu, printre care vicarul Nicolae Popea, considerat urmașul destoinicului Șaguna, și Miron Romanul, susținut de guvernul maghiar, nu au apărat bune relații cu frații Pușcariu. Pe 12 octombrie 1878, Ioan Pușcariu demisionează oficial din funcția de președinte executiv al Fundației. Însă, în urma hotărârii Congresului Național Bisericesc ținut chiar în aceeași lună, evidențiind meritele Cavalerului în bunul mers al Fundației Gojdu, l-au făcut pe Pușcariu să revină la decizia sa [Protocolul Congresului ordinar național bisericesc al românilor ortodocși de pe cuprinsul de Dumnezeu păzitei Mitropolii a Ardealului, convocat la Sibiu pe 1/13 octombrie 1878, p. 131-132]. Încercând să demisioneze din nou în 1879, primește o scrisoare chiar de la episcopul Miron Romanul, care aprecia efortul și efectele benefice asupra Fundațiunii, dând asigurări că „întraga Mitropolie îi va fi cu cea mai bună recunoștință” [Arhiva Muzeului Alba Iulia, inv. nr. 6195/20].

    După 1879 și stabilizarea relațiilor dintre conducerea Mitropoliei din Sibiu și prezidiul societății, încep adevăratele preocupări pentru menținerea Fundației Gojdu pe liniile trasate de marele filantrop:

– elaborarea și aprobarea statutelor fundaționale, realizate „cu multă trudă și insistență în perioada 1878-1885”, conform documentele cuprinse în Analele Fundațiunei lui Goszdu [Analele Fundațiunei lui Goszdu..., fasc. II, 1886, p. X-XI și 19-26; fasc. VI, 1886, p. XII-XIII];

– recăsătoria în iunie 1879 a văduvei Melania Gojdu și necesitatea restabilirii raportului dintre aceasta și Fundație, plătindu-i-se suma de 60.000 de florini pentru a fi definitiv „econtentată” de averea fundațională [Pușcariu, Notițe…, p. 169. Analele, fasc. II, 1886, p. XII-XIII]. În urma acestei tranzacții s-a recurs la vânzarea în condiții avantajoase a vilei Rákos din apropierea Budapestei, pentru ca în 1883-1884 să se achiziționeze spații imobiliare lângă clădirea Fundației, strada Regelui, nr. 13, cu perspectiva deschiderii unui „bazar trecător” pentru suplimentarea venitelor;

– cea mai importantă mutare dorită de Pușcariu de mai multă vreme: transferarea acțiunilor și „pairelor” (acțiunilor) de stat, deodată cu actele originale ale fundației de la Budapesta la Sibiu, la Casa Mitropolitană. În realizarea acestui deosebit efort și-a dat aportul marele om politic Iacob Bologa (1817-1888) [Analele, fasc. III, p. 6-7 și fasc. VI, 1886, p. 6];

– în 1888 se concepe un nou Regulament de ordine interioară, cu două ședințe anuale, față de una ca până atunci: prima, în martie, pentru „darea de seamă” și stabilirea bugetului și a doua, în luna august, pentru stabilirea burselor.

Trebuie menționat că apogeul perioadei Pușcariu în viața Fundației Godju este atins în 1887, când averea se ridica la 100.000 de florini, și până în anul 1886 se acordase 480 de burse cu o valoare de 88.500 florini, la un număr de 170 de tineri elevi și studenți [Analele, fasc. I, p. 33 și fasc. VI, p. VII].

Dacă ar fi să luăm în considerare pretențiile testamentare ale avocatului Emanuil Gojdu de a se capitaliza 2/3 din venituri și de a se acorda 1/3 sub formă de burse, ne putem imagina efectele lăsate posterității de marele donator, dar și buna chibzuială în gestionarea patrimoniului primit moștenire sub cârma lui Ioan Cavaler de Pușcariu. Inclusiv în cuvântul [Analele, tom. II, 1884-1889, Budapesta, 1889, p. 1] de despărțire din cauza „bătrânețelor ce le-am ajuns”, Pușcariu lasă să se întrevadă erodarea Cavalerului în misiunea de a duce la îndeplinire misiunea testamentară lăsată de Gojdu, nădejdea pusă în sinceritatea și devoțiunea față de interesele fundaționale, ca și misiunea obștească: ridicarea poporului român din Ardeal „per aspera, ad astra”. Totuși, Pușcariu nu a uitat nici de rămășițele pământești ale marelui avocat Emanuil Gojdu, ridicând un impunător mausoleu la Budapesta, transferând acolo osemintele defunctului, înainte de a demisiona din carul Fundației, pe 1 octombrie 1889.

      Conștienți de perenitatea trecerii lor pe acest pământ vremelnic și de nevoile neamului lor,  însă preocupați de patria veșnică a lui Dumnezeu, atât Emanuil Gojdu, cât și Ioan Cavaler de Pușcariu trăiesc în această lume cu spiritul lor viu, modele generațiilor următoare. Rămân epocale cuvintele marelui filantrop: „ca fiu credincios al Bisericii mele, laud dumnezeirea, căci m-a făcut român; iubirea ce am către Națiunea mea mă îmboldește a stărui în fapta ca încă și după moarte să erump de sub gliile mormântului, spre a putea fi pururea în sânul Națiunii”.

 Pr. Alexandru Socaciu

Ioan Lupaș ca bursier și biograf Gojdu (1880-1967)

     

   „Setea spirituală, scientiae sacra sitis – dacă ni se îngăduie această juxtapunere de cuvinte, pe care o considerăm mai indicată tinerimii noastre universitare decât pe arhicunoscuta auri sacra fames – nu va putea fi niciodată îndeajuns stâmpărată numai prin o istorie analizată în mod ştiinţific, fiindcă istoria suntem noi înşine: de nobilis fabula narratur. Şi noi suntem valuri şi unde răzleţe sau întârziate din marele fluviu al vieţii şi evoluţiei istorice naţionale şi, prin mijlocirea ei, al celei universale. De aceea, nu ne putem mulţumi totdeauna numai cu o cunoaştere seacă, rigidă, ştiinţifică a istoriei, ci simţim adeseori trebuinţa de a căuta contactul sufletesc, viu, personal, subiectiv, cu toate fluctuaţiile lui”. Cuvintele de mai sus, extrase din lucrarea „Sensul şi scopul istoriei” de Ioan Lupaş, sunt o adevărată profesiune de credinţă a marelui istoric transilvănean. Fragmentul exprimă în mod concentrat crezul unei vieţi închinate, prin vocaţia sa de dascăl, educării tineretului şi, prin cea de cercetător, dezvăluirii unui trecut viu, în care istoricul se implică deopotrivă raţional şi sentimental.

