Urgențe pentru creștinul de acum

     Nu scriu sub impulsul unei nevoi, ci la imboldul unei rugăminți. Privesc spectacolul lumii de azi și mi-e greu să mă decid încotro să-mi orientez gândurile pentru că sunt o grămadă de știri contradictorii și nimic nu pare limpezit.

Una dintre temele care mă preocupă este legată de locul creștinului în lumea contemporană și felul în care îl poate mărturisi pe Hristos în condițiile istorice de azi.

Nu știu în ce măsură suntem conștienți că cel mai perfid aspect al ,,mitologiei modernității” care ni se inoculează este acela că secularul nu este o ideologie, cu propriile sale certitudini, prejudecăți și adeziuni iraționale, ci doar un context cultural care permite tuturor convingerilor să înflorească, în măsura în care caracterul lor distinct se limitează strict la sfera privată. Acest lucru permite regimurilor seculare să se promoveze într-o mare diversitate de violențe și nedreptăți, fără a ține seama de mult trâmbițata ,,corectitudine politică” ce se vrea echidistantă, ca principiu, dar se pare că nu pentru toată lumea.

     O carte care merită adusă în dezbaterea ideilor de azi este și cea a lui David B. Hart, ,,Ateismul: o amăgire. Revoluția creștină și adversarii ei”, care pune în discuție recuperarea memoriei creștine, reamintirea îndelungatului trecut creștin, de care sunt dependente multe din principiile morale profunde ale modernității ,,luminate”, dar a căror memorie ideologia modernității se străduiește să o distorsioneze fără a dori să-și asume violențele excesive și subtile prin care s-a instalat și perpetuat. El încearcă să ne convingă, pe parcursul cărții, că Evanghelia a creat în societatea umană o revoluție care tocmai pentru că nu a fost subită, traumatizantă și mărginită, ci progresivă, continuă și atotcuprinzătoare, a fost cea mai semnificativă, profundă și radicală revoluție din istoria umanității.

Mesajul său e cât se poate de provocator și încearcă să ne demonstreze că ,,epoca rațiunii a fost, în unele aspecte importante, începutul eclipsei autorității rațiunii ca valoare culturală, că epoca modernă este remarcabilă, în mare măsură, pentru triumful dogmatismului inflexibil și irațional în toate sferele strădaniei omenești (inclusiv în domeniul științelor) și pentru zborul dinspre raționalitate către o grămadă de fundamentalisme paliative, religioase și seculare, că ideologia iluminismului aparținând modernității ca atare nu are niciun merit în dezvoltarea științei moderne, că predispoziția spre barbarism a statului modern secular depășește tot răul de care creștinismul ar putea fi, pe buna dreptate, acuzat nu doar în virtutea tehnologiei superioare de care dispune, ci prin însăși natura sa, că printre marile realizări ale culturii moderne se numără masiva refugiere în superstiții și incubarea unor tipuri brutale de nihilism, și că, prin comparație cu revoluția creștină ce i-a precedat, modernitatea nu este altceva decât un efect întârziat, sau chiar o contrarevoluție o întoarcere reacționară către o confortabilă, dar dezumanizantă înrobire, mentală și morală față de natura primară”.

    Spiritul modernității pare să ne propună un nimic primordial ce fundamentează întreaga realitate, un vid fertil în care toate lucrurile sunt posibile, din care nu izvorăște niciun impediment împotriva dorințelor noastre și în fața căruia putem alege să devenim orice.

    Se pare că viața omului contemporan este un perpetuu act laic de credință în lucruri uneori mult mai obscure și derizorii decât cele postulate ca bazându-se pe taină. Ar trebui să știm că valorile promovate de conștiința laică: respectul față de ceilalți, inviolabilitatea drepturilor persoanei, libertatea științei, acceptarea pluralismului religios și politic, a democrației politice și a pieței economice, nu s-au născut în afara creștinismului sau în luptă cu el, ci au conviețuit în cadrul istoriei.

   Tendința modernității este cea de a aborda creștinismul ca pe o ideologie pledând împotriva lui ca și când ar fi vorba de confruntarea cu un birou de avocatură. Dar ca să înțelegem fascinantul umanism pe care îl aduce creștinismul trebuie să ne reconfigurăm capacitatea mărturisitoare a propriei credințe.

     Am terminat de curând ,,jurnalul” savantului Alexandru Mironescu, ,,Admirabila tăcere”, și am rămas fascinat de modelul lui de mărturistor al credinței în Hristos, de interesul pentru citirea Scripturii, de deschiderea teologică înspre textele fundamentale ale literaturii creștine, de nivelul cunoștințelor și abilitatea de orientare creștină. Cred că asta lipsește creștinului contemporan care s-a pierdut în ignoranța de a-și cultiva sufletul cu adevărul învățăturii Mântuitorului.

    V-aș cita o mostră din jurnalul profesorului Mironescu: ,,Dumnezeu e prezent pretutindeni, în toată creația sa, dar nu-l poate vedea decât acela care Îl resimte ca o prezență în inima sa. Contactul nemijlocit cu Dumnezeu nu e posibil omului decât în inima sa. Dumenzeu e Taina omului. Aici, în inimă, incertitudinea obiectivă e biruită de dragostea din miezul interiorității, unde credința rezolvă contradicția fundamentală, scandalul absurdului, care e cu totul altceva decât scandalul ignoranței. În punctul acesta, a crede, escaladând rațiunea, nu mai e un martirism. În punctul acesta creștinismul apare ca însuși adevărul vieții și nu ca ceva ce este adevărat până la un oarecare nivel”. Modelul profesorului Mironescu pare destul de izolat azi când mulțimea creștinilor practicanți se confruntă cu aceeași ignoranță care stăpânește masa creștinilor nominali. Cei care abordează aspecte ale credinței sau liniile general creștine o fac de pe o poziție impersonală. Credința este prin esența ei ceva adânc personal și este cu adevărat vie când este asumată în condiția experienței personale.

   Spune părintele Schmemann că o anumită învățătură a Bisericii ajunge să fie vie pentru mine doar atunci când devine experiența mea, credința mea, și în consecință, conținutul personal al vieții mele.

Chiar dacă creștinismul este extrem de personal nu înseamnă că este individualist, pentru că toți credincioșii se raportează la același Hristos, care se adresează El însuși fiecărei persoane. Părintele Schmemann ne face atenți la o nuanță care creștinului de azi îi scapă frecvent: credința fiecăruia, în vreme ce e înrădăcinată în credința comună, rămâne unică.

   Modernitatea încearcă să transforme bătălia cu credința și religia într-o dezbatere științifică, pentru a-i arunca pe credincioși într-o confuzie cu argumente științifice, ca și cum discuția s-ar ține în termenii unui fenomen al naturii cognoscibil în mod obiectiv.

Din păcate, pentru foarte mulți dintre noi, preoți și credincioși, creștinismul are nevoie de demonstrații pentru că nu mai este trăit la nivelul experienței personale. Modelul profesorului Mironescu și-a restrâns, din păcate, ,,aria de influență” la foarte puțini laici, care, din fericire, au început să-și facă simțită vrerea în peisajul destul de anost al culturii de azi.

    În virtutea reflexelor modernității am putea spune ca și filozoful Sartre că ,,omul este o pasiune inutilă”, dar, în virtutea experienței creștine, am putea spune ,,chipul Slavei Tale celei negrăite sunt, deși port în mine rănile păcatelor”.

    Ar fi timpul să admitem că avem o credință care nu ne onorează statutul de creștini și că timpul nu este pierdut chiar dacă ,,secerișul este mult și lucrătorii sunt puțini”.

Pr. Dr. Cristian Muntean

Tele-viață liturgică, în vremuri pandemice

     În cele trei decenii de la prăbușirea comunismului, Biserica a fost liberă: o libertate fondată pe jertfa celor – mai ales tineri – care au fost asasinați în timpul revoluției din ’89. Această stare – asociată treptatei democratizări, deci regăsirii unor drepturi fundamentale, negate de fostul regim totalitar – i-a permis și să-și fondeze propriile mijloace de comunicare în masă: de la ziare și posturi de radio, până la o televiziune proprie, numită Trinitas, nu Sf. Troiță... La fel, odată cu apariția internetului și, ulterior, a rețelelor de socializare (social media), pastorația a mai făcut un pas către modernitatea târzie, dominată de aceste spectaculoase evoluții tehnologice: de la Patriarhia Română, până la Mitropolii și (Arhi)episcopii, fără a uita puzderia de parohii – celula corpului eclezial –, mesajul Evangheliei nu s-a mai mulțumit cu predica din fața ușilor împărătești ale iconostasului sau cu orele de religie organizată la școală, ci a trecut în eter, ocupând un spațiu virtual tot mai vast. Libertatea aceasta, prompt adaptată la oportunitățile noului mileniu, a devenit oglinda vieții bisericești, chit că – tot ea – a dublat discursurile ”oficiale”, sub autoritatea Sf. Sinod, cu destule ilustrări abuzive ale unei Ortodoxii intrate pe mâna unor persoane sau grupuri care vorbesc în numele ei, fără să dețină necesara autoritate canonică, sacramentală sau teologică. Era, desigur, inevitabil, de vreme ce democrația funcțională exclude cenzura.  Biblia însăși e consultabilă online. Multe portaluri ortodoxe au lămurit, pentru doritori, felurite aspecte alte Tradiției răsăritene, propunând medalioane hagiografice, lecții omiletice, linii de exegeză, texte patristice și filocalice sau explicații liturgice. Ne vom aminti de aceste trei decenii ca despre o perioadă fastă, în care BOR s-a dezvoltat deodată cu libertatea economică și de mișcare, neîngrădită de nimeni și de nimic, în comunicarea ei cu poporul drept-credincios.

     Iată că, de două luni, politica de carantinare a dus la o situație pe care – aproape ironic, dacă e să evocăm aici latura ironică a pedagogiei divine – nu am anticipat-o. Un greu de uitat Mare Post pascal, străbătut cu bisericile golite de credincioși. Preoți și ierarhi singuri cu Dumnezeul euharistic, mistic prezent în sfintele potire, un cler claustrat în lăcașurile unde doar sfinții din icoane par să țină isonul, alături de nevăzutele cete îngerești. Pe acest fundal deopotrivă insolit și întristător, cei mai mulți slujitori ai altarului au recurs la soluția alternativă cea mai comodă: transmiterea live a slujbelor, pe Facebook sau YouTube. În paralel, ne-am „bucurat” (vine vorba) de impecabil-tehnicele transmisiuni „pe viu”, asigurate de Trinitas TV.

