Emanuil Gojdu s-a născut la 9 februarie 1802, în
Oradea, dintr-o familie de aromâni, originară din Moscopole, care s-a stabilit
în fostul imperiu habsburgic în secolul al XVIII-lea [Emigranţii macedoneni
s-au stabilit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în Ungaria, Polonia
şi Galiţia (nord-vestul Ucrainei de astăzi). Unii s-au polonizat (familiile
Gabrovski, Muciovski, Adamovschi), alţii s-au maghiarizat (baronii Horvath sau
Jozsef Etvos – ministru al învăţământului şi autorul legii naţionalităţilor din
Ungaria), ori s-au sârbizat (Pacovici, Polievici, Popovici). Mulţi şi-au
păstrat numele original (Gojdu, Muciu, Şina, Şaguna, Haris). Un prieten al lui
Gojdu, Partenie Cosma, publicând în Enciclopedia Română din Sibiu, vol.
III, pp. 558-590, aduce argumente că nu era macedoromân, ci „român ungurean”
din Bihor]. Tatăl său era negustorul Atanasie Popovici Gojdu, din Oradea, iar
mama sa, Ana, se trăgea dintr-o familie românească, Poynar, din părţile
Bihorului.
Emanuil şi-a petrecut copilăria în casa părintească,
unde a primit o aleasă educaţie religioasă şi românească. „Dacă el a devenit un
suflet generos – scrie Ioan Lupaş –, un mare binefăcător al Bisericii şi al
naţiunii sale, o parte însemnată din merit poate fi pusă şi în socoteala
îngrijitei educaţiuni ce a primit la vârsta copilăriei, de la evlavioasa şi
vrednica sa mamă” [Ioan Lupaş, „Emanuil Gojdu, 1802-1870. Originea si opera
sa”, în Analele Academiei Române, 1940, p. 7].
Emanuil, fire vioaie şi duioasă, face cursurile
primare la Şcoala ortodoxă românească din Oradea, continuând gimnaziul tot
acolo. A urmat cursurile la Liceul catolic şi cursurile Academiei de Drept de
la Oradea, primul an şcolar 1820-1821, apoi cea din Pojon (azi Bratislava) şi
Pesta. După obţinerea diplomei de avocat, în 1824 intră ca stagiar în baroul
avocatului Vitkovics, care era şi scriitor. în această perioadă a intrat în
cercurile intelectuale maghiare [Aici a făcut cunoştinţă cu o seamă de
scriitori maghiari ca: Kazinczy Ferenc, Virâg Benedek, Berzseny Daniel şi
Kisfaludy Mihâly, care l-au îndrumat spre poezie. (cf. I. Lupaş, „Emanuil
Gojdu, 1802-1870. originea si opera sa”, în Analele Academiei Române,
1940, p. 12)] și macedonene [Frecventa şi salonul literar al lui Atanasie
Grabovsky, unde i-a întâlnit pe fraţii Goleşti, Dimitrie Ţichindeal, Teodor
Aaron, Moise Nicoară, Damaschin Bojincă etc.]. Tot în această perioadă, în casa
lui Atanasie Grabovschi, locul de întâlnire al scriitorilor români, l-a
întâlnit pe studentul în Drept Andrei Şaguna, viitorul mitropolit Andrei
Şaguna, cu care va deveni bun amic şi vor lupta împreună pentru recâştigarea
autonomiei Bisericii Ortodoxe româneşti.
Atât Grabovschi, cât şi soţia sa au activat în viaţa
socială a comunităţii lor: el pentru a obţine egalitate pentru aromâni în
conducerea Bisericii ortodoxe „greco-valahe” din Pesta, iar soţia sa, ca
preşedintă a Societăţii Femeilor Macedo-Române din Budapesta, a luptat pentru
promovarea educaţiei în limba maternă. Ei nu făceau nici o distincţie între
aromâni şi ceilalţi români, ci toţi erau trataţi ca membri ai aceleaşi naţiuni.