    Ioan Lupaş a fost la Cluj creator de instituţii istorice şi de şcoală istorică. Eforturile sale au stat la baza învăţământului istoric universitar din nou înfiinţata „Universitate Naţională a Daciei Superioare” (fiind titularul Catedrei de Istoria nouă a românilor) şi la temeiul Institutului de Istorie Naţională, al cărui organizator şi director a fost, împreună cu Alexandru Lapedatu. În acelaşi timp, marele istoric a pus bazele studiului istoriei medievale şi moderne a Transilvaniei din perspectivă românească. El a dezvăluit pentru prima oară în deplină libertate că masa mare a populaţiei ardelene, adică românii, deşi lipsiţi dintre stări (naţiuni) şi toleraţi (răbdaţi), au avut propriul trecut demn de a fi cunoscut. Suflul de energie pentru aceste realizări i-a venit din familie şi din copilăria petrecută în Săliştea Sibiului, din liceul regesc sibian (care mai purta ecoul paşilor lui Gheorghe Lazăr, August Treboniu Laurian sau Ioan Axente Sever), din liceul fondat de Andrei Şaguna la Braşov (pe unde trecuseră Titu Maiorescu, Ciprian Porumbescu, Ştefan Octavian Iosif sau Ioan Bogdan), din studiile superioare budapestane şi berlineze, din ucenicia de dascăl la Institutul Teologic Andreian din Sibiu, din colaborările fructuoase la „Luceafărul”, „Ţara Noastră”, „Viaţa Românească” sau „Convorbiri Literare” şi din multe alte experienţe de viaţă.

Un segment important al formaţiei intelectuale şi al creaţiei de tinereţe a istoricului se leagă foarte strâns de destinul „Fundaţiei Gojdu”. Aceasta, cu generozitatea-i consacrată, i-a acordat adolescentului Ioan Lupaş, imediat după absolvirea faimosului liceu braşovean pomenit, un stipendiu pentru anii 1900/1901, 1901/1902, 1902/1903, 1903/1904 la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta şi un altul pentru anul 1904/1905 la Facultatea de Filosofie a Universităţii „Friederich Wilhelm” din Berlin. La universitatea budapestană, Lupaş urmează cursuri de istorie, filosofie şi limba latină, care vor fixa pentru totdeauna formaţia profesională temeinică a specialistului, ca şi orizontul deschis spre domenii adiacente ca filosofia istoriei, literatura, teologia. Cursurile audiate au vizat în mod curent teme ca: Anonymus, izvoarele secolului al XIII-lea, diplomatică, Horaţiu, metrică latină, istoria literaturii române în secolul al XIX-lea, cronicile româneşti, cronistica generală, literatura istorică a secolului al XVII-lea, ştiinţe auxiliare ale istoriei etc. Ioan Lupaş şi-a luat licenţa în anul 1904, în istorie şi limba latină, trecându-şi în acelaşi an şi doctoratul cu o teză despre biserica ortodoxă transilvană şi unirea religioasă în secolul al XVIII-lea (sub conducerea profesorului Henrik Marczali).

      În anii pregătirii sale din Budapesta, viitorul istoric a activat în mişcarea studenţească, a colaborat la publicistica vremii şi a început redactarea primelor studii ştiinţifice. Mişcarea tinerilor români era atunci animată de Societatea „Petru Maior, care desfăşura, prin cultură mai ales, o acivitate politică, militând contra dualismului austro-ungar. Nicolae Iorga, care s-a aflat în 1901 în mijlocul studenţilor de la „Petru Maior, cărora le-a vorbit despre Mihai Viteazul, a fost impresionat de maturitatea acestor tineri români şi de cuvintele rostite de Ioan Lupaş la adresa sa. Studentul de atunci vedea în marele istoric pe cel capabil „să ne cânte doina trecutului nostru”, să ne facă „să auzim îndemnătorul glas al Basarabilor şi al celor Muşatini”.

Ioan Lupaş, alături de Octavian Tăslăuanu sau Ioan Lapedatu, a fost printre iniţiatorii revistei „Luceafărul”, apărută în iulie 1902, prin strădania „tinerilor universitari români din Budapesta”. Aceştia, ca şi întreaga generaţie de intelectuali responsabili ai timpului, erau convinşi că revista trebuia să fie pusă în serviciul naţiunii, să fie o tribună de luptă politică în vederea înfăptuirii unităţii naţionale. În anii cât a colaborat la „Luceafărul”, Ioan Lupaş şi-a început şi consolidat prestigioasa activitate publicistică, pe care a continuat-o apoi întreaga viaţă. A scris acum o mică monografie a comunei natale Sălişte, precum şi articole despre Gheorghe Şincai, şcoala românească din Braşov, chemarea dăscălimii noastre, istoria mai generală a învăţământului etc.

     După luarea licenţei şi a doctoratului (1904), tânărul istoric şi latinist este numit profesor la liceul din Brad. Dar nu apucă să-şi înceapă încă menirea de dascăl, fiindcă îşi continuă studiile la Berlin, împreună cu Octavian Goga, cu o bursă din partea aceleaşi generoase Fundaţii „Gojdu”. La Universitatea din Berlin, pe urmele lui Mihail Kogălniceanu sau Alexandru D. Xenopol, se întâlneşte cu Vasile Pârvan, şi el colaborator al „Luceafărului”. La Berlin, Lupaş a intrat într-un mediu academic de cea mai înaltă elevaţie spirituală, în care discuţiile despre metoda şi concepţia istorică modernă erau la ordinea zilei. Se confruntau acum adepţii viziunilor lui Leopold von Ranke şi Karl Lamprecht, ai pozitivismului şi ai noii concepţii despre tratarea trecutului. Lamprecht, prin a sa Die Kulturhistoriche Methode (1900) milita pentru un alt mod de abordare a vieţii de altădată, pentru investigarea fenomenelor istorice colective, pentru analiza culturilor. Ioan Lupaş a audiat la Berlin cursuri despre aceste noi modalităţi de înţelegere a trecutului, despre istoria religiei (cu Harnack), istoria învăţământului (cu Paulsen), despre rolul istoriei naţionale şi despre cercetarea mişcărilor de emancipare naţională (cu Hinze). în ambianţa unei şcoli istorice de asemenea forţă, cu profesori ca Eduard Meyer, Hans Delbruck, Kurt Breysig, Erich Schmidt sau Otto Hinze, istoricul român şi-a sporit considerabil nu doar cunoştinţele de specialitate, ci şi viziunea generală asupra trecutului, modalităţile de investigare a prezentului oamenilor care au trăit altădată.