    Cum era de așteptat, au apărut și opiniile contrare, deloc neîntemeiate. Sigur că e o soluție de avarie, deci temporară. Dar am constat și eu (însoțit de familie și confirmat de prieteni) că tele-viața liturgică e altceva și nicidecum suficient. Mergeam la Sf. Liturghie făcând adesea greșeala (aproape inconștientă) de a-i cam neglija pe frații și surorile din preajmă. Acum realizez că numai acea comuniune, într-o obștească respirație a rugăciunii, e reală, eficientă, autentică și sfințitoare. Chiar dacă, ascultând sfaturile preoților, am căutat să facem și din propria locuință o capelă privată, una e să fii acolo, în casa lui Dumnezeu, și cu totul alta să te reculegi pe o... canapea, în salon. Rău e și că, în imaginarul colectiv, s-a consolidat în răstimp imaginea unor biserici goale. Tot rău e și că decizia autorităților de a carantina lăcașurile și după 15 mai 2020 s-a luat cu argumentul că ele sunt frecventate mai cu seamă de vârstnici, deși nu e (doar) așa. Bine, în schimb, e că – de la distanța izolării impuse cu poliția – mirenii au putut pricepe mai bine logica perfectă și simbolismul profund al fiecăruia act de cult.

     Desigur că se va reveni la „normal”, chit că s-au înmulțit profeții cam precari ai sloganului „nimic nu va mai fi la fel”. Măcar să ne fi schimbat, fiecare și cu toții, în creștini mai aproape de datoria vieții noastre!

Teodor Baconschi

Sfinții Împărați Constantin și Elena – modele de viețuire în vremuri de încercare

Sfinții Împărați Con­stantin și mama sa Elena au fost niște aleși ai lui Dumnezeu într-o anumită perioadă din istoria Bisericii noastre. Cu ei a încetat perioada persecuțiilor împotriva Bisericii noastre și s-a deschis perioada libertății.

Noi observăm acum roadele libertății de după ’90 și nu le prea putem stăpâni. Ne scapă uneori de sub control și suntem atât de convinși că trăim libertatea și drepturile democratice.

Bunul Dumnezeu a rânduit ca la începutul secolului al IV-lea, mai exact în anul 312, să se întâmple minunea. Aceasta a avut loc atunci când împăratul Constantin, înaintea luptei sale cu Maxențiu, a văzut că stelele de pe cer s-au așezat în formă de cruce și deasupra era scris, tot cu ajutorul astrelor cerești: Prin acest semn vei învinge/ In hoc signo vinces!

Îi cinstim pe cei doi sfinți, întocmai cu Apostolii, pentru că datorită lor Biserica creștină a primit darul lui Dumnezeu, din rânduiala Lui.

Tot de împăratul Constantin este legat un eveniment care stă la baza evoluției Bisericii din punct de vedere al organizării sale atât administrative, cât mai ales doctrinare, pentru că în anul 325 a avut loc Primul Sinod Ecumenic.

Biserica a fost obligată ca din Sfânta Scriptură și din Sfânta Tradiție, din aceste două depozite ale Cuvântului lui Dumnezeu, să formuleze dogmele sale, care să reflecte învățătura Bisericii. Acest lucru era necesar pentru că atunci apăruseră ereziile, ce nu puteau fi stăpânite decât printr-o doctrină bine stabilită a Bisericii, pentru că până atunci totul se transmitea prin viu grai în cadrul Bisericii, se citea din Sf. Scriptură. Toate acestea trebuiau însă concentrate spre o anumită temă. Primul dintre eretici a fost Arie, cel ce a atacat tocmai persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Pentru ca Biserica să arate că Fiul lui Dumnezeu a fost și Dumnezeu, și om, misiunea Sa fiind cea de mântuire a întregii lumi, la Primul Sinod Ecumenic s-a stabilit prima parte din Crezul nostru, mai exact primele 7 articole. Toate aceste adevăruri cuprinse în prima parte a Simbolului de credință nu au fost formulate de oameni învățați prin înțelepciunea omenească, ci au fost formulate sub inspirația Duhului Sfânt, pentru că Părinții de la Sinodul I Ecumenic s-au rugat lui Dumnezeu să reverse harul asupra minții lor pentru ca ei să poată înțelege această taină, acest paradox. Întâi de toate, să înțeleagă cum Dumnezeu cel Unul este întreit în persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Să înțeleagă apoi ce legătură există între cele trei persoane, pentru ca ele să fie într-o unitate deplină. Dumnezeu-Tatăl este necreat, nefăcut. El este făcătorul cerului și al pământului, al celor văzute și al celor nevăzute. Dumnezeu-Tatăl L-a născut din veci pe Fiul, iar Fiul, când se întrupează din Fecioara Maria, se naște din mamă fără de tată, pentru că el era născut din Tatăl din veci. Între cele două persoane, Tatăl și Fiul, există legătură de egalitate, numai că Tatăl naște din veci pe Fiul și Fiul e născut din Tatăl. La al Doilea Sinod Ecumenic, de la Constantinopol, din 381, se vor adăuga și celelalte 5 articole ale Simbolului de credință, unde este prezentată și învățătura despre cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi, în așa fel încât Biserica are astăzi o formulă simplă și la îndemâna fiecăruia, un ghid și un îndreptar al credinței. Din Simbolul de credință se deduce și cea mai simplă mărturisire de credință, anume semnul Sfintei Cruci.

În momentul în care noi ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, noi mărturisim că Dumnezeu-Tatăl, din iubire, Îl trimite pe Dumnezeu-Fiul, motiv pentru care ne însemnăm inima, apoi Dumnezeu-Fiul, după săvârșirea misiunii Sale de mântuire, Se înalță la ceruri și șade de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl și îi biruiește pe vrăjmași. Semnul Crucii este, de fapt, puterea care se revarsă în lume, care se întruchipează, care se materializează în viața noastră.

Prin închinarea noastră cu semnul Sfintei Crucii și prin rostirea doxologiei treimice: „În numele Tatălui și al Fiului și Sfântului Duh”, facem cea mai simplă mărturisire de credinţă și cel mai simplu act al identității noastre spirituale de credincios ortodox.

Mărturisim astfel credința Bisericii în Sfânta Treime, una în ființă și întreită în persoane, și în lucrarea de mântuire săvârșită de Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Crucea este stindardul dreptei credinţei! Cei care vor să ne rupă de Biserica lui Hristos, venind cu tot felul de amăgiri şi de cuvinte frumoase, nu pot rezista la proba aceasta de foc a Sfintei Cruci, de care s-au lepădat. Crucea este singura armă cu care putem să ne apărăm tot timpul credința și viața noastră spirituală, pentru că fuge vrăjmaşul, fuge cel rău, fuge tot cel care nu-L cinsteşte pe Hristos răstignit, mort şi înviat. De ce fuge vrăjmaşul de Cruce? Pentru că Mântuitorul, fiind Dumnezeu, „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Flp 2, 8). Vrăjmaşul diavol nu se poate smeri, ci fuge de smerenia lui Hristos şi de puterea dătătoare de viaţă a Crucii, pentru că prin Cruce au fost rupte peceţile iadului, de unde au fost scoşi Adam şi Eva, iar tuturor celor care aşteptau venirea Lui le-a deschis porţile raiului.

Sărbătoarea din 21 mai, a Sfinților Împărați Constantin și mama sa Elena, ne aduce și mai aproape de sufletul nostru semnul Crucii pentru că, în icoana lor, ei sunt legați de acest semn al biruinței.

Sf. Împărăteasă Elena, după ce creștinismul a primit libertate, și-a îndreaptat atenția spre Ierusalim, pentru a căuta Crucea Mântuitorului Hristos. Trecuseră deja 300 de ani, nu se mai știa exact unde este, dar cu multă credință și perseverență a căutat și a găsit cele trei cruci îngropate. Până azi se păstrează, sub Biserica mare a Învierii de la Ierusalim, o peșteră unde au fost îngropate cele trei cruci. Fiind ele îngropate, nu se mai deosebeau una de alta. La 14 septembrie noi sărbătorim Înălțarea Sfintei Cruci, tocmai găsirea Crucii de către Împărăteasa Elena, prin acea minune pe care Dumnezeu a rânduit-o prin sfinții Lui. De atunci, prin intermediul Sfintei Elena, Crucea Mântuitorului este venerată în toată lumea, ea fiind împărțită în diverse locuri pentru folosul creștinilor.

Se cuvine să ne considerăm ca niște chemați într-o oștire sfântă, care e Biserica lui Hristos, o armată a biruinței ce are ca stindard acest semn al biruinței, semnul Sfintei Cruci. Dar și într-o comunitate a vestirii Învierii Mântuitorului Iisus Hristos prin faptele noastre și viața dăruită nouă, prin dragostea pe care noi o arătăm lui Dumnezeu, pentru ca să primim binecuvântarea Sa, și prin dragostea pe care o arătăm față de cei din jur. Dacă noi vom încerca să fim mai cuminți, mai înțelepți, mai buni, Dumnezeu își va îndrepta mila spre noi. Dacă noi vom continua să privim doar sper noi înșine și spre interesele noastre proprii, atunci Dumnezeu Își va întoarce fața Sa de la noi, precum spune și psalmistul: „De-ți întorci Tu fața Ta, toate se ofilesc. Lua-vei duhul lor și se vor sfârși și în țărână se vor întoarce” (Ps 103, 30). Noi, fără să ne dăm seama, uităm că există un echilibru pe care Dumnezeu l-a lăsat și, dacă lucrăm împotriva echilibrului, intervin lucruri pe care nu le mai putem stăpâni, și atunci spunem că mama natură este vitregă. Dar aceasta este mama noastră, pentru că noi din natură suntem și suntem legați de ea. Ne-a creat Dumnezeu și ne-a trimis aici, chiar în țara aceasta, așa cum l-a trimis pe poporul ales în Țara Făgăduinței. Aceasta ne-a dat-o Dumnezeu spre gestionare, spre întreținere, ca ea să fie pentru viitor suport al vieții. Dacă în egoismul nostru am dori să trăim numai noi bine, distrugând ceea ce avem, nu vom ajunge să ne bucurăm de ceea ce credem că ni se datorează nouă. Iată că, dacă cei din trecut ar fi crezut că numai ei au drepturi, nu ar fi fost acum bisericile noastre pline de mărturii ale sfințeniei și ale sfinților lui Dumnezeu ce se roagă pentru noi. Ei sunt cei care, în rânduiala lui Dumnezeu, se coboară la noi și poate că îi avem ocrotitori purtându-le numele sau având evlavie față de ei, întărindu-ne în credința în Hristos și în nădejdea că vom fi cu toții împreună în Împărăția cerurilor.

