Ioan Lupaş a fost la Cluj creator de instituţii
istorice şi de şcoală istorică. Eforturile sale au stat la baza învăţământului
istoric universitar din nou înfiinţata „Universitate Naţională a Daciei
Superioare” (fiind titularul Catedrei de Istoria nouă a românilor) şi la
temeiul Institutului de Istorie Naţională, al cărui organizator şi director a
fost, împreună cu Alexandru Lapedatu. În acelaşi timp, marele istoric a pus
bazele studiului istoriei medievale şi moderne a Transilvaniei din perspectivă
românească. El a dezvăluit pentru prima oară în deplină libertate că masa mare
a populaţiei ardelene, adică românii, deşi lipsiţi dintre stări (naţiuni) şi
toleraţi (răbdaţi), au avut propriul trecut demn de a fi cunoscut. Suflul de
energie pentru aceste realizări i-a venit din familie şi din copilăria
petrecută în Săliştea Sibiului, din liceul regesc sibian (care mai purta ecoul
paşilor lui Gheorghe Lazăr, August Treboniu Laurian sau Ioan Axente Sever), din
liceul fondat de Andrei Şaguna la Braşov (pe unde trecuseră Titu Maiorescu,
Ciprian Porumbescu, Ştefan Octavian Iosif sau Ioan Bogdan), din studiile
superioare budapestane şi berlineze, din ucenicia de dascăl la Institutul
Teologic Andreian din Sibiu, din colaborările fructuoase la „Luceafărul”, „Ţara
Noastră”, „Viaţa Românească” sau „Convorbiri Literare” şi din multe alte
experienţe de viaţă.
Un segment important al formaţiei intelectuale şi al
creaţiei de tinereţe a istoricului se leagă foarte strâns de destinul
„Fundaţiei Gojdu”. Aceasta, cu generozitatea-i consacrată, i-a acordat
adolescentului Ioan Lupaş, imediat după absolvirea faimosului liceu braşovean
pomenit, un stipendiu pentru anii 1900/1901, 1901/1902, 1902/1903, 1903/1904 la
Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta şi un altul
pentru anul 1904/1905 la Facultatea de Filosofie a Universităţii „Friederich
Wilhelm” din Berlin. La universitatea budapestană, Lupaş urmează cursuri de
istorie, filosofie şi limba latină, care vor fixa pentru totdeauna formaţia
profesională temeinică a specialistului, ca şi orizontul deschis spre domenii
adiacente ca filosofia istoriei, literatura, teologia. Cursurile audiate au
vizat în mod curent teme ca: Anonymus, izvoarele secolului al XIII-lea,
diplomatică, Horaţiu, metrică latină, istoria literaturii române în secolul al
XIX-lea, cronicile româneşti, cronistica generală, literatura istorică a
secolului al XVII-lea, ştiinţe auxiliare ale istoriei etc. Ioan Lupaş şi-a luat
licenţa în anul 1904, în istorie şi limba latină, trecându-şi în acelaşi an şi
doctoratul cu o teză despre biserica ortodoxă transilvană şi unirea religioasă
în secolul al XVIII-lea (sub conducerea profesorului Henrik Marczali).
În anii pregătirii sale din Budapesta, viitorul
istoric a activat în mişcarea studenţească, a colaborat la publicistica vremii
şi a început redactarea primelor studii ştiinţifice. Mişcarea tinerilor români
era atunci animată de Societatea „Petru Maior, care desfăşura, prin cultură mai
ales, o acivitate politică, militând contra dualismului austro-ungar. Nicolae
Iorga, care s-a aflat în 1901 în mijlocul studenţilor de la „Petru Maior,
cărora le-a vorbit despre Mihai Viteazul, a fost impresionat de maturitatea
acestor tineri români şi de cuvintele rostite de Ioan Lupaş la adresa sa.
Studentul de atunci vedea în marele istoric pe cel capabil „să ne cânte doina
trecutului nostru”, să ne facă „să auzim îndemnătorul glas al Basarabilor şi al
celor Muşatini”.
Ioan Lupaş, alături de Octavian Tăslăuanu sau Ioan
Lapedatu, a fost printre iniţiatorii revistei „Luceafărul”, apărută în iulie
1902, prin strădania „tinerilor universitari români din Budapesta”. Aceştia, ca
şi întreaga generaţie de intelectuali responsabili ai timpului, erau convinşi
că revista trebuia să fie pusă în serviciul naţiunii, să fie o tribună de luptă
politică în vederea înfăptuirii unităţii naţionale. În anii cât a colaborat la
„Luceafărul”, Ioan Lupaş şi-a început şi consolidat prestigioasa activitate
publicistică, pe care a continuat-o apoi întreaga viaţă. A scris acum o mică
monografie a comunei natale Sălişte, precum şi articole despre Gheorghe Şincai,
şcoala românească din Braşov, chemarea dăscălimii noastre, istoria mai generală
a învăţământului etc.
