Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns la jumătatea
Postului, în Duminica Sfintei Cruci. Postul este o călătorie, aşa cum
este şi viaţa noastră. Există însă şi o călătorie duhovnicească, între două
limite, naștere și moarte, din pruncia noastră şi până când Dumnezeu ne va
chema la Sine. În cadrul acestei călătorii, noi învăţăm mereu. Prezenţa și
activitatea noastră în cadrul Bisericii sunt ca o continuă pregătire într-o
şcoală duhovnicească. De aceea, în fiecare Duminică și sărbătoare din anul
bisericesc primim și trăim învățătura mântuitoare, prin rugăciunea Bisericii şi
prin cuvântul ziditor din Sfintele Evanghelii, călătorind împreună cu Hristos
pe calea mântuirii.
În lumea iudaică a Vechiului Testament și în păgânism,
crucea era considerată obiect de condamnare și de blestem: „căci blestemat
este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn” (Deuteronom 21,
23; Galateni 3, 13).
Prin pătimirea și moartea prin răstignire a
Mântuitorului Hristos, „Crucea a fost sfințită prin Sângele dumnezeiesc curs
pe dânsa și a devenit instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn
distinctiv și pricină de mândrie și de laudă pentru creștini” [Pr.
Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală, cu noțiuni de artă
bisericească, arhitectură și pictură creștină, vol. I, Basilica, București,
2015, p. 316].
De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune: „Cuvântul
crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este
puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18).
Sfânta Cruce, mai întâi ca relicvă sfântă,
descoperită de Sfânta Împărăteasă Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, în
anul 326, și apoi ca semn al biruinței, purtând icoana răstignirii pe
ea, este venerată în cultul Bisericii noastre cu aceeași cinstire pe
care o aducem și sfintelor icoane. Părticele mai mari sau mai mici din lemnul
Crucii Mântuitorului sunt răspândite astăzi în toată lumea creștină.
Cea mai mare părticică, care a fost adusă și în țara noastră,
se află la Mănăstirea Xiropotamu din Sfântul Munte Athos.
Încă de la începuturile Bisericii, creștinii erau cinstitori
ai Sfintei Cruci, fiind chiar batjocoriți ca „adoratori ai Crucii”.
Dar cinstirea Sfintei Crucii s-a amplificat, devenind un cult public al
Bisericii, datorită unor evenimente minunate din veacul al patrulea,
precum: apariția pe cer a semnului Crucii, prin care va birui Sf. Împărat
Constantin pe Maxențiu (312), și descoperirea Crucii Răstignirii Domnului de
către Sfânta Împărăteasă Elena (326).
Începutul cultului oficial al Sfintei Cruci îl
constituie sfințirea, la 13 septembrie 335, a Bisericii Sfântului Mormânt,
construită de Sfântul Constantin. A doua zi, la 14 septembrie, Episcopul
Macarie al Ierusalimului a arătat Sfânta Cruce tuturor spre închinare, rămânând
de atunci această zi prăznuirea anuală a Înălțării Sfintei Cruci, cea
mai veche și mai importantă sărbătoare a Crucii. Cultul Sfintei Cruci se
amplifică apoi prin cinstirea acesteia și a Sfintelor Pătimiri ale Domnului în
două zile din săptămână, miercurea și vinerea, prin alcătuirea de
slujbe, rugăciuni și imne speciale [Vezi pe larg: Ibidem, p.
318-323].
Semnul Crucii devine nu numai semnul creștin
distinctiv, dar și semnul biruinței, pavăză și ocrotire de toate
uneltirile vrăjmașilor văzuți și nevăzuți, după cum cerem în troparul Crucii: „Mântuiește,
Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta; biruință
binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește și cu Crucea Ta
păzește pe poporul Tău” [Liturghier, București, 2012, p.
393]..
Semnul Crucii ne marchează şi ne sfinţeşte viaţa,
casele şi întreaga noastră lucrare pământească. Sub ocrotirea Sfintei Cruci
suntem luați de când ne naștem, prin Taina Sfântului Botez, și până trecem la
Domnul, cu mâinile pe piept în chipul crucii, fiind străjuiți la capul
mormântului de același semn al biruinței și al nădejdii de mântuire. Toate
lucrările sfințitoare și formulele de binecuvântare ale Bisericii ne sunt
administrate prin însemnarea cu acest semn protector, de care se îngrozește
vrăjmașul diavol. Dar mai presus de toate, cu semnul Sfintei Cruci ne însemnăm
înainte și după orice rugăciune pe care o facem, în toată vremea și în tot
locul, mărturisind credința cea adevărată în Hristos și în Preasfânta Treime și
dăruindu-ne Domnului întreaga noastră ființă, și trupul, și sufletul.
† Laurenţiu,
Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