Să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate cele revărsate asupra noastră și să folosim acest dar al Său de a iubi, de a sta înaintea lui Hristos după har, ca prieteni ai lui Hristos, acest dar al prieteniei fiind cel mai de preț dar pe care l-a oferit Hristos prima dată ucenicilor Săi.

† Laurenţiu,

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

Praznicul Învierii Domnului la Sibiu

Praznicul Învierii Domnului la Sibiu

Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, a oficiat Slujba Învierii şi Sfânta Liturghie la Paraclisul mitropolitan „Sfântul Nichita Romanul”. Alături de ierarh s-au aflat mai mulţi slujitori ai sfintelor altare cărora ierarhul le-a oferit Sfânta Lumină la miez de noapte. Ierarhul a transmis credincioşilor din Arhiepiscopia Sibiului care au urmărit slujba din Noaptea Învierii în mediul online cele mai frumoase şi calde urări specifice Sfintelor Paşti.

Amintim că Sfânta Lumină a fost adusă şi în acest an la Sibiu în Sâmbăta Mare, cu sprijinul fraţilor Mircea şi Sorin Leţiu, care au luat Sfânta Lumină la Aeroportul Otopeni şi au adus-o cu o aeronavă în mai multe oraşe din Transilvania. Preoţii din Sibiu şi nu numai au primit Sfânta Lumină pe care au împărţit-o cu sprijinul voluntarilor în parohii, la casele credincioşilor.

Slujba Vecerniei sau „A doua Înviere”

Slujba Vecerniei din Duminica Învierii, numită şi „A doua Înviere” a fost oficiată la Paraclisul mitropolitan „Sfântul Nichita Romanul” de Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, împreună cu mai mulţi slujitori ai sfintelor altare.

În cadrul slujbei religioase, Sfânta Evanghelie a fost citită în mai multe limbi, pentru a exprima universalitatea mesajului evanghelic şi răspândirea către toate popoarele lumii a veştii Învierii lui Hristos.

La sfârşitul slujbei, ÎPS Mitropolit Laurenţiu a vorbit despre însemnătatea acestei slujbe din Duminica Învierii şi i-a îndemnat pe credincioşii care au urmărit slujba în mediul online să aibă încredere în puterea lui Dumnezeu de a înceta această pandemie.

„În această Săptămână Luminată să încercăm să ne deschidem sufletul cu bucurie şi să trecem peste toate tristeţile şi privaţiunile, greutăţile şi spaima acestor momente. Vor trece toate! Mântuitorul a suferit fără să fie vinovat din cauza noastră, a tuturor şi a păcatelor omenirii. Le-a răstignit pe Cruce şi a omorât moartea. Dacă moartea a fost omorâtă o dată pentru totdeauna de Mântuitorul Iisus Hristos, ea nu este o sperietoare pentru un creştin adevărat, pentru că secretul, taina creştinului adevărat este că e pregătit ca şi cum ar muri mâine, dar atât de bucuros şi de liber ca şi cum ar trăi veşnic. Cu această încredinţare că Mântuitorul Care a Înviat din morţi şi Care a luat Trupul omenesc şi L-a dus Sus, în Sfânta Treime, este Cel care atunci când ne încearcă ne şi ajută şi ne binecuvântează, să ieşim victorioşi şi încrezători tocmai în iubirea faţă de lucrarea împlinită de El în lumea aceasta”, a spus ierarhul.

Dr. Ștefan MĂRCULEȚ

Constantin Bursan – filantrop și martir

      În acest an Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ne pune înainte o temă deosebit de importantă, și anume aducerea-aminte de filantropii ortodocși români care au marcat semnificativ dezvoltarea spirituală și materială a lucrării sociale și pastorale a Bisericii noastre strămoșești.

    Născut la data de 21 mai 1888 în Giurgiu din părinții Alexandru și Varvara, Constantin-George Bursan a studiat mai apoi între anii 1911 și 1914 la Universitatea din Bruxelles, unde a terminat dreptul şi a făcut studii politico-economice, devenind avocat.  În anul 1915 s-a căsătorit cu Alexandrina-Carmen Ciucurescu de profesie artistă. La scurt timp după întoarcerea în țară, Constantin Bursan va deveni proprietarul unor sonde de petrol pe Valea Prahovei, director şi acţionar la unele societăţi comerciale de import-export, precum și consilier al ministrului agriculturii George Constantinescu. În perioada interbelică va fi ales deputat de Hunedoara în Parlamentul României Mari, funcție pe care o va deține cu o singură întrerupere până în anul 1938.

    Pentru a respecta promisiunile făcute hunedorenilor, Constantin Bursan sprijină financiar construirea în stil brâncovenesc a ,,Palatului administrativ”, ce reprezintă până astăzi clădirea Primăriei orașului Hunedoara. De asemenea, prin obținerea unor fonduri a fost construit un cămin de ucenici, în timp ce spitalul din localitate a fost renovat. Din punct de vedere cultural, au fost înființate prin grija sa o serie de burse pentru ajutorarea tinerilor hunedoreni proveniți din familii nevoiașe ce doreau să studieze la București, iar mai multe școli și cămine culturale din satele apropiate Hunedoarei au fost reabilitate, cum ar fi, spre exemplu, școala din satul Batiz sau căminul cultural din Sâncrai.

   În urma inundațiilor din ianuarie 1926 de pe valea Cernei, peste 20 de familii sinistrate sunt ajutate financiar pentru refacerea locuințelor.

    În ceea ce privește activitatea sa de ctitor, trebuie amintit faptul că numai în anul 1934 au fost acordate ajutoare financiare în valoare de peste 110.000 de lei la aproximativ 16 parohii din zona Hunedoarei [A se vedea Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, ,,Constantin Bursan, ctitor de biserici hunedorene”, în B.O.R., nr. 7-9/2002, p. 187]. Un an mai târziu au fost efectuate lucrări de renovare a caselor parohiale și a bisericilor din localitățile Zlaști, Nădăștia de Sus, Lelese, Sohodol, Bucureșci și Folt, în timp ce parohiile Hășdău și Jieți-Plopi au primit în dar mai multe obiecte de cult. Sătenii din localitatea Goleș au primit în dar la biserica lor un clopot de aproximativ 74 kg, în timp ce protopopului de Ilia, Iuliu Josan, i-au fost date în folosință 184 de acțiuni de la Banca ,,Ilia Mureșană” în valoare de peste 92.000 de lei. De asemenea, în anul 1936 parohia ,,Pogorârea Duhului Sfânt” din Dăbâca a fost renovată complet tot prin cheltuiala omului de afaceri [Ibidem, pp. 188-191].

    Filantropul Constantin Bursan a ajutat financiar și alte biserici din Transilvania, cum ar fi, spre exemplu, parohia Ticușu Nou din protopopiatul Rupea, care a primit suma de 10.000 de lei în vederea refacerii bisericii distruse parțial de cutremurul din noiembrie 1940, sau parohia Ghijasa de Jos din protopiatul Agnita, care a primit suma de 3.000 de lei [Idem, „Constantin Bursan – ctitor de biserici hunedorene și martir al credinței creștine”, în vol. Constantin Bursan (1888-1962), coord. Marcela Herban, Ed. Cetate, Deva, 2007, pp. 49-50].

     De departe cea mai importantă ctitorie a lui Constantin Bursan a fost, fără îndoială, Catedrala ,,Sfinții Împărați Constantin și Elena și Sfânta Cuvioasă Parascheva” din centrul vechi al orașului Hunedoara, construită între anii 1939 și 1947, când, pe data de 14 octombrie, a fost sfințită de mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, înconjurat de un sobor de peste 20 de preoți, din care au făcut parte inclusiv Liviu Stan și Spiridon Cândea, profesori ai Academiei teologice ,,Andreiene” din Sibiu. În cuvântarea sa, ctitorul afirma că prin sfințirea catedralei ,,și-a văzut realizat cel mai scump ideal al vieții pământești” [A se vedea Telegraful Român, nr. 37-38/9 noiembrie 1947, p. 4]. De remarcat faptul că planul bisericii a fost alcătuit de însuși arhitectul Patriarhiei, Dumitru Ionescu-Berechet [Păcurariu, Constantin Bursan..., p. 60]. Stilul arhitectural predominant este cel bizantino-muntean, cu o turlă-cupolă cu zece laturi pe naos, iar în jurul ei există patru turle mai mici cu opt laturi sau octogonale. Iconostasul bisericii este alcătuit în totalitate din beton, împodobit cu ornamente de marmură din cariera de lângă satul hunedorean Alun, dar și marmură adusă din Siena (Italia), în timp ce ușile împărătești și diaconești sunt din argint și bronz. Deasupra pridvorului de la intrare există un mozaic realizat de Nina Arbore ce reprezintă pe Sfinții Împărați Constantin și Elena alături de o cruce, precum și scena „Aflării Sfintei Cruci” de către Sfânta Elena împărăteasa. Un foarte frumos mozaic se găsește și în interiorul bisericii, mai exact în nișa aflată în dreapta pronaosului, ce o reprezintă pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, realizat de Milița Petrașcu. În ceea ce privește costurile ridicării catedralei din Hunedoara, doar până la începutul lui 1943 ctitorul ei a cheltuit peste 36 de milioane de lei [a se vedea Telegraful Român, nr. 1/3 ianuarie 1943], o sumă imensă pentru acea perioadă.

    Alte ctitorii ale lui Constantin Bursan au fost: biserica ,,Sf. Cuvioasă Parascheva” din localitatea Cernișoara-Florese, sfințită în anul 1938; biserica ,,Nașterea Maicii Domnului” din Baia Craiului (azi Cinciș-Cerna), construită între anii 1939 și 1942; biserica ,,Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din satul Toplița, sfințită în anul 1939; biserica ,,Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” din satul Vălari-Buzdalar; biserica ,,Pogorârea Duhului Sfânt” din localitatea Cerbăl, construită în anul 1941; biserica ,,Sfântul Ierarh Nicolae” din Batiz, căreia filantropul i-a donat suma de peste 1,4 milioane de lei și care a fost sfințită de către ÎPS Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, și PS Veniamin Nistor, episcopul Caransebeșului, la data de 14 septembrie 1942 [a se vedea Telegraful Român, nr. 1/3 ianuarie 1943, p. 3]; biserica ,,Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din satul Strei, sfințită tot de către mitropolitul Ardealului în anul 1946; biserica ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din satul Buituri, construită între anii 1942 și 1946; nu în ultimul rând, biserica de mari dimensiuni din localitatea Alun (denumită pentru o scurtă perioadă și ,,catedrala pădurenilor”, până la ridicarea monumentalei biserici din Ghelari care a preluat această denumire), construită între anii 1937 și 1967 și sfințită abia după trecerea sa la cele veșnice.