   După popasul berlinez, în acelaşi context (1905), Lupaş a făcut o călătorie în Italia, unde ca şi alţi ardeleni de la Inochentie Micu încoace, nu şi-a putut opri admiraţia neţărmurită pentru civilizaţia înaintaşilor romani ai poporului său. A simţit mai acut ca oricând sigiliul Romei, precum şi imboldul de a desluşi istoria „enclavei noastre latine” situate la „porţile Orientului”. După cei cinci ani petrecuţi la studii în Budapesta şi Berlin, graţie bursei oferite de Fundaţia „Gojdu”, Ioan Lupaş şi-a ocupat postul de profesor la Institutul Teologic Andreian din Sibiu, cel mai prestigios pentru un român, în condiţiile lipsei învăţământului superior în limba română.

Niciodată în viaţă, deşi urcase toate treptele ierarhiei profesionale până la rangul de membru titular al Academiei Române, deşi devenise codirectorul Institutului de Istorie Naţională, deşi fusese ministru, Ioan Lupaş nu a putut uita binefacerile stipendiului „Gojdu”. Era convins că bursa respectivă îi deschisese perspectiva vieţii sale. De aceea, între alte gesturi de recunoştinţă, în 1918, evoca, în Istoria bisericească a românilor ardeleni, chipul unui Gojdu venerabil, care, îndemnat să-şi „eternizeze numele întru români”, ar fi spus cu ocazia unei zile onomastice: „Ca fiu credincios al bisericii mele laud Dumnezeirea, căci m-a crescut român; iubirea ce am către naţiunea mea neîncetat mă îmboldeşte a stărui în faptă, ca încă şi după moarte să erump de sub gliile mormântului, spre a putea fi pururea în sânul naţiunii mele”. Ceea ce, prin Fundaţia „Gojdu”, s-a şi întâmplat în chip admirabil. Apoi, în 1920, istoricul nostru publica la Oradea, în revista „Cele trei Crişuri”, articolul Părinţii şi fraţii lui Emanuil Gozsdu. în acelaşi an, tânărul sibian dă la iveală în „Lumina femeii” de la Cluj un articol despre Anastasia Gojdu, născută Pometa. Se împlineau atunci cinci decenii de la moartea inegalabilului mecenat. Peste câţiva ani, într-o culegere de izvoare ale „istoriei române”, acelaşi Ioan Lupaş includea – pentru uzul tinerimii studioase – programul politic al adunării românilor din „comitatele ungurene”, ţinută la Pesta, de la 21 mai 1848, program elaborat chiar de către Emanuil Gojdu. în acest text se regăsesc ideile revolu-ţionarilor români din Banat şi Părţile Vestice: „ocârmuire bisericească cu totul neatârnată de ierarhia sârbească”; utilizarea limbii maghiare ca „limbă diplomatică” (adică limbă de comunicare în scris cu oficialitatea) numai dacă se va admite întrebuinţarea limbii române fără nici o piedică în biserici, în şcoli şi „în toate trebile naţiei noastre cele dinăuntru”; crearea unei „secţii” româneşti la ministerul cultelor, formată din români şi care să „ocârmuiască trebile românilor”; în funcţii publice să fie numiţi „fiii naţiei româneşti”, iar la regimente „să se aşeze ofiţeri români”.

În 1940, când se împlineau şapte decenii de la moartea mecenatului, Ioan Lupaş a încredinţat tiparului în „Memoriile Secţiunii Istorice” ale „Analelor Academiei Române” o lucrare mult mai amplă despre originea şi opera lui Emanuil Gojdu, rezultat al unei comunicări ţinute în faţa celui mai înalt for cultural-ştiinţific al ţării. Acest studiu a fost până de curând cea mai valoroasă scriere în româneşte despre viaţa şi activitatea lui Gojdu. Chiar de la început, istoricul arată motivul principal al înaltei preţuiri de care trebuie să se bucure Emanuil Gojdu în conştiinţa românească: „Dacă în ultima jumătate de veac numărul intelectualilor români cu studii universitare, terminate în condiţiuni mulţumitoare şi cu diplome de doctori, obţinute de la diferite facultăţi ale universităţilor europene, a sporit în chip aşa de îmbucurător în viaţa publică a Transilvaniei şi Banatului, fenomenul acesta se explică, în bună parte, prin dispoziţiile testamentare ale lui Emanuil Gozsdu. încredinţându-şi întreagă agonisita vieţii în grija unei Reprezentanţe, alcătuite de membrii episcopatului ortodox român din Transilvania şi din două ori atâţia fruntaşi mireni, Emanuil Gozsdu a înţeles să dea astfel de îndrumări amănunţite pentru buna chivernisire a Fundaţiunii sale, încât din veniturile ei să se poată împărtăşi din an în an tot mai mulţi studenţi români doritori de progres cultural-ştiinţific şi capabili să contribuie la înfăptuirea lui”. Cu alte cuvinte, Ioan Lupaş, el însuşi bursier Gojdu, cum s-a văzut, vreme de cinci ani, în timpul cărora s-a format ca specialist, nu înceta să amintească naţiunii sale ce uriaşe merite avea ilustrul înaintaş, mort în 1870, în formarea intelectualităţii româneşti ardelene şi bănăţene. în finalul studiului pomenit, istoricul notează că în 1940 erau speranţe ca „Fundaţiunea” lui Emanuil Gojdu „să fie salvată şi să sporească necontenit ca mâna de făină şi ca untul de lemn al femeii credincioase din Sarepta Sidonului”. Aluzia se făcea fireşte la demersurile dintre statele român şi ungar, demersuri care, după 1937, păreau să conducă la rezultate favorabile pentru „naţiunea română”, moştenitoarea de drept a averii Gojdu. Din păcate, perspectivele favorabile din acei ani nu s-au realizat nici astăzi, la două secole de la naşterea generosului fondator.

