Cu multă vreme în urmă, am recenzat traducerea cărții
lui Jean Delumeau, Frica în Occident. În acel impresionant exercițiu de
istorie a mentalităților, regretatul profesor de la Collège de France scria:
„Animalul nu-și anticipează moartea. Omul, dimpotrivă, știe foarte devreme că
va muri. El este, așadar, singura ființă de pe lume care cunoaște într-un grad
atât de redutabil și de durabil. Pe de altă parte (...) frica speciilor animale
este unică, identică sieși, imuabilă: frica de a fi devorat. În timp ce frica
omenească, odraslă a imaginației noastre, nu-i una singură, ci multiplă, nu-i
fixă, ci veșnic schimbătoare”. Nu putem contesta variațiile spaimelor
colective. Mai nou, în lumea globalizată, unde până și crizele sunt
interconectate, frica majoră, cu impact economic negativ și uriașă viteză de
propagare, privește riscurile de pandemie. Am avut gripa aviară, pornită din
China. Avem acum COVID-19, zis și „coronavirus”, apărut pe lume tot din
pliurile „imperiului de mijloc”. Știm că măsurile clasice de carantină
(aplicate din Evul Mediu) nu-și mai ating scopul într-o societate fără
frontiere, unde oamenii, ideile, mărfurile și, iată, patologiile virale circulă
nestingherit, sporind anxietățile legate de o posibilă catastrofă. E deci
nevoie de o raționalizare a fricii. Ea poate fi obținută atât printr-o
comunicare științifico-medicală promptă și pertinentă, cât și printr-un efort
spiritual adecvat. În fața riscului de îmbolnăvire, ca pericol „public”, avem
nevoie de luciditate, solidaritate și bun simț, chiar dacă primim – mai des
decât am vrea – isterie, egoism și panică irațională. Știm că COVID-19 poate
infecta asimptomatic, că vizează letal mai ales categoriile de persoane deja
vulnerabile (vârstnici cu diverse afecțiuni cronice) și că nu se va putea produce
un vaccin eficient înainte de un an. Iar când va fi produs, el nu va putea fi
distribuit pentru toți. OMS coordonează campania de prevenție, însă statele vor
acționa de capul lor, căutând să-și protejeze cetățenii prin măsuri adesea
brutale (precum închiderea temporară a granițelor).
Biserica noastră s-a confruntat mai întâi cu această
nouă sursă de frică nu în țară, ci în diaspora italiană. E probabil inevitabilă
apariția primelor cazuri și în România, ferită de primejdie directă la ora la
care scriu prezentul articol, dar expusă (mai ales prin circulația intensă
dintre peninsulă și principalele aeroporturi autohtone). Preasfințitul Siluan,
arhipăstorul comunităților ortodoxe române din Italia, a recomandat, corect,
atât rugăciunea și leacurile duhovnicești, cât și respectarea sfaturilor
medicale formulate de autoritățile competente. Într-o parte a presei din țară,
mesajul Bisericii a fost trunchiat, din motive ideologice anticlericale și fără
urmă de conștiință deontologică. Deși ierarhii sau preoții care au comunicat
public pe tema „coronavirus” au vădit realism și moderație, ei au fost acuzați
că predică exclusiv tratamentele spirituale, neglijându-le „iresponsabil” pe
cele medicale. M-a întristat partizanatul acelor ziariști care folosesc până și
o asemenea situație (potențial gravă) pentru a-și bifa agenda anticreștină. De
aceea, e nevoie de o mobilizare mai intensă a comunicării sociale dinspre
Biserică spre societate. Poate că se cuvine să explicăm mai insistent că sfânta
împărtășanie, mirungerea sau rugăciunile personale și de obște invocă mila lui
Dumnezeu asupra tuturor, fără să se opună sau să se substituie acțiunilor de
prevenție, vaccinare sau tratament spitalicesc operate cu metodele și
mijloacele medicinei umane. Primele se adresează sufletului, celelalte,
trupului. Și, cum suntem unitatea dintre trup și suflet, avem nevoie de ambele,
așa cum avem trebuință de o răbdătoare încredere în pronie. Cred că Biserica
trebuie să-și păstreze seninătatea pastorală, fără a intra în jocurile
necinstite pe care le criticam adineaori. Dacă ateii și agnosticii dau vina pe
Dumnezeu, pe Biserica Lui, pe stat și guvern sau pe vecinul din autobuz,
creștinii au ocazia de a se evidenția prin decență, generozitate și
înțelepciune, fără să alimenteze psihoze apocaliptice sau defetisme străine de
vestea cea bună că Dumnezeu este cu noi până la sfârșitul veacurilor.
TEODOR BACONSCHI