      După instaurarea regimului comunist în România, averea lui Constantin Bursan este confiscată în anul 1948, iar peste doar doi ani este arestat pe motiv că ar avea relații cu reporterii francezi ai Agenției France Press. La data de 22 octombrie 1952 este acuzat de spionaj și condamnat la 25 de ani de temniță grea. În decembrie 1961, filantropul este transferat la Spitalul penitenciar Văcărești datorită probemelor sale grave de sănătate, iar la data de 18 ianuarie 1962 trece la cele veșnice, fiind cel mai probabil înmormântat într-o groapă comună.

Constantin Bursan va rămâne fără îndoială, în memoria hunedorenilor mai ales, cel mai important ctitor și filantrop creștin-ortodox din perioada interbelică, iar prin pătimirile și moartea sa din închisorile comuniste poate fi considerat și un adevărat patriot și martir al neamului românesc.

Fabian Filipescu

Veteranii de război în cinstirea bisericilor din Protopopiatul Brașov Oamenii din spatele timpului – veteranii de război (I)

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (In 15,13).

Motto: „Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară!” – Mihai Eminescu

Hristos a adus în lume o nouă concepție de viață și despre viață, având ca lege supremă iubirea. El Insuși a spus în fața lui Pilat că împărăția Lui „nu este din lumea aceasta” (In 18, 36) și, cu toate acestea, nu a venit să înlăture împărățiile pământului [Episcop Vasile Coman, Rugăciunile pentru autoritățile statului în cultul creștin, Cluj-Napoca, Ed. Renașterea, 2007, p.14], ci a venit să se jertfească din iubire față de om, cununa creației Sale, și să-l facă pe acesta prietenul Lui.

Orgoliul, mândria, vanitatea și dorința de stăpânire a făcut și face ca unii să încalce libertățile și drepturile oamenilor, neamurilor, popoarelor etc. și, implicit, această lege divină, iubirea. Din dăruirea de a se jertfi pentru alții s-au născut eroii, martirii și veteranii de război, din dorința de a-și apăra semenul, neamul și țara și de a-și pune „sufletul (și viața) pentru prietenii săi” (In 15, 13). Pe unii ca aceștia, care și-au pus viața și sufletul pentru neam, credință și țara lor, Biserica i-a cinstit ca eroi, martiri – dacă s-a pus problema apărării credinței în Hristos, sau veterani de război.

În Transilvania, multe secole, românilor nu le-au fost recunoscute etnia și credința ortodoxă, de aceea, aici, Biserica s-a identificat cu neamul. Atunci când românul era întrebat de ce credință este, se răspundea: „de lege românească”.

Așadar, în Transilvania, spre deosebire de celelalte provincii româneşti, Ţara Românească şi Moldova, unde s-au scris Letopiseţe sau Cronici, consemnând fapte ale domnitorilor, primele cronici româneşti au un pronunţat caracter bisericesc. „Biserica era singura instituţie în jurul căreia gravita întreaga viaţă politică, socială şi culturală” [Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoriografia bisericii româneşti din Transilvania, p. 69, în „Contribuţii transilvănene la teologia ortodoxă”, Sibiu, 1988]. Absenţa unei administraţii de stat româneşti în Transilvania a făcut ca Biserica ortodoxă din această provincie românească să joace un rol mult mai important în viaţa românilor. Aşadar, începutul organizării bisericeşti la Brașov poate fi pus în legătură cu biserica din Şcheii Braşovului, însă nu se poate preciza o dată exactă. Este cert că în secolul al XIV-lea exista o biserică. Un document, descoperit de pr. prof. dr. Vasile Oltean, cu scriere semiuncială, datat la sfârșitul secolului al XI-lea şi începutul celui de al XII-lea, ne face să credem că exista o viaţă spirituală puternică şi, implicit, o organizare bisericească încă din secolul al XI-lea [mai multe a se vedea la Pr. prof. dr. Vasile Oltean, Şcoala românească din Şcheiul Braşovului, Bucureşti 1989, p. 14-15].

O importantă lucrare, scrisă între anii 1628 și 1633, este cronica protopopului Vasile de la biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului [I. Lupaş,Cronicari şi istorici români din Transilvania, ed. a II-a, Editura Scrisul Românesc, p. 16-22], care prezintă o serie de date despre preoţii şi protopopii ce au funcţionat în Braşov. Această cronică conţine ştiri de la anul 1392 până la anul 1633. Din păcate, originalul nu s-a mai păstrat [mai multe amănunte a se vedea la Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, art cit., p. 69-70, în „Contribuţii transilvănene la teologia ortodoxă”, Sibiu, 1988]. Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului a fost un fel de catredrală a zonei, pentru puţină vreme catedrală episcopală [Episcopul sârb Dionisie Novacovici a fost ins-talat episcop în biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului la 4 septembrie 1761, de generalul Bukow. A se vedea Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, p. 521 ş.u.] şi „biserică mamă” pentru multe biserici din Ţara Bârsei.

Braşovul îşi poate dovedi prezenţa unor biserici doar din vremea în care cetatea medievală se fortifica (sec. al XIII-lea). Până atunci, doar mărturii de tradiţie orală pot dovedi ceva, cum ar fi păstrarea în conştiinţa şcheienilor a toponimului ,,la bisericuce” din zona Pietrelor lui Solomon. La acestea se adaugă documentele din timpul persecuţiilor împotriva românilor ortodocşi de către regii Ungariei, instigaţi adeseori de papi sau „inchizitori”, documente în care românii sunt numiţi „schismatici”. Acestea constituie o dovadă că românii aveau o organizare bisericească, şi una destul de puternică, altfel nu ar fi rezistat prozelitismului agresiv dus de catolici în Transilvania [Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, compendiu, ed. a II-a, Sibiu, 2007, pp. 115-117]. În scrisoarea papală de indulgenţă, emisă în 15 decembrie 1399 de Bonifaciu al IX-lea, se face referire la „târgul numit Corona, sau mai popular Brascho, din (arhiepiscopia) de Strigoniu, situat la graniţele creştinătăţii (catolice), în care oraş locuieşte şi trăieşte o mulţime, atât de greci, valahi, bulgari, armeni cât şi alţi necredincioşi (necatolici), care au o biserică pentru folosul lor ...” [Vasile Oltean, Şcoala românească din Şcheiul Braşovului, Bucureşti 1989, p.11-13, după Zimmerman Franz, Werner Carl; Muller, Georg, ,,Urkundenbuch zur geschichte der Deutschen in Siebenburgen...].

Un prim document care ne oferă informaţii pentru această perioadă de început a vieţii creştine în Braşov este însemnarea de cronică din catastifele din Şchei:

,,La anul de la Hristos 1292 …şi-au făcut o cruce de lemn în Şcheai, acoperită cu şindrilă şi după mulţi ani, apoi, în locul crucii aceia şi-au ridicat o biserică de lemn către anii de la Hristos 1403” [Candid Muşlea, Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, vol. I, Braşov, 1943, p. 47]. Această cruce este, astăzi, în cimitirul Bisericii „Sf. Treime” Bariţiu.

Cuvântul „protopop” apare pentru prima dată în documente la anul 1360, când în Ţara Haţegului este menţionat protopopul Petru din Ostrov, care făcea parte din scaunul local de judecată. Tot în anul 1360 este menţionat în Ţara Românească protopopul Mihai, călugărit apoi la Cutlumuş, în Muntele Athos. Iar la sfârşitul secolului al XIV-lea, în anul 1395 domnitorul Ştefan Muşat îl trimite la Constantinopol cu daruri pe protopopul Petru pentru a încerca o împăcare cu Patriarhul ecumenic, fără rezultat. Lucru este reuşit câţiva ani mai târziu de o solie trimisă la Constantinopol de către domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432), în 1401 [vz. Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti, Ed. IBMO, Bucureşti, 2010, p. 516 şi pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, compendiu, Sibiu, 2007, p.106].

La Braşov, încă din secolul al XV-lea autoritatea locală îşi recruta oamenii de cancelarie, ,,scriitorii la cetate”, din rândul slujitorilor bisericii din Şchei, folosiţi atât ca translatori de limbă slavă, grecă, latină, dar şi ca delegaţi pentru relaţiile cu Muntenia şi Moldova. ,,Poate să socotească oricine precum au fost saşii către ticăloşii (săracii) şcheai, avându-i la cinste şi dragoste pentru multe lucruri bune ce avea de la Şcheai, că unde era să trimiţă cu vreo solie, tot din Şcheai trimitea şi ducea pe protopopul cu doi juraţi la Sfat şi se sfătuia” [Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu „Istoriografia bisericii româneşti din Transilvania”, p. 69, în Contribuţii transilvănene la teologia ortodoxă, Sibiu, 1988]. Aşadar, în secolul al XV-lea apare pentru prima dată noţiunea de protopop la Braşov, deşi o organizare bisericească a existat de mai mult timp aici, cel puţin din secolul al XIII-lea.

Biserica este, prin excelență, o Biserică rugătoare, „Ecclesia orans”, pentru mântuirea și binele fiilor ei, atât pentru cei adormiți, cât și pentru cei vii.

Așadar, încă de la începutul existenței protopopiatului Brașov, bisericile ce au aparținut jurisdicțional de acesta s-au implicat nu numai prin rugăciune, cât și prin faptă pentru fiii ei. Nu de puține ori s-a afirmat că „Biserica a fost mama neamului”. Mulți dintre fiii ei au mers în război să-și apere glia strămoșească pentru care Biserica îi purta în rugăciunile ei, iar cei rămași făceau colecte să-și ajute frații aflați în război cu alimente și cele de folos.

Înainte de a se legifera ziua Veteranilor de Război, Biserica îi cinstea pe eroii neamului de sărbătoarea Sfântului Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, și apoi din perioada interbelică, Biserica Ortodoxă Română a stabilit ca zi de cinstire a bravilor eroi Ziua de Înălțare a Domnului la Cer.

La începutul secolului al XX-lea, Regele Carol I a instituit ziua de 29 aprilie „Ziua Veteranilor de Război”. Această zi aminteşte de 29 aprilie 1902, când Regele Carol I a recunoscut pentru prima dată, oficial, titlul de veteran de război, la cererea supravieţuitorilor Războiului de Independenţă. După mai bine de un secol, începând din anul 2008, Ziua Veteranilor de Război este celebrată în fiecare an, la 29 aprilie, potrivit unei hotărâri de guvern din  anul 2007.

În perioada interbelică, dar și după cel de al Doilea Război Mondial, Biserica, împreună cu veteranii și văduvele de război, a făcut tablouri comemorative cu eroii din Primul și al Doilea Război Mondial pentru a fi cinstiți și comemorați la anumite momente din an, 29 aprilie și Înălțarea Domnului, zile speciale în care Biserica îi pomenea în slujbele ei. Nu este Liturghie în care să nu fie pomeniți, la modul general, eroii acestui neam.