Lupaş, ca şi Gojdu, s-a format ca intelectual în universităţi străine, unele de prestigiu european, trăind într-o ţară în care românii erau o minoritate cu drepturi limitate. Dar Lupaş, spre deosebire de Gojdu, a avut marea şansă de a vieţui după 1918 în Regatul României, cinstit, onorat şi respectat ca un distins intelectual, profesor şi om politic, aflat la el acasă. Din păcate, marele istoric, fondator al Institutului de Istorie Naţională, şi-a trăit ultimele două decenii de viaţă în tristeţe şi amărăciune, sub regimul de dictatură comunistă. Elogiile şi omagiile cultural-ştiinţifice aduse de Ioan Lupaş lui Emanuil Gojdu au drept scop principal, cum s-a văzut, sublinierea unui fapt extraordinar, anume rolul testamentului şi al fundaţiei în formarea intelectualităţii româneşti. Din acest punct de vedere, Lupaş aşeza opera de mecenat a lui Gojdu la fundamentele naţiunii române moderne.

Acad. Ioan-Aurel POP

T eo l o g i e ş i s p i r i t u a l i t a t e o r t o d o xă

     La finele anului 2019 a apărut sub egida Editurilor Renașterea (Cluj) și Felicitas (Stockholm) lucrarea istoricului Mircea Gheorghe Abrudan, Ortodoxia românească în istorie și contemporaneitate. Articole, eseuri și note de lectură. Distins cu Crucea șaguniană a Mitropoliei Ardealului pentru dragostea pe care o manifestă prin cercetare, scriere și vorbire față de marele nostru înaintaș în scaun, Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, autorul reunește în volumul de față articolele sale organizate tematic. Vedem astfel prodigioasa activitate publicistică a cercetătorului clujean, cercetare ce s-a bucurat de găzduire în principalele publicații eparhiale din țară și toate acestea pe lângă lucrările pe care autorul le-a publicat în volume distincte în perioada din urmă.

    Cu o tematică actuală și cu o vocație de a ne transmite mesajul înaintașilor noștri pentru noi, prin cercetarea aprofundată a izvoarelor și a contextelor istorice, cercetătorul clujean prezintă Ortodoxia ca o piatră unghiulară a poporului român în istoria sa veche și contemporană. Este redescoperită continuitatea, prefacerile și suprapunerile dintre istoriile marilor oameni de dincolo și de dincoace de Carpați care și-au înțeles viața ca o luptă pentru un deziderat mai înalt decât propriile interese și binele personal.

     Volumul se constituie în evocări episodice, stanțe istorice ale unor personalități precum Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazu ori Constantin Brâncoveanu, care au avut permanent în vedere în și prin tot ceea ce au întreprins solidaritatea de credință și de neam cu românii din Ardeal. Sunt prezentate figuri de ierarhi, preoți și mireni cărturari de o parte și de alta a Carpaților, de la patriarhul ecumenic Chiril Lukaris și Sf. Paisie Velicikovski și până la academicianul Virgil Cândea sau patriarhul ecumenic Bartolomeu (prin recenzarea lucrării sale tipărite sub egida Editurii Andreiana a Mitropoliei Ardealului). Nu se putea ca în lucrarea de față să nu se găsească un capitol total distinct dedicat personalității marelui Șaguna, care reprezintă preocuparea de căpătâi în cercetare pentru Mircea Abrudan. Pentru că a fost foarte activ și pentru aceasta l-am invitat și noi la conferințele din cadrul anului centenar, avem aici un capitol aparte dedicat izbânzii de la 1918 pe care autorul o vede ca o pregătire începută de la Pașoptism la primul Război Mondial și Marea Unire. Recenziile lucrărilor cu care autorul a interacționat, unele dintre ele de la editura noastră eparhială, se regăsesc în încheierea lucrării.

   Îl felicităm pe autor și recomandăm aceste stanțe istorice și culturale pentru toți cititorii pentru o primenire a ideilor și a percepției pe care fiecare dintre noi o putem avea asupra lucrurilor și a importanței pe care anumite evenimente sau acțiuni din trecut le au asupra noastră acum în contemporaneitate.

† LAURENȚIU,

Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului

Un mare mecenat român: Emanuil Gojdu (III)

       

     Un celebru discurs politic pe care l-a rostit în Casa Magnaților și care a avut un larg ecou în cercurile românești a fost cel din 19 iunie 1861. Pentru a fi cât mai documentat, a cerut informații asupra doleanțelor românilor transilvăneni de la Andrei Șaguna, de la George Barițiu și de la mitropolitul Alexandru Sterca-Șuluțiu de la Blaj. Șaguna, de pildă, i-a răspuns la 4 iunie 1861, sfătuindu-l să propună convocarea „unui congres național, care să formuleze modul și chipul egalei îndreptățiri a nației și limbii române”. în continuare, îi arăta că românii transilvăneni n-ar fi împotriva unirii cu Ungaria, dacă ei ar fi tratați în mod echitabil, dar „o unire prejudicioasă” pentru români nu se poate accepta. în sfârșit, Șaguna îl sfătuia să ceară să se acorde românilor „egalitatea, libertatea și frățietatea individuală, civilă, națională și confesională” [Teodor Neș, Oameni din Bihor, 1848-1918, Oradea, 1937, p. 94]. Cunoscând opiniile acestor trei lideri ai românilor transilvăneni, împreunate cu vederile sale proprii, Gojdu a rostit discursul amintit, în care punea în lumină motivele pentru care românii nu puteau accepta unirea Transilvaniei cu Ungaria. El prezenta obiectivul luptelor naționale prin aceste cuvinte: „Românii doresc viață națională, conservată de o mie de ani printr-atâtea nenorociri, pe care voiesc a și-o păstra, cultiva și lăți și în viitor, iar pe fiii săi, aplicându-i în toate ramurile guvernării, voiește a-i pregăti pentru un viitor mare...” [V. Păcățian. Cartea de aur, vol. II, Sibiu, 1904, p. 418-427 (citatul la p. 426). Rezumat și aprecieri asupra discursului la I. Lupaș, E. Gojdu, p. 17-20].

     Se înțelege că discursul lui Gojdu a nemulțumit cercurile conducătoare maghiare. În schimb, s-a bucurat de recunoștința, aprecierea și felicitările românilor. Acest discurs constituie punctul culminant din cariera politică a lui Gojdu. De altfel, în curând și-a dat demisia din postul de comite suprem, încetând astfel și mandatul său din Casa Magnaților.

