Se înțelege că discursul lui Gojdu a nemulțumit
cercurile conducătoare maghiare. În schimb, s-a bucurat de recunoștința,
aprecierea și felicitările românilor. Acest discurs constituie punctul
culminant din cariera politică a lui Gojdu. De altfel, în curând și-a dat
demisia din postul de comite suprem, încetând astfel și mandatul său din Casa
Magnaților.
Mai târziu, între anii 1865 și 1868, Gojdu a făcut
parte din Adunarea Deputaților (Dieta) din Pesta, ca ales al Cercului electoral
Tinca din Bihor. în campania electorală a rostit aceste faimoase cuvinte: „Voi
strigați să trăiască Gojdu! Eu răspund: Gojdu numai până atunci să trăiască
până când va trăi pentru voi, pentru poporul român!”.
A rostit și în Adunarea Deputaților câteva cuvântări,
dar niciuna n-a produs efectul celei din 1861. Retras din viața politică
militantă, în 1869 Gojdu a fost numit septemvir (consilier la Curtea de
Casație), funcție pe care a deținut-o până la moartea sa, survenită la 22
ianuarie (3 februarie) 1870 [Ibidem, p. 20-21. Vezi și Viorel Faur și
Ioan Golban, „Momente din activitatea politică a lui Emanuil Gojdu”, în vol. Emanuil
Gojdu, Oradea, 1972, p. 33-43].
Chiar dacă Emanuil Gojdu ar fi făcut numai atât pentru
ai săi, numele lui ar fi rămas înscris între oamenii de seamă ai poporului
român. Dar el n-a lucrat pentru poporul său numai în cursul vieții pământești,
ci roadele iubirii sale față de popor s-au putut vedea mai ales după
trecerea din această viață.
Datorită proceselor sale, cât și spiritului său
practic, Gojdu a ajuns curând la o stare materială dintre cele mai prospere.
Neavând urmași nici de la soția a doua, aromânca Melania Dumcea, cu care s-a
căsătorit la ianuarie 1864 (moartă în 1911, ca văduva Nemeshegy), și-a
lăsat întreaga avere pe seama „acelei părți a națiunii române din Ungaria și
Transilvania care aparține la confesiunea orientală ortodoxă”, în scopul
creării unei fundații sub numele său.
Prin acest testament, Gojdu dispunea ca timp de 50 de
ani să se capitalizeze 2/3 din veniturile Fundației, iar din 1/3 să se acorde
burse „acelor tineri români de religiune răsăriteană ortodoxă, distinși prin
purtarea bună și prin talente, ai căror părinți nu sunt în stare, cu averea lor
proprie, să ducă la (în)deplinire creșterea și cultivarea copiilor lor”. După
50 de ani, urmau să se capitalizeze 3/5 din veniturile anuale, iar 2/5 să se
împartă ca burse studenților de la universități, dar și „tinerilor care voiesc
a se califica pentru cariera artistică, preoțească și învățătorească”. în a
treia perioadă de 50 de ani, urmau să se capitalizeze 50% din venituri, iar din
50% să se ajute, după principiile de mai sus, mai mulți tineri studenți, însă
atunci să se remunereze din venit și „preoți și învățători săraci, cu însușiri
eminente, familie numeroasă și îmbătrâniți”. în sfârșit, după 150 de ani, să
înceteze „capitalizarea” și să se formeze un fond de rezervă din 1/10 a
veniturilor anuale, iar restul „să se întrebuințeze pentru orice alte scopuri
religionare ale românilor de religiunea ortodoxă răsăriteană..., având în
vedere prosperitatea și înflorirea patriei, a Bisericii răsăritene ortodoxe și
a nației române”.
Cu administrarea fundației, Gojdu a încredințat un
comitet, numit „Reprezentanță”, format din mitropolitul ortodox al Ardealului,
ca președinte, și din episcopii săi sufragani (până în 1918 cei de la Arad și
Caransebeș) și din tot atâția membri mireni, plus alți trei membri mireni,
cunoscuți ca buni români și buni ortodocși. Deci, ca și în Statutul organic al
lui Andrei Șaguna, s-a urmărit să fie 1/3 clerici și 2/3 mireni. La alegerea
membrilor mireni trebuia să-și dea consimțământul și soția sa, până va fi în
viață, precum și rudele sale după mamă, care vor purta numele de Poinar. De
asemenea, din familia Poinar trebuia să fie cel puțin un membru în
„Reprezentanță”, dacă își păstrau credința ortodoxă. Membrii Reprezentanței
erau îndatorați, prin testament, să lucreze „fără vreo remunerare materială,
simțindu-se remunerați prin conștiința că au ajutat și ei la prelucrarea
materiei date de mine spre înflorirea iubitei națiuni” [Testamentul publicat în
TR, nr. 9, 1870 și urm.; Analele Fundației Gojdu, t. 1, pe anii
1870-1883, Budapesta, 1886, p. 1-9; I. Lupaș, E. Gojdu, p. 52-59].
Reprezentanța se întrunea în două sesiuni pe an, fie
la Sibiu, fie la Budapesta, în martie, când se aproba gestiunea pe anul
precedent și bugetul pe noul an, și în august, când se acordau bursele. Din
sânul Reprezentanței se alegea un comitet executiv format din trei membri, pe
trei ani, care conducea în permanență afacerile Fundației.
