Prin toată activitatea sa sârguitoare ca funcționar de
stat, a avut un deziderat: „o școală în fiecare sat”, după modelul șagunian, de
aceea s-a spus că „se bucura de o deosebită prietenie şi consideraţie din
partea Mitropolitului Şaguna” [Verax, †Ioan cav. de Puşcariu, „Revista
Teologică”, Sibiu, an.VI, nr. 3/1912, p. 84]. Relevant este și episodul care îl
surprinde pe Pușcariu în cadrul unui sinod arhidiecezan de la Sibiu, din 1876,
când propune acordarea unui stipendiu (o bursă) pentru un tânăr care să se
specializeze în contabilitatea teoretică și practică. Ideea lui Pușcariu era
aceea de a avea un om specializat în această speță și care să-i instruiască în
acest domeniu pe viitorii preoți și învățători confesionali. Se pare că era
mare lipsă în registrele și rapoartele preoților parohi și a directorilor
confesionali în această privință [Protocolul sinodului arhidiecezei
greco-orientale române din Transilvania ținut la anul 1876, Sibiu, 1876, p.
34].
În 1878, din aceleași simțăminte de dezvoltare
școlară, Congresul Bisericesc îl numește în deputațiunea care să solicite
guvernului și, la nevoie, chiar Tronului constituirea unui fond de pensii
pentru învățării confesionali, sau delegat în comisia care să prezinte
monarhului protestul românilor împotriva abuzurilor legii școlare a ministrului
Tréfort [T.V. Păcățian, Istoriografi vechi, istoriografi noi. Studiu critic
în chestia vechei Mitropolii ortodoxe române, Sibiu, 1904, p. 713-720]. Cu
toate acestea, activitatea lui Ioan Cavaler de Pușcariu în cadrul celei mai
mari fundații din monarhia austro-ungară, Fundația lui Emanil Gojdu
(1870-1917), are cel mai decisiv efect pentru susținerea și dezvoltarea învățământului
românesc în tot ansamblul lui.
După moartea la numai 68 de ani (3 februarie 1870) a
generosului avocat mecenat Emanuil Gojdu (1802-1870), Ioan Pușcariu a fost
desemnat pentru îndeplinirea testamentului acestuia scris la Budapesta în 4
noiembrie 1869, împreună cu avocatul Ion Alduleanu (1821, Moeciu – 1871,
Budapesta). Zelul îndeplinirii misiunii sale cu acuratețe se vede cel mai bine
în corespondența purtată de Pușcariu cu Mitropolitul Șaguna în anii 1870-1872.
Majoritatea scrisorilor exprimă caldele mulțumiri și recunoștința
Mitropolitului Andrei Șaguna pentru „bunătatea inimei și zelul către interesele
noastre biserico-naționale” [Biblioteca Academiei R.S.R., Corespondența
generală, nr. 166.302 și 180.062-180.117]. Sub nicio formă toate acestea nu
erau gratuite, dacă se iau în considerare lăcomia și interesele manifestate de
văduva Melania Gojdu, născută Dumcea, ca și altor rude colaterale, de a ataca
Testamentul Gojdu. Seriozitatea misiunii sale la momentul necesar se văd din
memoriile Pușcariului scrise la aproape 43 de ani de la consumarea
evenimentelor, apărute post-mortem [Pușcariu, Ioan, Notiție despre
întâmplările contemporane, Sibiu, 1913, p. 9-10]. Toate aceste lucruri sunt
explicabile dacă se ia în considerare sfătuirea personală și permanentă a lui
Puşcariu cu episcopul Andrei Şaguna, episcopul scriindu-i într-o epistolă, la
un moment dat (20 iunie 1865): „aşadară toată doctrina mea o reduc la proverbul
nostru: fă şi taci!” [dr. Ioan Lupaș, Mitropolitul Andrei Şaguna –
monografie istorică, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1911, 242].
Rapiditatea și sinceritatea cu care Ioan Cavaler de Pușcariu reușește să
satisfacă pretențiile văduvei Melania Gojdu și împăcarea cu rudele apropiate
familiei, mai exact 16 decembrie 1871, fără procese lungi și interminabile sunt
surpinse pe larg atât în istoricul Fundațiunii, cât mai ales de avocatul și
omul politic Partenie Cosma (1837-1923) [A se vedea: Analele Fundațiunei lui
Goszdu de la 3 faur 1870 până la finaea anului 1874, fasc. I, edițiunea a
II-a, Budapesta, 1866, p. IV-VI; Diaconovich, C. Enciclopedia Română, tom. II,
1900, p. 590-591].