      Mai târziu, între anii 1865 și 1868, Gojdu a făcut parte din Adunarea Deputaților (Dieta) din Pesta, ca ales al Cercului electoral Tinca din Bihor. în campania electorală a rostit aceste faimoase cuvinte: „Voi strigați să trăiască Gojdu! Eu răspund: Gojdu numai până atunci să trăiască până când va trăi pentru voi, pentru poporul român!”.

A rostit și în Adunarea Deputaților câteva cuvântări, dar niciuna n-a produs efectul celei din 1861. Retras din viața politică militantă, în 1869 Gojdu a fost numit septemvir (consilier la Curtea de Casație), funcție pe care a deținut-o până la moartea sa, survenită la 22 ianuarie (3 februarie) 1870 [Ibidem, p. 20-21. Vezi și Viorel Faur și Ioan Golban, „Momente din activitatea politică a lui Emanuil Gojdu”, în vol. Emanuil Gojdu, Oradea, 1972, p. 33-43].

Chiar dacă Emanuil Gojdu ar fi făcut numai atât pentru ai săi, numele lui ar fi rămas înscris între oamenii de seamă ai poporului român. Dar el n-a lucrat pentru poporul său numai în cursul vieții pământești, ci roadele iubirii sale față de popor s-au putut vedea mai ales după trecerea din această viață.

Datorită proceselor sale, cât și spiritului său practic, Gojdu a ajuns curând la o stare materială dintre cele mai prospere. Neavând urmași nici de la soția a doua, aromânca Melania Dumcea, cu care s-a căsătorit la ianuarie 1864 (moartă în 1911, ca văduva Nemeshegy), și-a lăsat întreaga avere pe seama „acelei părți a națiunii române din Ungaria și Transilvania care aparține la confesiunea orientală ortodoxă”, în scopul creării unei fundații sub numele său.

       Prin acest testament, Gojdu dispunea ca timp de 50 de ani să se capitalizeze 2/3 din veniturile Fundației, iar din 1/3 să se acorde burse „acelor tineri români de religiune răsăriteană ortodoxă, distinși prin purtarea bună și prin talente, ai căror părinți nu sunt în stare, cu averea lor proprie, să ducă la (în)deplinire creșterea și cultivarea copiilor lor”. După 50 de ani, urmau să se capitalizeze 3/5 din veniturile anuale, iar 2/5 să se împartă ca burse studenților de la universități, dar și „tinerilor care voiesc a se califica pentru cariera artistică, preoțească și învățătorească”. în a treia perioadă de 50 de ani, urmau să se capitalizeze 50% din venituri, iar din 50% să se ajute, după principiile de mai sus, mai mulți tineri studenți, însă atunci să se remunereze din venit și „preoți și învățători săraci, cu însușiri eminente, familie numeroasă și îmbătrâniți”. în sfârșit, după 150 de ani, să înceteze „capitalizarea” și să se formeze un fond de rezervă din 1/10 a veniturilor anuale, iar restul „să se întrebuințeze pentru orice alte scopuri religionare ale românilor de religiunea ortodoxă răsăriteană..., având în vedere prosperitatea și înflorirea patriei, a Bisericii răsăritene ortodoxe și a nației române”.

    Cu administrarea fundației, Gojdu a încredințat un comitet, numit „Reprezentanță”, format din mitropolitul ortodox al Ardealului, ca președinte, și din episcopii săi sufragani (până în 1918 cei de la Arad și Caransebeș) și din tot atâția membri mireni, plus alți trei membri mireni, cunoscuți ca buni români și buni ortodocși. Deci, ca și în Statutul organic al lui Andrei Șaguna, s-a urmărit să fie 1/3 clerici și 2/3 mireni. La alegerea membrilor mireni trebuia să-și dea consimțământul și soția sa, până va fi în viață, precum și rudele sale după mamă, care vor purta numele de Poinar. De asemenea, din familia Poinar trebuia să fie cel puțin un membru în „Reprezentanță”, dacă își păstrau credința ortodoxă. Membrii Reprezentanței erau îndatorați, prin testament, să lucreze „fără vreo remunerare materială, simțindu-se remunerați prin conștiința că au ajutat și ei la prelucrarea materiei date de mine spre înflorirea iubitei națiuni” [Testamentul publicat în TR, nr. 9, 1870 și urm.; Analele Fundației Gojdu, t. 1, pe anii 1870-1883, Budapesta, 1886, p. 1-9; I. Lupaș, E. Gojdu, p. 52-59].

Reprezentanța se întrunea în două sesiuni pe an, fie la Sibiu, fie la Budapesta, în martie, când se aproba gestiunea pe anul precedent și bugetul pe noul an, și în august, când se acordau bursele. Din sânul Reprezentanței se alegea un comitet executiv format din trei membri, pe trei ani, care conducea în permanență afacerile Fundației.

Trebuie să reținem că Fundația a avut norocul să fie administrată de oameni capabili, care și-au pus tot sufletul și toată puterea lor de muncă pentru ca dispozițiile testamentare ale marelui mecenat să fie duse la îndeplinire în bune condiții și să poată fi de un real folos poporului român din Transilvania. Astfel, pe lângă mitropoliții Andrei Șaguna, Miron Romanul și Ioan Mețianu, episcopii Iosif Goldiș și Ioan Papp de la Arad, Ioan Popasu, Nicolae Popea și Miron Cristea de la Caransebeș, Reprezentanța a avut ca membri laici câteva personalități de frunte din viața politică și culturală a Transilvaniei din secolul al XIX-lea și de la începutul celui următor. La loc de cinste trebuie consemnați Ioan Pușcariu (1870-1911), Iosif Gali (1872-1912), Gheorghe Șerb (1870-1913), Partenie Cosma (1892-1923), Ioan Mihu (1912-1915), Andrei Bârseanu (1916-1922) și alții. Dintre aceștia, rolul hotărâtor în bunul mers al Fundației l-a avut Ioan Pușcariu. În mai multe rânduri Fundația a fost amenințată cu desființarea. în primul rând, îndată după moartea întemeietorului, văduva sa, Melania, îndemnată de unii, nemulțumiți de dispozițiile testamentare deosebit de favorabile fiilor Bisericii noastre, se pregătea să atace testamentul în justiție. Acest lucru era destul de ușor, căci el cuprindea mai multe prevederi vulnerabile, între care și aceea ca, în caz de proces, judecătoria să decidă, întotdeauna, în favoarea văduvei.

