Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

marți, 26 mai 2020

Ochii verzi: astăzi să-i crezi - Parte de carte –




       Foarte mulți tineri sunt în căutarea sau își doresc să trăiască măcar o dragoste de-o vară și, totuși, parcă sintagma este complet ieșită din peisaj atunci când te hotărăști sau te hotărăște viața să intri în acea parte numită maturitate sau seriozitate. De aici și dispariția oricărei posibilități de zâmbet la auzul cuvintelor de mai sus după ce ai parcurs cartea Tatianei Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi.
     Citind pe prima pagină despre autoarea care s-a născut în 1978, în Chișinău, care apoi, la numai 17 ani, „devine cunoscută publicului larg, când inițiază rubrica Povești adevărate în cotidianul Flux”, nu te surprinde siguranța cu care este scris romanul despre care voi vorbi aici. Cu toate acestea, nu te poți abține din uimire/ admirație/ bucurie când ai înaintea ochilor o confirmare. Nu ascund că nu de puține ori am fost dezamăgit când am citit o carte premiată sau chiar răs-premiată, de aceea sunt într-o oarecare măsură circumspect când aud despre astfel de apariții. De aici și răsuflarea ușurată atunci când am citit dintr-o dată romanul Tatianei Țîbuleac.
  Aș putea compara proza basarabencei cu o pilulă pentru astronauți, concentrare maximă în doze mici. În o sută douăzeci și două de pagini intri într-o lume a furiei adolescentine, cobori în subsolul unei vieți nefericite la mai multe niveluri, faci cunoștință cu o familie pe care nu poți neapărat să o numești astfel, cu niște schițe de oameni aflați undeva la limitele umanității în feluri diferite, pentru ca apoi să ți se răstoarne această lume, în care abia începuseși să te obișnuiești, în globul de cristal al unui sat francez în care timpul se oprește. Pentru a putea cuprinde atâtea chipuri și gesturi, și capete lipite de geamul școlii, și copii care nu mai sunt copii, și oameni mari care nu sunt nici pe departe oameni mari, și vise, și frustrări, și neîmpliniri, și ratări, după cum curg în prima parte a romanului, trebuie să deschizi larg sufletul, să tragi aer în piept și să te cufunzi în lumea pe care autoarea ți-o pune înainte. Plot-ul inițial se dă peste cap și cititorul este salvat, poate scoate capul din acvariul scrierii câștigătoarei a numeroase premii naționale și internaționale, poate din nou respira adânc și pleca în explorare, de data aceasta pe un câmp cu maci și cu floarea-soarelui, unde principalul happening este moartea. Nu de puține ori – recitind pasaje și gândind – am avut impresia acestui mis en scene teatral al unei scriituri calculate, al unei scriitoare care știe exact ce va face cu personajele, cu acțiunea, dar – și cel mai înspăimântător și deopotrivă amețitor – cu tine, cititorul. Am revenit astfel, în memorie, la cuvintele Virginiei Woolf, la precizia scenaristului care știe exact ce, cum și când va face chiar din momentul în care s-a apucat să aștearnă povestea pe hârtie.
     A doua parte a romanului este în aceeași măsură amețitoare și captivantă ca prima, doar că într-un mod total diferit. Dincolo de laudele deja aduse Tatianei Țîbuleac pentru țesătură, lumea de dincolo de lume pe care o prezintă această parte este un alt motiv pentru care cartea nu se poate lăsa din mână. Revenind, povestea nu este una extrem de complicată (complexă da, complicată, nu). Un adolescent la final de an școlar, o familie destrămată, o mamă grasă pe care nu își dorește să o cunoască cei din jur ca fiind legată de el, apoi întorsătura de teatru a plecării într-o vacanță de vară în doi, din Anglia în Franța – cam acesta este scenariul. Aflăm ulterior că motivul real al vacanței acesteia este boala terminală a mamei, „un cancer turbat”, după cum îl descrie chiar protagonistul, și plecarea în locul la care mama visase încă din tinerețe are ca scop așteptarea morții împreună. Pe drumul de la ură la indiferență, la non-ură și, până la urmă, la iubire, cititorul călătorește repede, nu are timp să fie atent decât la felul în care este ghidat pe această cale de către eroul principal. Laitmotivul întregii povești sunt ochii verzi ai mamei, singura frumusețe pe care o recunoaște fiul încă de la început.
     Simboluri, imagini, pasaje poetice, fraze care curg fără a se împiedica, toate acestea pot fi găsite și pot fi disecate, chiar aș spune că ar fi o pierdere dacă nu ați face asta cei care nu ați citit încă, în Vara în care mama a avut ochii verzi.

[Tatiana Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, Editura Cartier, ediția a VI-a, septembrie 2018, 122 p.]

Pr. Dr. Daniel Puia-Dumitrescu