Într-o lume globalizată, consumistă și secularizată, se pare că-n zilele noastre, vorbim prea puţin despre cei care ne fac sau ne-au făcut mândri în lumea întreagă de-a lungul timpului. Cei care ocupă, fără tăgadă, locurile de cinste în memoria colectivă a ţării noastre şi în paginile manualelor de istorie sunt eroii și veteranii de război. Pentru că sacrificiul lor merită și ne obligă, măcar moral, să mai ieşim, din când în când, din cotidianul sufocant al urzelilor politico-sociale vremelnice, şi să ne aducem aminte de cei cu care nu ne este rușine să ne mândrim. Acesta este, în fapt, demersul pe care-l joacă, la roata istoriei, Ziua Veteranilor de Război, zi celebrată anual la 29 aprilie, în fiecare an. Zi menită a aduce în mintea şi sufletul generaţiilor de azi oameni, fapte şi întâmplări care au contribuit definitoriu la existenţa României de azi şi a spune poveşti adevărate şi frumoase despre eroi.

De ce este necesar să ne cinstim Veteranii de Război? Pentru simplul motiv că fără sacrificiul lor pe front, cu arma în mână şi cu Credinţa în suflet, nu am exista astăzi ca entitate statală naţională. Cinstirea memoriei eroilor, implicit a veteranilor de război, atâţia câţi mai trăiesc astăzi, trebuie să fie o activitate constantă a întregii societăţi româneşti şi nemarcată doar de un patriotism de faţadă afişat, când şi când, la evenimente publice, ceremonii, festivităţi ori alt fel de manifestări cu public. De aceea trebuie să ne propunem a aduce-n amintire, de oricâte ori putem, crâmpeie din vieţile celor pe care îi cunoaştem în spaţiul public sub denumirea generică de „veterani de război”.

Prot. Dănuț-Gheorghe BENGA

VREMI DE ÎNCERCARE – ŞANSE DE ÎNDREPTARE

     În Evanghelia de la Marcu 10, 32-45 avem şi aceste cuvinte: „cei ce mergeau după Iisus se temeau”. Motivul temerii este omeneşte de înţeles; cei ce-L urmau pe Domnul mergeau spre Ierusalim şi Domnul le-a vestit de trei ori că acolo va fi prins şi va fi răstignit. Şi azi mulţi dintre creştini se tem, multora le este frică, căci şi frica este un sentiment uman. Dumnezeu a grăit în trecut şi găieşte şi azi în istoria umanităţii. Dumnezeu i-a vorbit Sf. Proroc Ilie i-a grăit Domnul Dumnezeu: „din adierea de vânt lin” (3 Regi, 19,12), iar Dreptului şi încercatului Iov i-a grăit Domnul Dumnezeu: „din sânul vijeliei” (38, 1), dar şi „din mijlocul furtunii” (40, 6). Ne putem aminti, din inocenţa copilăriei, mai ales cei crescuţi la ţară: când se pregătea văzduhul de vijelie, de furtună cu toţii: copii şi adulţi, căutam adăpost, ne retrăgeam, ne ocroteam. Azi suntem obligaţi, de această pandemie, să ne izolăm, să trăim în retragere, în distanţare. Marile şi agitatele metropole ale lumii apar foarte liniştite, aproape pustii. De ce aceasta? Omul a trăit în ultimele decenii o amplă şi profundă criză: de valori, economică, ecologică, a familiei ş.a., a trăit într-o captivitate a ataşamentului exagerat faţă de bunurile materiale. Şi-a pierdut omul, oare, ţinta, nu şi-a mai hrănit şi sufletul, ci doar trupul, mândria şi lăcomia? Aceste vremi de mare încercare planetară ne conferă şansa de primenire duhovnicească, ne ocazionează şansa de îndreptare. Dar cum?

     Ne aflăm în această a 5-a Duminică a Postului Mare, numită şi a Sf. Maria Egipteanca. Miercuri seara am săvârşit slujba Canonului celui Mare, considerat de către Ieromonahul athonit Macarie Simonopetritul ca fiind o „capodoperă a pocăinței”. Am repetat de sute de ori, ca nişte suspine ale sufletului şi ale inimilor noastre: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă”. Parcă în acest an, şi această Denie a avut şi o altă profunzime şi trăire. În bisericile noastre am fost doar cu Sfinţii noştri cei trecuţi la Domnul, dar fără prezenţa directă şi de aproape a „sfinţilor” de azi, creştinii noştri drept-măritori. Experienţa pe care o trăim noi azi, această pandemie, ne determină să înţelegem şi aceste vremi în cheia creştină optimistă, pe portativul vieţii duhovniceşti.

Un ministru din guvernul federal al Austriei a afirmat zilele trecute: noi suntem siliţi să ne schimbăm viaţa. Cu toţii trăim o schimbare forţată pentru noi astăzi. Creştinismul, de 2000 de ani, a îndemnat şi îndeamnă stăruitor ca noi, oamenii, să ne schimbăm viaţa, să ne facem mai buni, să ne pocăim, să ne întoarcem la Dumnezeu. Alături de crucea acestei mari încercări actuale este cuprinsă şi perspectiva învierii.

Ne ajută Dumnezeu prin harul Său, prin puterea Sfintei Scripturi, ca de altfel şi prin vieţuirea şi cuvintele Sfinţilor Părinţi, ca în acest Canon de pocăinţă al Sf. Andrei Criteanul, pe care l-am citit miercurea trecută, ca să trecem cu folos şi spor duhovnicesc prin această încercare. Iată două mărturii foarte actuale din Canonul de pocăinţă, să vedem dacă ne regăsim în ele:

„Legea a slăbit, Evanghelia nu lucrează şi toată Scriptura nu e luată în seamă” (Cântarea a 9-a).

Adesea, omul de azi nu vrea să mai audă sau să împlinească legea pe care Dumnezeu ne-a dat-o nouă spre a avea „viaţă din belşug”, cele zece porunci sunt neglijate, iar fericirile – cântate la fiecare Sf. Liturghie şi la slujba înmormântării – nu le mai prea auzim şi nu au ecou în inimile noastre. Cuvântul Domnului Hristos vestit prin Evanghelie nu se dovedeşte „cu putere multă”, este adesea sămânţa cea vie, dar căzută „între spini, pe loc pietros sau pe drum”, ea nu poate să încolţească. Biblia, deşi azi o avem tradusă şi publicată pentru 5,7 miliarde dintre locuitorii terei în 3.395 limbi, cât de mult este citită şi mai ales, trăită, în acest veac al comunicării digitale?

„Eu însumi idol m-am făcut, murdărindu-mi cu pofte sufletul meu” (Cântarea a 4-a)

Omul contemporan a devenit adesea idol, el vrea să fie mereu centru şi strâns în chinga egoismului. Prea s-a înstrăinat şi s-a îndepărtat de Dumnezeu. Şansa şi graiul vremii noastre este întoarcerea la Dumnezeu, revenirea noastră în casa părintească a Domnului şi Ziditorului nostru. Sf. Ap. Pavel a îndemnat şi ne îndeamnă şi azi: „nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu” (Rom 12, 2). Procesul întoarcerii la Dumnezeu, Creatorul nostru, este metanoia, pocăinţa, înnoirea sau schimbarea minţii şi a vieţuirii noastre. Pocăinţa este cea mai scurtă şi sigură calea de dobândire a milei şi a iertării lui Dumnezeu. Prin pocăinţă, încercările actuale ne pot ajuta să revenim alături de Hristos-Domnul şi Mântuitorul nostru.

În Evanghelia de azi s-a rostit în întreaga Ortodoxie: „cei ce mergeau după Iisus se temeau”, de asemenea, în prochimenul Apostolului de azi, un fragment din Psalmi s-a rostit: „Ochii Domnului spre toţi cei ce se tem de El”. În urmă cu 1770 de ani, Sf. Ciprian, în timpul unei ciume – care înspăimânta cu fiorii morţi şi pe creştini – a scris o epistolă De mortalitate (Despre moarte) şi afirma: „numai aceia se tem care nu sunt născuţi din apă şi din duh“. Psalmistul şi proorocul David ne încredinţează de 2.900 de ani: „Domnul este ocrotitorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa” (Ps. 26, 2). Şi azi mulţi dintre creştini se tem. Ca şi fraţi ai lui Hristos şi „copii ai lui Dumnezeu” trebuie să transformăm teama de moarte, care a cuprins societatea, într-o temere față de păcat și de consecințele lui. Ar fi foarte folositor ca oamenii să transforme frica de moarte ce ne-a cuprins pe mulţi în frica de a nu păcătui, știind că păcatul produce moartea spirituală, ca despărțire a omului de Dumnezeu, ceea ce echivalează cu osânda veșnică. Sf. Ciprian al Cartaginei scria şi îndemna pe cei îngroziţi de frica morţii – în vremea unei ciume în anul 252 – „Numai aceia se tem, care nu sunt născuţi din apă şi duh“.

    Dacă Dumnezeu ne grăieşte azi, ca lui Iov, din „mijlocul furtunii” să înţelegem din sfânta natură: „că nu fiecare furtună vine să-ţi distrugă viaţa! Unele vin să-ţi curăţe calea” (Pr. Galeriu). Ca şi creştini, azi să învăţăm şi de la nucul care stă cu tărie şi-n mijlocul vijeliilor şi a furtunilor, dar nu se frânge, căci are rădăcinile în adâncul pământului. Dumnezeu ne încredinţează, în Dumnezeiasca Scriptură, pe noi, copiii Lui, de 365 de ori cu îndemnul: „Îndrăzniţi, nu va temeţi!”. La aceasta ne încredinţează şi Sf. Ap. Pavel: „şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care care sunt chemaţi după voia Sa” (Rom. 8, 28). În pedagogia divină, şi această pandemie, vreme de încercare – un mare examen al umanităţii de azi –, va putea să ne ajute la o resetare spirituală, la o autentică şi profundă primenire duhovnicească, în veacul nostru obosit şi împovărat de acest deșert secularizat şi consumerist. La această atitudine ne încurajează şi cuvintele Domnului Hristos, din Apocalipsă: „Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, şi Eu te voi păzi pe tine de ceasul ispitei ce va să vină peste toată lumea” (3, 10).

    Dumnezeu ne va ajuta şi ne va întări să stăruim în rugăciune – atât în biserică, cât şi-n liniştea caselor noastre –, să sporim în post şi-n fapte bune, să ne împăcăm cu toţi oamenii în cele două săptămâni cât mai avem până la Paşti. Să folosim, aşadar, aceste vremi de încercare ca şanse de îndreptare.