       A fost nevoie de tactul și priceperea lui Ioan Pușcariu ca procesul să fie evitat și Fundația salvată. De asemenea, în urma repetatelor pretenții ale rudelor lui Gojdu, tot Pușcariu a fost cel care a știut să le aplaneze în așa fel încât să se evite procesele. Ca președinte al Comitetului executiv al Reprezentanței, Pușcariu a depus toată râvna pentru buna administrare a averii, pentru vinderea în condiții avantajoase a unor terenuri, pentru întocmirea statutelor Fundației, pentru publicarea Analelor și pentru rezolvarea altor probleme [amănunte la Ioan cavaler de Pușcariu, Notițe despre întâmplările contemporane, Sibiu, 1913, p. 163-170]. Astfel, printr-o bună administrare, averea Fundației a crescut, din anul întemeierii (1870) până la 1897 cu 1 099 690 de fl. în felul acesta, Fundația Gojdu a devenit cea mai importantă fundație românească din fosta monarhie habsburgică [Partenie Cosma, „Gozsdu Emanuil”, în Enciclopedia română a lui C. Diaconovich, II, Sibiu, 1900, p. 591]. Notăm că, după moartea lui Gojdu, Reprezentanța a mai cumpărat două case în Budapesta (una în str. Dob, nr. 16, alta în str. Hollo, nr. 8), precum și câteva case și terenuri intravilane în Oradea, de la familia Poinar. între anii 1903 și 1905 s-au construit în Budapesta, între străzile Király 13 (unde locuise Gojdu) și Dob 16, șapte clădiri noi, și anume: patru clădiri cu câte trei etaje și alte trei cu câte două etaje, după planurile arhitectului Czigler Gyozo; în aceiași ani s-a modernizat și casa din Str. Hollo, nr. 8. În felul acesta a luat naștere „cvartalul Gojdu”, cu șapte edificii, formând un pasaj cu cinci curți interioare, din strada Király în strada Dob, având în total 39 de apartamente, iar la parter, 45 de prăvălii și două locuințe pentru portari.

      La acestea se adaugă numeroasele acțiuni depuse la două bănci din Budapesta (în 1917 valoarea lor se ridica la 6 500 934 de coroane). La 31 decembrie 1917, valoarea totală a averii se ridica la 8 390 700 de coroane, iar în 1918 depășea 10 milioane de coroane. în 1915 și 1916 Reprezentanța a fost obligată să aprobe două „împrumuturi de război”, în valoare de 250 000 de coroane, la care s-au mai adăugat apoi alte 500 000 de coroane, bani care au fost definitiv pierduți, iar în 1919, veniturile din chirii au fost luate de autoritățile comuniste ale lui Kun Bela [Amănunte la Pavel Cherescu, Un umanist român – marele mecenat Emanuil Gojdu, București, 2002, p. 33-34].

Începând cu anul 1871 și până în 1920, Reprezentanța a oferit mereu burse de studii unor studenți și elevi ortodocși români. Din actele Fundației (procesele verbale), publicate cu regularitate până în 1918, rezultă că s-au acordat burse în 48 de ani școlari (1871-1918), iar numărul burselor a fost de 5 559. Acte recente publicate arată că au fost oferite alte 324 de burse în 1918/1919, precum și 336 de burse în anul școlar 1919/1920. Ar fi un total de 6 219 burse [Maria Bereny, Istoria Fundației Gojdu, Budapesta, 1995, p. 21].

Pr. Acad. MIRCEA PĂCURARIU

Pastorala fricii

    Cu multă vreme în urmă, am recenzat traducerea cărții lui Jean Delumeau, Frica în Occident. În acel impresionant exercițiu de istorie a mentalităților, regretatul profesor de la Collège de France scria: „Animalul nu-și anticipează moartea. Omul, dimpotrivă, știe foarte devreme că va muri. El este, așadar, singura ființă de pe lume care cunoaște într-un grad atât de redutabil și de durabil. Pe de altă parte (...) frica speciilor animale este unică, identică sieși, imuabilă: frica de a fi devorat. În timp ce frica omenească, odraslă a imaginației noastre, nu-i una singură, ci multiplă, nu-i fixă, ci veșnic schimbătoare”. Nu putem contesta variațiile spaimelor colective. Mai nou, în lumea globalizată, unde până și crizele sunt interconectate, frica majoră, cu impact economic negativ și uriașă viteză de propagare, privește riscurile de pandemie. Am avut gripa aviară, pornită din China. Avem acum COVID-19, zis și „coronavirus”, apărut pe lume tot din pliurile „imperiului de mijloc”. Știm că măsurile clasice de carantină (aplicate din Evul Mediu) nu-și mai ating scopul într-o societate fără frontiere, unde oamenii, ideile, mărfurile și, iată, patologiile virale circulă nestingherit, sporind anxietățile legate de o posibilă catastrofă. E deci nevoie de o raționalizare a fricii. Ea poate fi obținută atât printr-o comunicare științifico-medicală promptă și pertinentă, cât și printr-un efort spiritual adecvat. În fața riscului de îmbolnăvire, ca pericol „public”, avem nevoie de luciditate, solidaritate și bun simț, chiar dacă primim – mai des decât am vrea – isterie, egoism și panică irațională. Știm că COVID-19 poate infecta asimptomatic, că vizează letal mai ales categoriile de persoane deja vulnerabile (vârstnici cu diverse afecțiuni cronice) și că nu se va putea produce un vaccin eficient înainte de un an. Iar când va fi produs, el nu va putea fi distribuit pentru toți. OMS coordonează campania de prevenție, însă statele vor acționa de capul lor, căutând să-și protejeze cetățenii prin măsuri adesea brutale (precum închiderea temporară a granițelor).