Pentru această reușită, Ioan Cavaler de Pușcariu
primește o nouă scrisoare presărată de sincere mulțumiri din partea
Mitropolitului Andrei Șaguna, ce îl aprecia foarte mult [Biblioteca Academiei
R.S.R., Corespondența generală, nr. 180.089].
Fundația Emanuil Gojdu a fost condusă, conform
testamentului lăsat de marele avocat, de mitropolitul de la Sibiu, Andrei
Șaguna, ca președinte, episcopii de Arad și Caransebeș și câte doi „mireni” din
fiecare eparhie ca membri. Pușcariu a fost ales notar al comitetului de
conducere al Fundației după decesul lui Alduleanu (aprilie 1871). După demisia
președintelui executiv al Fundației Gojdu, a juristului George Mocioni
(1823-1887), funcția va fi preluată de Pușcariu, moment în care „rămasul” [În
Analele Fundației Gojdu, „rămasul” reprezintă activele și pasivele
fundaționale, cu alte cuvinte soldul sau capitalul cu care se dorea acordarea
de burse și sprijinirea tineretului ortodox din Transilvania, dar care trebuia
menținut și chiar sporit prin toate metodele posibile, astfel ca 200 de ani
după decesul marelui mecena Fundațiunea să producă efecte] fundațional era de
93.429 de florini, după opinia lui Pușcariu, 200.000 de florini după cea a lui
Partenie Cosma. Noul președinte executiv a avut inițiativa de a crește valoarea
acțiunilor prin plasarea lor la „Prima casă de păstrare pestană” din Budapesta.
Operațiunile financiare inițiate de Pușcariu și colegii săi din comitet nu au
fost înțelese și aprobate de președintele Șaguna, transmițând la Budapesta că
avocatul Gojdu și-a dorit o reprezentanță în cadrul Fundației, și nu
speculanți. În 27 decembrie 1872 își retractează cuvintele scriind lui
Pușcariu: „pe deplin m-ai convins că operațiunea cu fondul Gojduian a fost în
folosul fondului și trebuia să se facă, prin urmare observația mea de mai
înainte o retrag” [Biblioteca R.S.R., op. cit., nr. 180.015-180.117].
Convingerea marelui mitropolit a venit și din faptul că din patru bursieri în
1871 cu 600 de florini, s-a ajuns la 38 de bursieri în 1874 cu 5530 de florini
în total.
A fost și un regres în activitatea Fundației Gojdu sub
locotenența executivă a lui Pușcariu, anume anii 1874-1880, datorată, în cea
mai mare parte, trecerii la cele veșnice a Mitropolitului Șaguna. Urmașii săi
la cârma ortodoxiei din Sibiu, printre care vicarul Nicolae Popea, considerat
urmașul destoinicului Șaguna, și Miron Romanul, susținut de guvernul maghiar,
nu au apărat bune relații cu frații Pușcariu. Pe 12 octombrie 1878, Ioan
Pușcariu demisionează oficial din funcția de președinte executiv al Fundației.
Însă, în urma hotărârii Congresului Național Bisericesc ținut chiar în aceeași
lună, evidențiind meritele Cavalerului în bunul mers al Fundației Gojdu, l-au
făcut pe Pușcariu să revină la decizia sa [Protocolul Congresului ordinar
național bisericesc al românilor ortodocși de pe cuprinsul de Dumnezeu păzitei
Mitropolii a Ardealului, convocat la Sibiu pe 1/13 octombrie 1878, p.
131-132]. Încercând să demisioneze din nou în 1879, primește o scrisoare chiar
de la episcopul Miron Romanul, care aprecia efortul și efectele benefice asupra
Fundațiunii, dând asigurări că „întraga Mitropolie îi va fi cu cea mai bună
recunoștință” [Arhiva Muzeului Alba Iulia, inv. nr. 6195/20].