Grabovschi chiar a făcut în mod generos donaţii Bisericii Ortodoxe din
Transilvania [Maria Bereny, Viaţa și activitatea lui Emanuil Gojdu,
1802-1870, Gyula, 2002, p. 18]. în casa lui Grabovschi, pe lângă subiectele
cultural-literare, se mai dezbătea şi spinioasa problemă a Bisericii românilor
din Banat şi Ungaria, care era subjugată de ierarhia sârbă. Acest mediu
cultural şi religios i-a conturat tânărului Gojdu o personalitate profund
ataşată de interesele naţional româneşti şi bisericeşti, încât Teodor Şerb,
într-o scrisoare, îi mărturisea lui Moise Nicoară că în capitala Ungariei este
„Un Român din Oradea Mare, bărbat cu bune temeiuri şi cătră Români tare
învăpăiat” [Ioan Lupaş, op. cit., pp. 693-694].
De timpuriu, Gojdu a fost colaborator şi sprijinitor
al unor publicaţii româneşti. Astfel, în vol. III al revistei „Biblioteca
Românească”, 1829, editată la Buda de Zaharia Carcalechi, tânărul avocat adresa
„către străluciţii boieri ai Ţării Româneşti și ai Moldovei” un călduros apel,
prin care le cerea să ajute la scrierea şi tipărirea cărţilor „patriocească” :
„Aceasta e cea mai învăpăiată a mea naţională dorire, aceasta cea mai înaltă
şi mai apăsătoare a vieţii noastre simţire şi a tuturor cugetare şi de voi
putea ajunge aceasta încât de mică parte sau… să pot în unii patrioţi, mai
vârtos în aceia de la care nu puţin aşteaptă viaţa şi înflorirea limbei
naţionale, cât de mică îmboldire şi învăpăiare aţâţa şi le deştepta inima pre
pornirea către fericirea de obşte, norocos că voi ţinea, iară mângâierea mea în
lume pereche nu voi avea. Pentru că nu este mai mare mângâiere, mai adevărată
îndestulare decât simţirea fericirei şi măririi neamului. A căreia împlinire
puneţi în faptă voi străluciţi Boieri... Și fiţi cu totul încredinţaţi că
răsplătirea ostenelelor şi măritelor noastre fapte va fi nemărginita Neamului
către voi iubire, fiasca cinstire, reverinţă, plecăciune, preţuirea din afară
de către alte neamuri străine și dulcea îndestulare a voastră cu voi înșivă”
[Biblioteca Românească, vol. III,
1829, pp 31-36. Acest apel este redactat în întregime în Ioan Lupaş, op.
cit., pp. 27-30. Vezi şi Pavel Cherescu, Un umanist român, marele
mecenat Emanuil Gojdu (1802-1870), Bucureşti, 2002, p. 203].
Gojdu nu se mulţumea doar cu sfaturile, ci sprijinea
el însuşi scrisul în limba română. Ca mulţumire pentru sprijinul material
acordat la tipărirea „Calendarului românesc” pe anul 1830, Ştefan P. Neagoe îi
dedică lui Gojdu acest număr „ca unui prea zelos patriot şi naţionalist”,
reliefând totodată cele două caracteristici pe care vrem să le evidenţiem noi,
arătând că Gojdu „încă din braţele părinteşti a început a nutri în pieptul său
naţionalitatea şi patriotismul şi carele toate paşurile creşterii şi
învăţăturilor sale, în întrecere cu cei mai aleşi fii ai patriei cu cea mai
mare laudă le-au deplinit” [Ioan Lupaş, op. cit., p. 30].
De altfel, Gojdu îi îndemna pe cititori cu cuvintele:
„Tot insul pentru sfânta Religie, pentru dulcea Patrie şi pentru mărita
naţionalitate ca şi Corvinul de Huniad să fie gata a muri” [Ibidem].
Scrisoarea către boieri are darul de a ne înfăţişa starea sufletească a tânărului
avocat, care, deşi „aruncat de soartă în vălmăşeala unei capitale străine şi în
mreaja preocupărilor impuse de profesiunea sa, nu a dat uitării trebuinţele
felurite ale neamului românesc în sânul căruia se ridicase” [Ibidem].
Pr. Prof. Dr. Aurel PAVEL