     Biserica noastră s-a confruntat mai întâi cu această nouă sursă de frică nu în țară, ci în diaspora italiană. E probabil inevitabilă apariția primelor cazuri și în România, ferită de primejdie directă la ora la care scriu prezentul articol, dar expusă (mai ales prin circulația intensă dintre peninsulă și principalele aeroporturi autohtone). Preasfințitul Siluan, arhipăstorul comunităților ortodoxe române din Italia, a recomandat, corect, atât rugăciunea și leacurile duhovnicești, cât și respectarea sfaturilor medicale formulate de autoritățile competente. Într-o parte a presei din țară, mesajul Bisericii a fost trunchiat, din motive ideologice anticlericale și fără urmă de conștiință deontologică. Deși ierarhii sau preoții care au comunicat public pe tema „coronavirus” au vădit realism și moderație, ei au fost acuzați că predică exclusiv tratamentele spirituale, neglijându-le „iresponsabil” pe cele medicale. M-a întristat partizanatul acelor ziariști care folosesc până și o asemenea situație (potențial gravă) pentru a-și bifa agenda anticreștină. De aceea, e nevoie de o mobilizare mai intensă a comunicării sociale dinspre Biserică spre societate. Poate că se cuvine să explicăm mai insistent că sfânta împărtășanie, mirungerea sau rugăciunile personale și de obște invocă mila lui Dumnezeu asupra tuturor, fără să se opună sau să se substituie acțiunilor de prevenție, vaccinare sau tratament spitalicesc operate cu metodele și mijloacele medicinei umane. Primele se adresează sufletului, celelalte, trupului. Și, cum suntem unitatea dintre trup și suflet, avem nevoie de ambele, așa cum avem trebuință de o răbdătoare încredere în pronie. Cred că Biserica trebuie să-și păstreze seninătatea pastorală, fără a intra în jocurile necinstite pe care le criticam adineaori. Dacă ateii și agnosticii dau vina pe Dumnezeu, pe Biserica Lui, pe stat și guvern sau pe vecinul din autobuz, creștinii au ocazia de a se evidenția prin decență, generozitate și înțelepciune, fără să alimenteze psihoze apocaliptice sau defetisme străine de vestea cea bună că Dumnezeu este cu noi până la sfârșitul veacurilor.

TEODOR BACONSCHI

Cultul Sfintei Cruci. Semnul biruinței – întărire și pavăză

       Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns la jumătatea Postului, în Duminica Sfintei Cruci. Postul este o călătorie, aşa cum este şi viaţa noastră. Există însă şi o călătorie duhovnicească, între două limite, naștere și moarte, din pruncia noastră şi până când Dumnezeu ne va chema la Sine. În cadrul acestei călătorii, noi învăţăm mereu. Prezenţa și activitatea noastră în cadrul Bisericii sunt ca o continuă pregătire într-o şcoală duhovnicească. De aceea, în fiecare Duminică și sărbătoare din anul bisericesc primim și trăim învățătura mântuitoare, prin rugăciunea Bisericii şi prin cuvântul ziditor din Sfintele Evanghelii, călătorind împreună cu Hristos pe calea mântuirii.

În lumea iudaică a Vechiului Testament și în păgânism, crucea era considerată obiect de condamnare și de blestem: „căci blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn” (Deuteronom 21, 23; Galateni 3, 13).

Prin pătimirea și moartea prin răstignire a Mântuitorului Hristos, „Crucea a fost sfințită prin Sângele dumnezeiesc curs pe dânsa și a devenit instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn distinctiv și pricină de mândrie și de laudă pentru creștini” [Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală, cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină, vol. I, Basilica, București, 2015, p. 316].

De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune: „Cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18).

Sfânta Cruce, mai întâi ca relicvă sfântă, descoperită de Sfânta Împărăteasă Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, în anul 326, și apoi ca semn al biruinței, purtând icoana răstignirii pe ea, este venerată în cultul Bisericii noastre cu aceeași cinstire pe care o aducem și sfintelor icoane. Părticele mai mari sau mai mici din lemnul Crucii Mântuitorului sunt răspândite astăzi în toată lumea creștină.

Cea mai mare părticică, care a fost adusă și în țara noastră, se află la Mănăstirea Xiropotamu din Sfântul Munte Athos.

        Încă de la începuturile Bisericii, creștinii erau cinstitori ai Sfintei Cruci, fiind chiar batjocoriți ca „adoratori ai Crucii”. Dar cinstirea Sfintei Crucii s-a amplificat, devenind un cult public al Bisericii, datorită unor evenimente minunate din veacul al patrulea, precum: apariția pe cer a semnului Crucii, prin care va birui Sf. Împărat Constantin pe Maxențiu (312), și descoperirea Crucii Răstignirii Domnului de către Sfânta Împărăteasă Elena (326).

Începutul cultului oficial al Sfintei Cruci îl constituie sfințirea, la 13 septembrie 335, a Bisericii Sfântului Mormânt, construită de Sfântul Constantin. A doua zi, la 14 septembrie, Episcopul Macarie al Ierusalimului a arătat Sfânta Cruce tuturor spre închinare, rămânând de atunci această zi prăznuirea anuală a Înălțării Sfintei Cruci, cea mai veche și mai importantă sărbătoare a Crucii. Cultul Sfintei Cruci se amplifică apoi prin cinstirea acesteia și a Sfintelor Pătimiri ale Domnului în două zile din săptămână, miercurea și vinerea, prin alcătuirea de slujbe, rugăciuni și imne speciale [Vezi pe larg: Ibidem, p. 318-323].

Semnul Crucii devine nu numai semnul creștin distinctiv, dar și semnul biruinței, pavăză și ocrotire de toate uneltirile vrăjmașilor văzuți și nevăzuți, după cum cerem în troparul Crucii: „Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta; biruință binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău” [Liturghier, București, 2012, p. 393].^.

       Semnul Crucii ne marchează şi ne sfinţeşte viaţa, casele şi întreaga noastră lucrare pământească. Sub ocrotirea Sfintei Cruci suntem luați de când ne naștem, prin Taina Sfântului Botez, și până trecem la Domnul, cu mâinile pe piept în chipul crucii, fiind străjuiți la capul mormântului de același semn al biruinței și al nădejdii de mântuire. Toate lucrările sfințitoare și formulele de binecuvântare ale Bisericii ne sunt administrate prin însemnarea cu acest semn protector, de care se îngrozește vrăjmașul diavol. Dar mai presus de toate, cu semnul Sfintei Cruci ne însemnăm înainte și după orice rugăciune pe care o facem, în toată vremea și în tot locul, mărturisind credința cea adevărată în Hristos și în Preasfânta Treime și dăruindu-ne Domnului întreaga noastră ființă, și trupul, și sufletul.