După 1879 și stabilizarea relațiilor dintre conducerea
Mitropoliei din Sibiu și prezidiul societății, încep adevăratele preocupări
pentru menținerea Fundației Gojdu pe liniile trasate de marele filantrop:
– elaborarea și aprobarea statutelor fundaționale,
realizate „cu multă trudă și insistență în perioada 1878-1885”, conform
documentele cuprinse în Analele Fundațiunei lui Goszdu [Analele Fundațiunei
lui Goszdu..., fasc. II, 1886, p. X-XI și 19-26; fasc. VI, 1886, p.
XII-XIII];
– recăsătoria în iunie 1879 a văduvei Melania Gojdu și
necesitatea restabilirii raportului dintre aceasta și Fundație, plătindu-i-se
suma de 60.000 de florini pentru a fi definitiv „econtentată” de averea
fundațională [Pușcariu, Notițe…, p. 169. Analele, fasc. II, 1886,
p. XII-XIII]. În urma acestei tranzacții s-a recurs la vânzarea în condiții
avantajoase a vilei Rákos din apropierea Budapestei, pentru ca în 1883-1884 să
se achiziționeze spații imobiliare lângă clădirea Fundației, strada Regelui,
nr. 13, cu perspectiva deschiderii unui „bazar trecător” pentru suplimentarea
venitelor;
– cea mai importantă mutare dorită de Pușcariu de mai
multă vreme: transferarea acțiunilor și „pairelor” (acțiunilor) de stat,
deodată cu actele originale ale fundației de la Budapesta la Sibiu, la Casa
Mitropolitană. În realizarea acestui deosebit efort și-a dat aportul marele om
politic Iacob Bologa (1817-1888) [Analele, fasc. III, p. 6-7 și fasc.
VI, 1886, p. 6];
– în 1888 se concepe un nou Regulament de ordine interioară,
cu două ședințe anuale, față de una ca până atunci: prima, în martie, pentru
„darea de seamă” și stabilirea bugetului și a doua, în luna august, pentru
stabilirea burselor.
Trebuie menționat că apogeul perioadei Pușcariu în
viața Fundației Godju este atins în 1887, când averea se ridica la 100.000 de
florini, și până în anul 1886 se acordase 480 de burse cu o valoare de 88.500
florini, la un număr de 170 de tineri elevi și studenți [Analele, fasc.
I, p. 33 și fasc. VI, p. VII].
Dacă ar fi să luăm în considerare pretențiile
testamentare ale avocatului Emanuil Gojdu de a se capitaliza 2/3 din venituri
și de a se acorda 1/3 sub formă de burse, ne putem imagina efectele lăsate
posterității de marele donator, dar și buna chibzuială în gestionarea patrimoniului
primit moștenire sub cârma lui Ioan Cavaler de Pușcariu. Inclusiv în cuvântul [Analele,
tom. II, 1884-1889, Budapesta, 1889, p. 1] de despărțire din cauza
„bătrânețelor ce le-am ajuns”, Pușcariu lasă să se întrevadă erodarea
Cavalerului în misiunea de a duce la îndeplinire misiunea testamentară lăsată
de Gojdu, nădejdea pusă în sinceritatea și devoțiunea față de interesele
fundaționale, ca și misiunea obștească: ridicarea poporului român din Ardeal
„per aspera, ad astra”. Totuși, Pușcariu nu a uitat nici de rămășițele
pământești ale marelui avocat Emanuil Gojdu, ridicând un impunător mausoleu la
Budapesta, transferând acolo osemintele defunctului, înainte de a demisiona din
carul Fundației, pe 1 octombrie 1889.
Conștienți de perenitatea trecerii lor pe acest pământ
vremelnic și de nevoile neamului lor,
însă preocupați de patria veșnică a lui Dumnezeu, atât Emanuil Gojdu,
cât și Ioan Cavaler de Pușcariu trăiesc în această lume cu spiritul lor viu,
modele generațiilor următoare. Rămân epocale cuvintele marelui filantrop: „ca
fiu credincios al Bisericii mele, laud dumnezeirea, căci m-a făcut român;
iubirea ce am către Națiunea mea mă îmboldește a stărui în fapta ca încă și
după moarte să erump de sub gliile mormântului, spre a putea fi pururea în sânul
Națiunii”.