Trebuie să reținem că Fundația a avut norocul să fie
administrată de oameni capabili, care și-au pus tot sufletul și toată puterea
lor de muncă pentru ca dispozițiile testamentare ale marelui mecenat să fie
duse la îndeplinire în bune condiții și să poată fi de un real folos poporului
român din Transilvania. Astfel, pe lângă mitropoliții Andrei Șaguna, Miron
Romanul și Ioan Mețianu, episcopii Iosif Goldiș și Ioan Papp de la Arad, Ioan
Popasu, Nicolae Popea și Miron Cristea de la Caransebeș, Reprezentanța a avut
ca membri laici câteva personalități de frunte din viața politică și culturală
a Transilvaniei din secolul al XIX-lea și de la începutul celui următor. La loc
de cinste trebuie consemnați Ioan Pușcariu (1870-1911), Iosif Gali (1872-1912),
Gheorghe Șerb (1870-1913), Partenie Cosma (1892-1923), Ioan Mihu (1912-1915),
Andrei Bârseanu (1916-1922) și alții. Dintre aceștia, rolul hotărâtor în bunul
mers al Fundației l-a avut Ioan Pușcariu. În mai multe rânduri Fundația a fost
amenințată cu desființarea. în primul rând, îndată după moartea
întemeietorului, văduva sa, Melania, îndemnată de unii, nemulțumiți de
dispozițiile testamentare deosebit de favorabile fiilor Bisericii noastre, se
pregătea să atace testamentul în justiție. Acest lucru era destul de ușor, căci
el cuprindea mai multe prevederi vulnerabile, între care și aceea ca, în caz de
proces, judecătoria să decidă, întotdeauna, în favoarea văduvei.
A fost nevoie de tactul și priceperea lui Ioan
Pușcariu ca procesul să fie evitat și Fundația salvată. De asemenea, în urma
repetatelor pretenții ale rudelor lui Gojdu, tot Pușcariu a fost cel care a
știut să le aplaneze în așa fel încât să se evite procesele. Ca președinte al
Comitetului executiv al Reprezentanței, Pușcariu a depus toată râvna pentru
buna administrare a averii, pentru vinderea în condiții avantajoase a unor
terenuri, pentru întocmirea statutelor Fundației, pentru publicarea Analelor și
pentru rezolvarea altor probleme [amănunte la Ioan cavaler de Pușcariu, Notițe
despre întâmplările contemporane, Sibiu, 1913, p. 163-170]. Astfel,
printr-o bună administrare, averea Fundației a crescut, din anul întemeierii
(1870) până la 1897 cu 1 099 690 de fl. în felul acesta, Fundația Gojdu a
devenit cea mai importantă fundație românească din fosta monarhie habsburgică
[Partenie Cosma, „Gozsdu Emanuil”, în Enciclopedia română a lui C.
Diaconovich, II, Sibiu, 1900, p. 591]. Notăm că, după moartea lui Gojdu,
Reprezentanța a mai cumpărat două case în Budapesta (una în str. Dob, nr. 16,
alta în str. Hollo, nr. 8), precum și câteva case și terenuri intravilane în
Oradea, de la familia Poinar. între anii 1903 și 1905 s-au construit în
Budapesta, între străzile Király 13 (unde locuise Gojdu) și Dob 16, șapte
clădiri noi, și anume: patru clădiri cu câte trei etaje și alte trei cu câte
două etaje, după planurile arhitectului Czigler Gyozo; în aceiași ani s-a
modernizat și casa din Str. Hollo, nr. 8. În felul acesta a luat naștere „cvartalul
Gojdu”, cu șapte edificii, formând un pasaj cu cinci curți interioare, din
strada Király în strada Dob, având în total 39 de apartamente, iar la parter,
45 de prăvălii și două locuințe pentru portari.
La acestea se adaugă numeroasele acțiuni depuse la
două bănci din Budapesta (în 1917 valoarea lor se ridica la 6 500 934 de
coroane). La 31 decembrie 1917, valoarea totală a averii se ridica la 8 390 700
de coroane, iar în 1918 depășea 10 milioane de coroane. în 1915 și 1916
Reprezentanța a fost obligată să aprobe două „împrumuturi de război”, în
valoare de 250 000 de coroane, la care s-au mai adăugat apoi alte 500 000 de
coroane, bani care au fost definitiv pierduți, iar în 1919, veniturile din
chirii au fost luate de autoritățile comuniste ale lui Kun Bela [Amănunte la
Pavel Cherescu, Un umanist român – marele mecenat Emanuil Gojdu,
București, 2002, p. 33-34].
Începând cu anul 1871 și până în 1920, Reprezentanța a
oferit mereu burse de studii unor studenți și elevi ortodocși români. Din
actele Fundației (procesele verbale), publicate cu regularitate până în 1918,
rezultă că s-au acordat burse în 48 de ani școlari (1871-1918), iar numărul
burselor a fost de 5 559. Acte recente publicate arată că au fost oferite alte
324 de burse în 1918/1919, precum și 336 de burse în anul școlar 1919/1920. Ar
fi un total de 6 219 burse [Maria Bereny, Istoria Fundației Gojdu,
Budapesta, 1995, p. 21].
Pr. Acad. MIRCEA PĂCURARIU