După luarea licenţei şi a doctoratului (1904), tânărul
istoric şi latinist este numit profesor la liceul din Brad. Dar nu apucă să-şi
înceapă încă menirea de dascăl, fiindcă îşi continuă studiile la Berlin,
împreună cu Octavian Goga, cu o bursă din partea aceleaşi generoase Fundaţii
„Gojdu”. La Universitatea din Berlin, pe urmele lui Mihail Kogălniceanu sau
Alexandru D. Xenopol, se întâlneşte cu Vasile Pârvan, şi el colaborator al
„Luceafărului”. La Berlin, Lupaş a intrat într-un mediu academic de cea mai
înaltă elevaţie spirituală, în care discuţiile despre metoda şi concepţia
istorică modernă erau la ordinea zilei. Se confruntau acum adepţii viziunilor
lui Leopold von Ranke şi Karl Lamprecht, ai pozitivismului şi ai noii concepţii
despre tratarea trecutului. Lamprecht, prin a sa Die Kulturhistoriche
Methode (1900) milita pentru un alt mod de abordare a vieţii de altădată,
pentru investigarea fenomenelor istorice colective, pentru analiza culturilor.
Ioan Lupaş a audiat la Berlin cursuri despre aceste noi modalităţi de
înţelegere a trecutului, despre istoria religiei (cu Harnack), istoria
învăţământului (cu Paulsen), despre rolul istoriei naţionale şi despre
cercetarea mişcărilor de emancipare naţională (cu Hinze). în ambianţa unei
şcoli istorice de asemenea forţă, cu profesori ca Eduard Meyer, Hans Delbruck,
Kurt Breysig, Erich Schmidt sau Otto Hinze, istoricul român şi-a sporit
considerabil nu doar cunoştinţele de specialitate, ci şi viziunea generală
asupra trecutului, modalităţile de investigare a prezentului oamenilor care au
trăit altădată.
După popasul berlinez, în acelaşi context (1905),
Lupaş a făcut o călătorie în Italia, unde ca şi alţi ardeleni de la Inochentie
Micu încoace, nu şi-a putut opri admiraţia neţărmurită pentru civilizaţia
înaintaşilor romani ai poporului său. A simţit mai acut ca oricând sigiliul
Romei, precum şi imboldul de a desluşi istoria „enclavei noastre latine”
situate la „porţile Orientului”. După cei cinci ani petrecuţi la studii în
Budapesta şi Berlin, graţie bursei oferite de Fundaţia „Gojdu”, Ioan Lupaş şi-a
ocupat postul de profesor la Institutul Teologic Andreian din Sibiu, cel mai
prestigios pentru un român, în condiţiile lipsei învăţământului superior în
limba română.
Niciodată în viaţă, deşi urcase toate treptele
ierarhiei profesionale până la rangul de membru titular al Academiei Române,
deşi devenise codirectorul Institutului de Istorie Naţională, deşi fusese
ministru, Ioan Lupaş nu a putut uita binefacerile stipendiului „Gojdu”. Era
convins că bursa respectivă îi deschisese perspectiva vieţii sale. De aceea,
între alte gesturi de recunoştinţă, în 1918, evoca, în Istoria bisericească
a românilor ardeleni, chipul unui Gojdu venerabil, care, îndemnat să-şi
„eternizeze numele întru români”, ar fi spus cu ocazia unei zile onomastice:
„Ca fiu credincios al bisericii mele laud Dumnezeirea, căci m-a crescut român;
iubirea ce am către naţiunea mea neîncetat mă îmboldeşte a stărui în faptă, ca
încă şi după moarte să erump de sub gliile mormântului, spre a putea fi pururea
în sânul naţiunii mele”. Ceea ce, prin Fundaţia „Gojdu”, s-a şi întâmplat în
chip admirabil. Apoi, în 1920, istoricul nostru publica la Oradea, în revista
„Cele trei Crişuri”, articolul Părinţii şi fraţii lui Emanuil Gozsdu. în
acelaşi an, tânărul sibian dă la iveală în „Lumina femeii” de la Cluj un articol
despre Anastasia Gojdu, născută Pometa. Se împlineau atunci cinci decenii de la
moartea inegalabilului mecenat. Peste câţiva ani, într-o culegere de izvoare
ale „istoriei române”, acelaşi Ioan Lupaş includea – pentru uzul tinerimii
studioase – programul politic al adunării românilor din „comitatele ungurene”,
ţinută la Pesta, de la 21 mai 1848, program elaborat chiar de către Emanuil
Gojdu. în acest text se regăsesc ideile revolu-ţionarilor români din Banat şi
Părţile Vestice: „ocârmuire bisericească cu totul neatârnată de ierarhia
sârbească”; utilizarea limbii maghiare ca „limbă diplomatică” (adică limbă de
comunicare în scris cu oficialitatea) numai dacă se va admite întrebuinţarea
limbii române fără nici o piedică în biserici, în şcoli şi „în toate trebile
naţiei noastre cele dinăuntru”; crearea unei „secţii” româneşti la ministerul
cultelor, formată din români şi care să „ocârmuiască trebile românilor”; în
funcţii publice să fie numiţi „fiii naţiei româneşti”, iar la regimente „să se
aşeze ofiţeri români”.
