Foarte mulți tineri sunt în
căutarea sau își doresc să trăiască măcar o dragoste de-o vară și, totuși,
parcă sintagma este complet ieșită din peisaj atunci când te hotărăști sau te
hotărăște viața să intri în acea parte numită maturitate sau seriozitate. De
aici și dispariția oricărei posibilități de zâmbet la auzul cuvintelor de mai
sus după ce ai parcurs cartea Tatianei Țîbuleac, Vara în care mama a avut
ochii verzi.
Citind pe prima pagină despre
autoarea care s-a născut în 1978, în Chișinău, care apoi, la numai 17 ani,
„devine cunoscută publicului larg, când inițiază rubrica Povești adevărate în
cotidianul Flux”, nu te surprinde siguranța cu care este scris romanul despre
care voi vorbi aici. Cu toate acestea, nu te poți abține din uimire/ admirație/
bucurie când ai înaintea ochilor o confirmare. Nu ascund că nu de puține ori am
fost dezamăgit când am citit o carte premiată sau chiar răs-premiată, de aceea
sunt într-o oarecare măsură circumspect când aud despre astfel de apariții. De
aici și răsuflarea ușurată atunci când am citit dintr-o dată romanul Tatianei
Țîbuleac.
Aș putea compara proza
basarabencei cu o pilulă pentru astronauți, concentrare maximă în doze mici. În
o sută douăzeci și două de pagini intri într-o lume a furiei adolescentine,
cobori în subsolul unei vieți nefericite la mai multe niveluri, faci cunoștință
cu o familie pe care nu poți neapărat să o numești astfel, cu niște schițe de
oameni aflați undeva la limitele umanității în feluri diferite, pentru ca apoi
să ți se răstoarne această lume, în care abia începuseși să te obișnuiești, în
globul de cristal al unui sat francez în care timpul se oprește. Pentru a putea
cuprinde atâtea chipuri și gesturi, și capete lipite de geamul școlii, și copii
care nu mai sunt copii, și oameni mari care nu sunt nici pe departe oameni
mari, și vise, și frustrări, și neîmpliniri, și ratări, după cum curg în prima
parte a romanului, trebuie să deschizi larg sufletul, să tragi aer în piept și
să te cufunzi în lumea pe care autoarea ți-o pune înainte. Plot-ul inițial se
dă peste cap și cititorul este salvat, poate scoate capul din acvariul scrierii
câștigătoarei a numeroase premii naționale și internaționale, poate din nou
respira adânc și pleca în explorare, de data aceasta pe un câmp cu maci și cu
floarea-soarelui, unde principalul happening este moartea. Nu de puține ori –
recitind pasaje și gândind – am avut impresia acestui mis en scene
teatral al unei scriituri calculate, al unei scriitoare care știe exact ce va
face cu personajele, cu acțiunea, dar – și cel mai înspăimântător și deopotrivă
amețitor – cu tine, cititorul. Am revenit astfel, în memorie, la cuvintele
Virginiei Woolf, la precizia scenaristului care știe exact ce, cum și când va
face chiar din momentul în care s-a apucat să aștearnă povestea pe hârtie.
A doua parte a romanului este
în aceeași măsură amețitoare și captivantă ca prima, doar că într-un mod total
diferit. Dincolo de laudele deja aduse Tatianei Țîbuleac pentru țesătură, lumea
de dincolo de lume pe care o prezintă această parte este un alt motiv pentru
care cartea nu se poate lăsa din mână. Revenind, povestea nu este una extrem de
complicată (complexă da, complicată, nu). Un adolescent la final de an școlar,
o familie destrămată, o mamă grasă pe care nu își dorește să o cunoască cei din
jur ca fiind legată de el, apoi întorsătura de teatru a plecării într-o vacanță
de vară în doi, din Anglia în Franța – cam acesta este scenariul. Aflăm
ulterior că motivul real al vacanței acesteia este boala terminală a mamei, „un
cancer turbat”, după cum îl descrie chiar protagonistul, și plecarea în locul
la care mama visase încă din tinerețe are ca scop așteptarea morții împreună.
Pe drumul de la ură la indiferență, la non-ură și, până la urmă, la iubire,
cititorul călătorește repede, nu are timp să fie atent decât la felul în care
este ghidat pe această cale de către eroul principal. Laitmotivul întregii
povești sunt ochii verzi ai mamei, singura frumusețe pe care o recunoaște fiul
încă de la început.
Simboluri, imagini, pasaje
poetice, fraze care curg fără a se împiedica, toate acestea pot fi găsite și
pot fi disecate, chiar aș spune că ar fi o pierdere dacă nu ați face asta cei
care nu ați citit încă, în Vara în care mama a avut ochii verzi.
[Tatiana
Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, Editura Cartier, ediția
a VI-a, septembrie 2018, 122 p.]
Pr. Dr. Daniel Puia-Dumitrescu