Pr. Prof. Dr. Nicolae Dura

T eo l o g i e ş i s p i r i t u a l i t a t e o r t o d o xă

     Ca în fiecare dintre ultimii 168 de ani, la început de an calendaristic vede lumina tiparului de sub teascurile Tipografiei Şaguniene a Mitropoliei Ardealului şi Îndrumătorul bisericesc pe anul de la Hristos 2020.

În anul omagial al pastoraţiei părinţilor şi copiilor şi anul comemorativ al marilor filantropi români dorim ca și prin intermediul publicației anuale șaguniene să atragem atenția asupra importanței pastoraţiei pe care noi trebuie să o realizăm pentru ceea ce reprezintă celula de bază a societăţii, pentru familie. Trebuie să înţelegem, şi acest lucru reiese şi din abordările diverse din paginile acestei publicaţii şaguniene, că familia creştină a fost şi va fi întotdeauna „leagănul mântuirii”, pentru că, la Taina Cununiei, legătura dintre soţi este asemănată de Sf. Apostol Pavel cu legătura dintre Hristos şi Biserică (cf. Ef 5, 32). Hristos însuşi a iubit şi a preţuit familia, rămânând în ascultarea acesteia până la împlinirea, după tradiţia iudaică, a vârstei de 30 de ani, necesară pentru începerea activităţii Sale de vestire a Evangheliei.

    Dumnezeu-Fiul S-a născut, din veci, din Dumnezeu-Tatăl, fără de mamă, iar prin Întrupare firea Sa dumnezeiască s-a unit cu firea omenească, născându-Se din mamă, fără de tată. Întruparea s-a realizat prin naştere din Fecioara Maria. Naşterea a fost supranaturală, păstrând peceţile fecioriei. Iar Mama, purtătoare şi născătoare de Prunc, Pururea Fecioara Maria, este, în acelaşi timp, şi Născătoare de Dumnezeu. În această lucrare dumnezeiască şi mântuitoare sunt cuprinse şi sfinţite toate elementele familiei creştine. Anul acesta omagial a fost gândit şi aprobat de Sfântul Sinod, la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, avându-se în vedere faptul că familia creştină este acum într-o mare criză. E o criză de care suntem responsabili toţi. Observăm un lucru: preocupările diferitelor categorii sociale – nu numai ale intelectualilor, ci şi ale oamenilor obişnuiţi –, preocupările spre bogăţie, spre acţiunile acestea profesionale, spre carieră performantă, în extremă, duc la renunţarea la familie. „Nu vreau să îmi fac o familie, cu responsabilităţi, dar şi cu mari bucurii, pentru că nu am timp...” Multe familii se destramă tocmai din cauza aşa-zisei lipse de timp, generată de carierisme performante! „Nu am timp să mă preocup de obligaţiile familiale” este doar o iluzie de libertate. Însă nu cred că poţi fi om realizat pe deplin, să devii un mare profesionist, mai ales dacă renunţi la familie.

   Prin acest Îndrumător Bisericesc dorim ca și în acest an să oferim informaţii cât mai utile preoţilor şi credincioşilor noştri şi nădăjduim să împlinim acest deziderat. Binecuvântăm osteneala celor ce au semnat materialele cuprinse aici, a celor ce le-au editat şi îi binecuvântăm şi pe cei ce le vor citi şi cărora nădăjduim să le fie de folos.

† Laurenţiu,
Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

Pastorația urbană – construcția dinamică a comunității

      În ultimii ani, cred, ne-a lipsit o reflecție corectă – fie și doar punctuală – asupra realității din pastorația urbană. Poate că ne-am lăsat prea ades măguliți de ideea că oamenii sunt lângă noi și facem parte, ca preoți și Biserică, din familia lor. Poate că nu am remarcat schimbarea de mentalitate a generației tinere. Poate am redus prea mult „motorul de căutare” al familiilor aflate în „interlandul” dintre vechile configurații parohiale și cele noi. În care peste 70% din populație este cuprinsă – atât la Sibiu cât și la Brașov – între 23 și 35 de ani. Sigur, nu e o dramă, cu atât mai puțin o tragedie. Drama începe în momentul în care, dincolo de lipsa locașurilor, nu există idei pastorale prin care să fie animată partea de oraș nou. Nu e vorba aici de mersul cu Botezul ori dubla întâlnire de Bobotează și Înălțarea Sfintei Cruci (cazul Brașovului). Ele sunt momente de pastorație limitată, de atingere a unor realități. În mod cert însă e nevoie de mai mult. Cum mai mult este nevoie și în parohiile care se bazează pe o istorie de date remarcabile, dar care acum se complac într-un soi de înțepenire duhovnicească, marcată de o mulțumire autosuficientă că oamenii vin la Biserică, în parte se spovedesc și se împărtășesc și nu evită să fie cununați în Biserică. Desigur că aici avem de a face cu o viziune pastorală minimalistă, dezbrăcată de orice avânt creativ. Care ne costă nu în planul imediat, probabil, dar sigur în cel viitor.

     Uneori nu știm ce avem de făcut. Poate că ne ancorăm excesiv în siguranța dată de cifre. Ele însă ne arată și depopularea orașelor – fenomen atent monitorizat în orașe precum Codlea, Mediaș ori Făgăraș, de pildă – fără a mai regăsi populația care părăsește arealul urban în mediul rural – cum descopeream în anii 1995 și 1998 în două analize realizate pe Brașov și București cu ajutorul WCC (URM – departamentul Urban Rural Mission). De pe atunci documentele rezultate în urma analizei- editate împreună cu Părintele Profesor Ion Bria – ne obligau să facem o atentă distincție între construcția misionară în „laboratorul” tehnic al teologiei și realismul construcției în „șantierul” real, unde factorii socio-economici avansau o nouă cultură și noi interese ale grupurilor comunitare. Nu putem acredita criteriul pastorației karaoke – să avem o părere pastorală la toate provocările, unele deloc relevante în viața cotidiană – dar în mod cert avem obligația să creștem capacitatea de comunicare a preoțimii, educația acestora în ce privește pedagogia socială și civică. Printre soluțiile care se întrevăd, cele mai practice sunt și cele cu un cost financiar redus. Construirea de cluburi pastorale pentru tineret ori pentru persoane vârstnice desigur că implică eforturi mari. Dar articularea de cluburi pentru aceste categorii de vârstă – în acord cu diferite instituții culturale (Teatru, Filarmonică ori Biblioteci și Muzee, de exemplu) în care efortul parohiei să fie dublat de acela al comunității culturale pot fi relativ ușor realizate. Poate că nu avem nevoie de tipărirea unei reviste parohiale, dar putem edita un newsletter sau posta inteligent o serie de informații cu privire la viața parohiei pe facebook ori pe un site pastoral. Desigur, asta nu înlocuiește munca față către față. Dar ne obligă la ritm pastoral cotidian. Acolo unde nu excelăm.

      Prioritate în pastorația modernă, redescrierea profilului duhovnicesc al omului contemporan nouă nu se poate realiza fără cunoașterea de context a vieții sale. Nu este vorba să se fi schimbat exigențele Evangheliei ori să se fi diminuat aceste exigențe. Dar se simte o relaxare etică fără precedent. Un soi de arianism educațional. În care Întruparea Domnului este recuzată dinaintea unor tribunale ale absurdului social. Lipsite de sens. Ori care își caută sensul în libertăți eșuate moral. În presiunea unei astfel de lumi se reconstruiește profilul pastoral al creștinului. Uneori atacat nu doar din afară, ci și din interiorul Bisericii. Sub presiunea crizei de asumări responsabile a clerului ori a operatorilor pastorali – aici înțelegând, inclusiv, colegii profesori de religie –, omul cetății, abia de ceva decenii urban în cultură și reacții civice, se poate sufoca într-o nemărginită depresie de sens. Dinamismul pastoral al unei comunități ține, nu în ultimul rând, de asumarea pastorației de către preot. Nu prin prisma ifoselor ori frustrărilor pastorale se încheagă o comunitate. Cum ea, în ciuda aparențelor, nu se moștenește de la predecesor. O comunitate pastorală se asemănă cu organismul uman. Se restaurează și se restartează în timp. Tot timpul. Se înnoiește în permanență. Se adaptează fără a pierde din esență, fără a compromite valorile prin care se articulează în Evanghelie. Din acest punct de vedere merită amintite cuvintele pr. Ion Bria care fundamentează, atent, modul în care credinciosul se altoiește în dinamica parohiei, a comunității mărturisitoare: „Exegeza patristică a dezvoltat noțiunea de „sinergie” ca și pe cea de „epectază” în procesul asumării personale a darului lui Dumnezeu (Luca 7,50). Sinergia nu înseamnă nici auto-mântuire prin meritele personale, nici transfer magic, de la distanță, a meritelor lui Iisus Hristos. „Din faptele noastre nici urmă de pocăință nu avem, ci dreaptă răsplătire ne așteaptă”. Singura nădejde a mântuirii, a îndreptării vieții, este bunătatea lui Dumnezeu. Dar credinciosul nu este un individ inert, un trup mort, un stârv fără viață, cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog; de aceea cel mai mare păcat este cel al nepocăinței, deoarece omul nu înțelege valoarea sacrificiului de răscumpărare (preotul Aron sacrifică pe fiii săi) și nici mijlocirea binecuvântării de la Hristos. Ioan Botezătorul a arătat riscul de a nu înțelege legătura dintre Vechiul și Noul Testament, de a ignora prețul răscumpărării. Desigur, Biserica nu „garantează” mântuirea în mod legalist, prin declarație formală, Biserica fiind „instrumentul Duhului Sfânt” și mediul în care creștinii sunt antrenați în această înaintare (epectază) „din început în început” (Grigorie de Nyssa), înaintare ce este infinită. În terapia mântuirii, fiecare creștin are răspunderea sa proprie: „Credința ta te-a mântuit, mergi în pace!” (Luca 7,50), întocmai ca prevenirea și automedicația în tratamentul medical. Harul se dobândește în chip conștient, ca principiu existențial și formator. Nimeni nu poate măsura proporția harului sau a libertății în actul sinergic, dar celui care are i se va da mai mult, cu adaos (Marcu 4,24)” (Preot Ion Bria, Spre plinirea Evangheliei. Dincolo de apărarea Ortodoxiei: Exegeza și transmiterea Tradiției, ed. a 2-a, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2019, pp. 65-66). Poate că înainte de a fi atenți la construcția și deconstrucția pastorală în plan temporal ori geografic – atât de atenți în a ne număra străzile și familiile din parohii – va trebui, ca preoți, să asumăm pastoral numai ceea ce putem purta spre astfel de articulări de sinergie. În care persoanele se asumă și își definesc viața spirituală prin asumări responsabile ale Evangheliei. Din această dinamică se naște pastorația reală. Care propune un model teologal atent și eficace în transmiterea căii Evangheliei. Transformarea noastră, ca preoți ori operatori pastorali, în simpli prestatori de servicii liturgice, uneori erodați de ritualism și neatenție, a defectat dinamica pastorației nu numai în mediul urban. Poate că e momentul să reasumăm lucrarea pastorală în dimensiunea sa mistică și prin trăirea ei să redăm procesului înțelegerii mântuirii dimensiunea de inteligență practică pe care generațiile moderne o cere cu insistență de la slujitorii lui Hristos. Ține de educația noastră, în general, de formarea noastră creștină și de vocația noastră educată coerent. Exigent și duhovnicește educată.