† Laurenţiu,

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

Volumul „Modernitatea-temeiuri şi premise” elaborat de pr. conf. univ. dr. Stelian Manolache şi dr. Dan Ţăreanu

La Editura Presa Universitară Clujeană a apărut recent lucrarea „Modernitatea-temeiuri şi premise. O evaluare teologico-filosofică”, elaborată de pr. conf. univ. dr. Stelian Manolache şi dr. Dan Ţăreanu. Lucrarea analizează unele surse ale secularismului modern, cu precădere operele unor gânditori din Evul Mediu.

Apărută cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, lucrarea celor doi teologi braşoveni îşi propune să descrie impactul pe care l-au avut operele marilor gânditori din Evul Mediu, în speţă ideile care au plămădit gândirea din epoca modernă a istoriei umanităţii, ştiute fiind efectele sale deosebite asupra trăirii religioase, asupra creştinismului apusean. Oprindu-se cu o atenţie specială la operele lui Ioachim de Fiore, Nicolaus Cusanu şi René Descartes, cei doi autori ai lucrării identifică în ele originile modernităţii secularizante, îndepărtate de valorile credinţei creştine, precum şi consecinţele apariţiei unor astfel de idei, seminţe pentru preeminenţa raţiunii într-o lume care s-a dorit a fi cu totul desprinsă de Dumnezeu şi de valorile credinţei. Tocmai în plin Ev Mediu, când catolicismul apusean domina societatea din Vestul Europei, ideile celor trei gânditori aveau să fie suportul raţional pentru ceea ce modernitatea, printr-o inversare de sens, a adus în cugetare şi în trăire.

Demersul de cercetare pleacă de la ceea ce au identificat gînditori contemporani precum Jacob Taubes, Karl Löwith sau Eric Voegelin, care au decelat originile modernismului secularizat în gândirea unor personalităţi ale Evului Mediu.

„În aceste circumstanţe, racordându-ne, şi noi, perspectivelor analitice fundamentale deschise de un Jacob Taubes, Karl Löwith sau Eric Voegelin, am încercat ca, pe parcursul lucrării noastre, să atingem următoarele două obiective prioritare: identificarea şi evaluarea cauzelor, factorilor favorizanţi şi modalităţilor concrete prin care, în spaţiul gândirii teologice occidentale şi pe parcursul Evului Mediu, ia naştere, se amplifică şi se consolidează ceea ce putem numi ca fiind «spiritul» non-religios, non-dogmatic şi non-comunitar consacrat de modernitate; analiza teologică integrată a conexiunii («înrudirii», legăturii)  «spiritului» modernităţii cu anumite particularităţi şi accente de factură raţionalistă ale gândirii teologico-filosofice medievale. În fond, prin asumarea celor două obiective nu am încercat decât să oferim un posibil răspuns teologic la o serie de interogaţii precum: cum se poziţionează modernitatea faţă de credinţa şi practica religioasă şi care sunt constituenţii fundamentali ai raportului antinomic în care se aceasta se situează faţă de creştinism? de ce şi care sunt argumentele în baza cărora Jacob Taubes şi Karl Löwith «coboară» naşterea modernităţii până la Ioachim de Fiore? care sunt, cui se datorează şi care este specificul teologico-filosofic al «paşilor» gândirii medievale spre modernitate ? Care sunt reperele determinante ale acestui parcurs şi în jurul căror pesonalităţi se coagulează? cum anume funcţionează «mecanismul» exegezei inverse în raport cu datele fundamentale ale creştinismului medieval – unele consistent întemeiate revelaţional, deci biblic şi dogmatic –, şi care sunt finalităţile acesteia din perspectiva gândirii moderne?”, spun autorii în Argumentul lucrării.

Spirit şi raţiune

O parte deosebit de importantă a lucrării celor doi teologi braşoveni este cea în care este analizat modul în care modernitatea a produs efecte de secularizare, de pierdere a spiritului creştin în mediul apusean. Operele celor trei gânditori din Evul Mediu, de altfel creştini catolici de necontestat, au fost răstălmăcite în modernitate pentru a avea exact efectul invers scopului pentru care ele au fost elaborate. Modernitatea raţională a reuşit să evidenţieze ideile din aceste opere care, întoarse spre raţiune şi spre om, au putut susţine îndepărtarea de Dumnezeu şi de lucrarea Sa în lume.

Aşa cum remarcă IPS Mitropolit Laurenţiu, cei doi autori reuşesc să aducă argumente scripturistice şi patristice pentru a contracara aceste efecte negative pe care le-a avut modernitatea asupra trăirii spirituale şi a gândirii creştine în Europa apuseană şi nu numai.

“Trebuie spus că, atunci când analizează modernitatea ca fenomen dizolvant pentru spiritualitatea creştină, perspectiva analitică asumată de cei doi autori o reprezintă tezarul biblico-dogmatic al Bisericii noastre, «…stâlp şi temelie a adevărului» (I Timotei 3, 15). Urmând «…predania cea de la început şi învăţătura şi credinţa Bisericii universale, pe care a dat-o Domnul, au propovăduit-o Apostolii şi au păzit-o Părinţii» (Sf. Atanasie cel Mare), adică Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie, aceştia au reuşit să explice impactul modernităţii asupra credinţei dintr-o perspectivă ortodoxă cons   ecventă. Altfel spus, învăţătura Bisericii noastre se constituie în referenţialul ultim al fiecăreia dintre analizele propuse cititorului. De aceea, măcar de la un punct, lucrarea de faţă poate căpăta relevanță şi în plan pastoral-misionar, aceasta cu atât mai mult cu cât presiunea exercitată de modernitate asupra credincioşilor este una mereu vizibilă şi, mai important, în creştere. De fapt, secularizarea în expansiune poate fi considerată ca reprezentând principala provocare la adresa activităţilor misionare şi pastorale ale Bisericii contemporane, tocmai pentru că «…tot ce nu este din credinţă este păcat»”, spune IPS Mitropolit Laurenţiu în Prologul lucrării.

Lucrarea „Modernitatea-temeiuri şi premise. O evaluare teologico-filosofică” este elaborată după cele mai înalte stantarde academice şi de cercetare, textul având stilul logico-discursiv al lucrărilor de referinţă şi o argumentaţie pe măsură, drept pentru care cu siguranţă va stârni interesul teologilor, filosofilor, cercetătorilor şi tuturor celor interesaţi de fenomenul interacţiunii religiosului cu gândirea raţională modernă.

Autor: Ştefan Mărculeţ