În 1940, când se împlineau şapte decenii de la moartea
mecenatului, Ioan Lupaş a încredinţat tiparului în „Memoriile Secţiunii
Istorice” ale „Analelor Academiei Române” o lucrare mult mai amplă despre
originea şi opera lui Emanuil Gojdu, rezultat al unei comunicări ţinute în faţa
celui mai înalt for cultural-ştiinţific al ţării. Acest studiu a fost până de
curând cea mai valoroasă scriere în româneşte despre viaţa şi activitatea lui
Gojdu. Chiar de la început, istoricul arată motivul principal al înaltei
preţuiri de care trebuie să se bucure Emanuil Gojdu în conştiinţa românească:
„Dacă în ultima jumătate de veac numărul intelectualilor români cu studii
universitare, terminate în condiţiuni mulţumitoare şi cu diplome de doctori,
obţinute de la diferite facultăţi ale universităţilor europene, a sporit în
chip aşa de îmbucurător în viaţa publică a Transilvaniei şi Banatului,
fenomenul acesta se explică, în bună parte, prin dispoziţiile testamentare ale
lui Emanuil Gozsdu. încredinţându-şi întreagă agonisita vieţii în grija unei
Reprezentanţe, alcătuite de membrii episcopatului ortodox român din
Transilvania şi din două ori atâţia fruntaşi mireni, Emanuil Gozsdu a înţeles
să dea astfel de îndrumări amănunţite pentru buna chivernisire a Fundaţiunii
sale, încât din veniturile ei să se poată împărtăşi din an în an tot mai mulţi
studenţi români doritori de progres cultural-ştiinţific şi capabili să
contribuie la înfăptuirea lui”. Cu alte cuvinte, Ioan Lupaş, el însuşi bursier
Gojdu, cum s-a văzut, vreme de cinci ani, în timpul cărora s-a format ca
specialist, nu înceta să amintească naţiunii sale ce uriaşe merite avea
ilustrul înaintaş, mort în 1870, în formarea intelectualităţii româneşti
ardelene şi bănăţene. în finalul studiului pomenit, istoricul notează că în
1940 erau speranţe ca „Fundaţiunea” lui Emanuil Gojdu „să fie salvată şi să
sporească necontenit ca mâna de făină şi ca untul de lemn al femeii
credincioase din Sarepta Sidonului”. Aluzia se făcea fireşte la demersurile
dintre statele român şi ungar, demersuri care, după 1937, păreau să conducă la
rezultate favorabile pentru „naţiunea română”, moştenitoarea de drept a averii
Gojdu. Din păcate, perspectivele favorabile din acei ani nu s-au realizat nici
astăzi, la două secole de la naşterea generosului fondator.
Lupaş, ca şi Gojdu, s-a format ca intelectual în
universităţi străine, unele de prestigiu european, trăind într-o ţară în care
românii erau o minoritate cu drepturi limitate. Dar Lupaş, spre deosebire de
Gojdu, a avut marea şansă de a vieţui după 1918 în Regatul României, cinstit,
onorat şi respectat ca un distins intelectual, profesor şi om politic, aflat la
el acasă. Din păcate, marele istoric, fondator al Institutului de Istorie
Naţională, şi-a trăit ultimele două decenii de viaţă în tristeţe şi amărăciune,
sub regimul de dictatură comunistă. Elogiile şi omagiile cultural-ştiinţifice
aduse de Ioan Lupaş lui Emanuil Gojdu au drept scop principal, cum s-a văzut,
sublinierea unui fapt extraordinar, anume rolul testamentului şi al fundaţiei
în formarea intelectualităţii româneşti. Din acest punct de vedere, Lupaş aşeza
opera de mecenat a lui Gojdu la fundamentele naţiunii române moderne.
Acad. Ioan-Aurel POP