Pr. Conf. Dr. Constantin NECULA

Un mare mecenat român: Emanuil Gojdu (IV)

    Chiar dacă unii elevi sau studenți au avut burse mai mulți ani școlari, în orice caz, numărul bursierilor se ridică la peste 3 000. La început, numărul lor a fost mic, ca apoi să crească mereu, variind de la an la an, în funcție de veniturile Fundației. Astfel, în 1871 s-au acordat numai 4 burse, în 1872–12, în 1873–33, ca în 1884 să se ajungă la 116, în 1900 la 135, în 1911 la 223, iar în 1917 la 306. Prin însuși testamentul lui Gojdu se prevedea ca bursele unor studenți să fie de 300-500 de florini pe an, iar cele pentru școlile medii și elementare să ajungă până la 300 de florini pe an. Pentru ca să ne dăm seama de valoarea unei burse, trebuie să notăm că, după datele pe care le oferă Telegraful Român din acea perioadă, venitul anual al unui preot era în medie de 400 de fl., deși unele parohii de munte aveau un venit anual sub 200 de fl. Un învățător confesional avea de la 150 până la 500 de fl. salariu anual, deci mai puțin decât o bursă din Fundația Gojdu. Un bursier nou al Fundației putea să-și păstreze bursa din primii ani de liceu până la absolvirea facultății, unii primind chiar și ajutoare speciale pentru doctorat sau excursii de studii. Bursierii erau obligați să prezinte, la sfârșitul anului școlar, o dovadă de la școala pe care o urmau, cu rezultatele la studii și purtare. Cei cu rezultate slabe la examene sau cu purtare necorespunzătoare erau înlăturați din lista bursierilor. La distribuirea burselor se ținea seama de cei cu rezultate excepționale la învățătură, de cei orfani, de fiii unor preoți, învățători și țărani săraci, de fiii de intelectuali fără avere [Regulamentul pentru afacerile interne ale Fundației, în Analele Fundației, tom. II, 1884-1889].

     Făcând un calcul al tuturor burselor oferite de Fundație între anii 1871 și 1918, deci în 48 de ani, am ajuns la suma de 1 039 373 de fl., o sumă enormă la vremea respectivă, la care se adaugă cele din anii 1918-1920.

Pentru supravegherea studenților și elevilor bursieri s-a hotărât, în 1898, ca anumite persoane de încredere să fie însărcinate cu îndrumarea și controlul lor, și anume: la Budapesta, preotul român Ghenadie Bogoevici; la Cluj, protopopul Tuliu Roșescu; la Oradea, Dionisie Poinar; la Sibiu, Partenie Cosma; iar la Brașov, Virgil Onițiu (mai târziu prot. Ioan Petric). În 1897, la propunerea lui Partenie Cosma, se hotărâse chiar înființarea unui internat, la Budapesta, pentru 50 de bursieri, hotărâre care nu s-a putut pune în practică decât în 1904 [Ibidem, tom. IV, 1895-1899, fasc. IV, p. 9, și fasc. V, p. 10].

    Cercetând listele celor peste 3 000 de bursieri ai Fundației Gojdu, constatăm că foarte mulți dintre ei, după terminarea studiilor, n-au rămas intelectuali anonimi în cine știe ce oraș din Transilvania și din Banat; ei au ajuns să dețină funcții importante în viața culturală și politico-socială a românilor transilvăneni dinainte de 1918. Consemnăm doar câteva nume de foști bursieri: savanții de renume mondial Victor Babeș și Traian Vuia, acad. Iuliu Prodan, botanist și profesor universitar în Cluj, acad. Cornel Micloși, profesor la Politehnica din Timișoara, Victor Stanciu, acad. Ioan Lupaș și acad. Silviu Dragomir, profesori la Institutul Teologico- Pedagogic din Sibiu, apoi la Universitatea din Cluj, profesorul Romulus Vuia, specialist în probleme de etnografie, Valer Moldovan, profesor la Facultatea de Drept, profesorul Ilie Minea de la Universitatea din Iași, poetul Octavian Goga, ziaristul Valeriu Braniște, medicul acad. Marius Sturza, economistul Ioan Lapedatu, diplomatul Vasile Stoica, profesor la Facultatea de Medicină din Cluj, apoi o serie de profesori la secțiile pedagogice ale institutelor teologico-pedagogice sau la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, între care Patriciu Drăgălina, Ștefan Velovan și Enea Hodoș la Caransebeș. Augustin Hamsea și Avram Sădeanu la Arad, Aurel Bratu și Ascaniu Crișan la Sibiu, Virgil Onațiu, Aurel Ciortea, Liviu Blaga (fratele lui Lucian) și Ioan Moșoiu la Brașov, cunoscutul publicist și om politic bănățean Aurel C. Popovici, avocații sibieni Lucian Borcia și Ioan Fruma. Tot cu burse din Fundația Gojdu au studiat fostul episcop al Aradului, Andrei Magieru, iar în liceu, cunoscutul compozitor și muzicolog Zeno Vancea, viitorul mare arheolog și acad. Constantin Daicoviciu, poetul Aron Cotruș, preotul profesor și acad. Dumitru Stăniloae etc. Așadar, bursierii Fundației Gojdu au ajuns să fie profesori universitari și în învățământul mediu, oameni politici, scriitori, ziariști, juriști, medici, farmaciști, ingineri, preoți, ofițeri, economiști, agronomi, compozitori și cu alte cariere.

    Toți acești bursieri au studiat în diferite institute de învățământ din Austro-Ungaria și Germania (căci în alte țări puteau studia numai cu aprobarea guvernului): Cluj și Oradea (Academia de Drept), Debrețin, Bratislava, Budapesta (cei mai mulți), Viena, Graz (mai ales la Medicină), iar în Germania, la Schemnitz (mai ales la Mine și Silvicultură), Berlin, München, Leipzig, Heidelberg, Zürich, Anvers etc. De exemplu, în anul școlar 1919/1920, ultimul în care Fundația Gojdu și-a mai putut îndeplini menirea, s-au acordat 336 de burse și ajutoare, după cum urmează: 26 pentru susținerea examenului de doctorat, 33 de burse pentru studii la facultăți de Drept, 69 la Medicină, 20 la Filosofie, 23 la Politehnică, 5 la Farmacie, 2 la Academia de Muzică, 2 la Academia de Belle Arte, 1 pentru studii economice și 11        la academii comerciale, 4 la școli pedagogice superioare, 5 la Silvicultură, 2 la Agronomie, 1 la Academia Veterinară, 1 la Academia „Orientală”, 1 la Academia Militară, 7 la școli de ofițeri (licee) [Cornel Sigmirean și Aurel Pavel, Fundația „Gojdu”, 1871-2001, Târgu-Mureș, 2002, p. 53 și 56-57; o listă cu 1 346 de foști studenți la p. 81-170]. Prin munca lor, ei au ținut trează conștiința românească și ortodoxă din Transilvania. Din cercetarea acelorași liste de bursieri se poate constata cu ușurință că mulți dintre ei au avut un rol hotărâtor în pregătirea marelui act al Unirii Transilvaniei cu România de la 1 decembrie 1918. în același timp, ei au rămas pentru toată viața oameni devotați Bisericii strămoșești. Cercetând listele membrilor adunărilor eparhiale și ale Congresului Național Bisericesc al Mitropoliei ortodoxe transilvănene, constatăm că aproape toți membrii acestora erau foști bursieri ai Fundației Gojdu.

    Așadar, timp de o jumătate de secol, Fundația Gojdu și-a îndeplinit cu prisosință menirea ei, potrivit dispozițiilor testamentare ale marelui mecenat. Biserica, prin reprezentanții ei, și-a îndeplinit cu cinste îndatoririle ce-i reveneau prin dispozițiile testamentare ale lui Gojdu [Cornel Sigmirean și Aurel Pavel, Fundația „Gojdu”, 1871-2001, Târgu-Mureș, 2002, p. 53 și 56-57; o listă cu 1 346 de foști studenți la p. 81-170].

    După 1920, deci după încheierea tratatului de pace de la Trianon, practic activitatea Fundației „Gojdu” a încetat. Spre sfârșitul anului 1918, Imperiul Austro-Ungar se destrămase, iar românii din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș s-au unit cu vechea Românie, prin actul de la 1 decembrie 1918.

Pentru Ungaria a urmat instaurarea regimului comunist al lui Kun Bela (1919) – înlăturat și prin intervenția armatei române –, apoi regimul dictatorial al amiralului Horthy Miklos (1920- 1944) și, curând după aceea, un regim comunist-totalitar (până în 1989). în astfel de condiții, era firesc ca Fundația Gojdu să nu-și mai poată îndeplini menirea, pentru că majoritatea proprietăților ei (casele din Budapesta, moșii, acțiuni în bănci) au rămas pe teritoriul Ungariei „trianonice”. Totuși, „Reprezentanța” și-a continuat activitatea la Sibiu, fiind condusă acum de noul mitropolit al Ardealului, dr. Nicolae Bălan (1920-1955), iar „administrația” bunurilor din Budapesta era încredințată preoților-parohi de acolo: protosinghelul Ghenadie Bogoevici (t23 noiembrie 1933) și Toma Ungureanu (până în 1952).

    După 1920, membrii Reprezentanței Gojdu, în frunte cu mitropolitul Nicolae Bălan, au început o serie de demersuri în vederea redobândirii drepturilor ei legitime asupra averii lăsate de Gojdu, dar au întâmpinat în permanență obstrucția guvernelor maghiare. Prezentăm doar câteva momente din „odiseea Fundației Gojdu” după 1920. Chiar din acel an Reprezentanța a fost pusă în situația de a sista acordarea de burse, în urma blocării fondurilor din Budapesta din dispoziția Guvernului Maghiar. Fundația l-a delegat pe Nicolae Poinar (membru în Reprezentanță și descendent al familiei Gojdu) să se deplaseze la Budapesta ca să se informeze la fața locului de situația imobilelor, a chiriilor și a acțiunilor depuse în bănci. El a și înaintat un raport asupra celor constatate. în același an a fost trimis la Budapesta și cunoscutul economist ardelean Ion I. Lapedatu (1876-1951), pentru evaluarea averii Gojdu, iar la demersurile Ministerului de Externe al României, pe lângă Comisia pentru Stabilirea Reparațiilor de Război din Budapesta, aceasta a înaintat un raport în 1923 din care rezultă că averea Fundației consta în 4 clădiri în strada Kirâly nr. 13, 3 clădiri în strada Dob nr. 16 și o clădire în strada Hollo nr. 8.

La 16 aprilie 1924 s-a semnat la București un Acord între Ungaria și România pentru reglementarea afacerilor Fundației. în pofida demersurilor Reprezentanței pentru intrarea în posesia bunurilor din Budapesta, Guvernul Maghiar a tergiversat mereu rezolvarea problemei.

    Mai mult chiar, în 1927 Ministerul Cultelor din Budapesta a decis blocarea conturilor Fundației (până atunci, ea reușise să transfere la Banca „Albina” din Sibiu 1 270 de milioane de coroane, din care s-au plătit o parte din datoriile Fundației). Au urmat noi memorii din partea română, între care și unul semnat de mitropolitul Nicolae Bălan către primu-ministrul Iuliu Maniu, la 7 martie 1930.[Nicolae Cordoș și Maria Magdalena Jude, Contribuții documentare referitoare la Emanuil Gojdu și fundația sa, în „Acta Musei Napocensis”, 26-30, 1989-1993, p. 575-590; Comei Sigmirean, Istoria formării intelectualității românești din Transilvania și Banat în epoca modernă, Cluj-Napoca, 2000, p. 237-243; Pavel Cherescu, op. cit.; C. Sigmirean și Aurel Pavel, op. cit., passim; vol. Emanuil Gojdu. Bicentenar, București, Editura Academiei Române, 2003, 203 p. (culegere de studii)].

La 27 aprilie 1930 s-a semnat un nou Acord între România și Ungaria, de data aceasta la Paris, prin care Guvernul Maghiar se angaja să înceapă – la Sibiu – negocieri cu autoritățile române pe această temă. S-au și instituit două comisii, cea română urmând să fie condusă de Ion I. Lapedatu.

Au avut loc mai multe runde de convorbiri, la Sibiu, dar delegația maghiară a adoptat aceeași tactică a unor amânări nejustificate.

   Ea a revendicat câteva imobile din Transilvania pentru maghiarii de la noi (Orfelinatul Romano-Catolic „Theresianum” din Sibiu, Sanatoriul Sf. Elisabeta din Cluj, Fondul de învățământ din județul Trei Scaune și altele). Aceeași delegație maghiară a cerut ca 1/3 din averea Fundației să rămână pentru românii din Ungaria.

Abia la 27 octombrie 1937, după ani îndelungați de negocieri, s-a încheiat la București un Acord definitiv, semnat din partea română de Ion I. Lapedatu, iar din partea maghiară, de Aurel Egry. Partea maghiară se angaja ca, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a Acordului, să pună la dispoziția Fundației Gojdu întregul patrimoniu pe care îl deținea în Ungaria. Acordul a fost ratificat de statul român printr-un Decret regal din mai 1938, publicat în „Monitorul oficial” din 13 mai 1938. Camera Inferioară (Dieta) a Parlamentului Maghiar l-a ratificat abia la 14 februarie 1940, iar Camera Superioară (Casa Magnaților) la 4 aprilie 1940 (Articolul de lege 21/1940). În felul acesta, statul maghiar a recunoscut dreptul de proprietate al Fundației Gojdu asupra averii ei din Budapesta.

Din nefericire, evenimentele care au urmat după Dictatul de la Viena din 30 august 1940, mai apoi instaurarea unui regim comunist în Ungaria – ca și la noi, de altfel –, au împiedicat punerea în aplicare a prevederilor Acordului din 1937. în anii premergători războiului, dar mai ales în timpul lui, starea imobilelor din Budapesta s-a degradat foarte mult (unele apartamente și spații comerciale fuseseră închiriate de evrei, încât au avut mult de suferit în acei ani).

La începutul anului 1952, prin Decretul-lege nr. 4, dat de noile autorități comuniste maghiare, s-a decis ca toate casele cu mai mult de 6 camere să fie naționalizate. în felul acesta, toate imobilele Fundației Gojdu au intrat în proprietatea statului maghiar. Un ultim memoriu al mitropolitului Nicolae Bălan, din același an, a rămas fără rezultat [detalii interesante asupra acestor demersuri și negocieri la Cornel Sigmirean și Aurel Pavel, op. cit., p. 56-75; Pavel Cherescu, op. cit., p. 37-40 și, mai ales, la Maria Bereny, op. cit., passim].

      În urma schimbărilor politice care au avut loc în Ungaria și România după 1989, s-au reluat discuțiile în legătură cu Fundația Gojdu, din nefericire fără concursul ierarhilor Bisericii. La 30 septembrie 1996, un grup de teologi sibieni au reînființat „Fundația Gojdu”, ea fiind recunoscută prin sentința civilă nr. 608 din 9 octombrie 1996 a Tribunalului Sibiu. Sub conducerea dr. Pavel Cherescu, fost profesor la Facultatea de Teologie din Oradea, iar din 31 martie 2001 a preotului dr. Aurel Pavel, azi profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu, au început demersurile necesare pentru ca statul român, respectiv Mitropolia Ortodoxă a Ardealului, să reintre în posesia imobilelor Fundației din Budapesta.

    Oricum, numele lui Emanuil Gojdu „va fi veșnic în mijlocul poporului său”, așa cum își exprimase el însuși dorința în fața tinerilor studenți români în 1862. Pentru Biserica Ortodoxă și pentru poporul român din Transilvania, Emanuil Gojdu va rămâne ca un mare „ctitor și binefăcător”, care a știut, prin muncă cinstită, să înmulțească talanții pe care i-a dăruit Dumnezeu, risipindu-i cu noblețe și mână largă printre fiii poporului său, ca apoi să aducă roade însutite. Toate acestea îl fac vrednic de cinstirea noastră, aducându-i-se prinos de recunoștință din generație în generație.

Pr. Acad. MIRCEA PĂCURARIU

Să nu ne temem...

 

   Un truism larg vehiculat susține că orice criză aduce nu doar probleme, ci și soluții: e faimosul tandem „provocări/oportunități”. Criza nu are ca model coarda întinsă până la rupere sau apa din vas care atinge punctul de fierbere. Ceva se pierde, ceva se câștigă. Vedem ansamblul pe care nu-l băgăm îndeobște în seamă. Situații potențial negative se developează, în vreme ce șanse noi se deschid analizei. Pandemia care a remodelat toate rutinele mondiale, marcând 2020 într-un calendar al situațiilor memorabile, ne oferă și în viața Bisericii acest buchet pestriț de autocritici și evoluții îmbucurătoare. Nu mi-e clar dacă vom desprinde concluziile cele mai oneste, mai lucide și mai capabile să întărească misiunea Bisericii noastre în societate. Unii se vor strădui. Alții vor practica pe mai departe politica struțului. Deși organizată ierarhic și centralizată prin autocefalie patriarhală, BOR e destul de eterogenă, pe regiuni istorice, în funcție de personalitatea ierarhilor și a clerului eparhial, de influențele culturale moștenite local. Unitatea sa dogmatică, canonică și cultică, precum și statutul legal recunoscut de către statul român constituie dimensiunea sa formal unificată, fără ca acest palier să excludă diversitatea centrifugă și o anumită dispersie. Desigur, m-aș bucura ca Sf. Sinod să consacre prima sa reuniune post-pandemică unui bilanț de etapă: ce am învățat în aceste luni excepționale despre relația cler-popor, Biserică-Stat, Biserică-societate (în sens larg)? Ce e de îndreptat, modificat, păstrat sau eliminat din convingerile prea rigide care au scăzut eficiența comunicării sociale în vremuri de molimă, cu biserici goale/închise și asaltul virtual al unui anticlericalism „progresist” aparent definitoriu pentru o nouă generație abia sau deloc evanghelizată? Este BOR a veacului 21 o cetate asediată, care trebuie să riposteze atacurilor seculariste printr-o contraofensivă slabă, axată pe victimizare, sau o instituție (divino-umană) aflată într-un deficit de încredere pe care îl putem depăși făcând mai multă misiune, cu instrumente mai adaptate lumii contemporane? Repliere defetistă și victimizantă, sau cruciadă apologetică, susținută cu toate resursele intelectuale, morale și spirituale de care corpul eclezial dispune, dar care fuseseră lăsate într-o păguboasă nelucrare? Nu voi surprinde cititorii noștri dacă le voi spune că mă situez de partea planului B.

    E, într-adevăr, nevoie să reinventăm faptul creștin, prin curajul de a vedea rațiunile profunde ale evidenței că noua generație (fie ea urbană, rurală sau din diaspora) pare – dacă nu cumva este – înstrăinată de Biserică: pentru că nu o înțelege, de vreme ce nu i s-a lămurit, cu mijloace inteligibile, care-i este misiunea în pelerinajul spre Împărăția lui Dumnezeu; pentru că se lasă sedusă de ideologii radicale, dar și pentru că nemulțumirile liber exprimate nu au fost auzite... Cu bună credință am tot scris că, oricât de merituoasă ar fi acea mică parte a tinerimii noastre actuale modelată, trei decenii, în spiritul ASCOR, ea nu e nici pe departe reprezentativă. Orele de religie nu și-au atins scopul decât sporadic. Contra-oferta culturală seculară, agnostică – cu tot cu pachetul ei de spiritualități hibrid-alternative – face prozeliți cu nemiluita. Scăderile punctuale ale unor clerici sau inadecvarea pastorală a unor reacții întârziate la suferințe sociale reale au fost malițios generalizate. Desigur că, într-o democrație modernă, în contextul european din care face parte (și pe care nu-l putem părăsi, dar îl putem modela și prin discursul creștin) nu ne mai putem aștepta ca Statul și Biserica să funcționeze omogen, ca în Imperiul Bizantin! Dimpotrivă, această încremenire într-un trecut demult consumat alimentează doar fantasmele triumfalismului și teribila ispită a unei mulțumiri de sine care diminuează impactul Ortodoxiei în lumea românească. Dezbaterea despre cum stăm și ce-i de făcut pentru a înzdrăveni prestigiul Bisericii nu mai poate fi amânată decât cu prețul unor derive prea costisitoare. Modestele reflecții de mai sus și-au propus să schițeze agenda unei treziri la realitate, în duhul pascal al bucuriei pe care molima nu ne-o poate răpi.

Teodor Baconschi