În Evanghelia de la Marcu 10, 32-45 avem şi aceste
cuvinte: „cei ce mergeau după Iisus se temeau”. Motivul temerii
este omeneşte de înţeles; cei ce-L urmau pe Domnul mergeau spre Ierusalim şi
Domnul le-a vestit de trei ori că acolo va fi prins şi va fi răstignit. Şi azi
mulţi dintre creştini se tem, multora le este frică, căci şi frica este un
sentiment uman. Dumnezeu a grăit în trecut şi găieşte şi azi în istoria
umanităţii. Dumnezeu i-a vorbit Sf. Proroc Ilie i-a grăit Domnul Dumnezeu: „din
adierea de vânt lin” (3 Regi, 19,12), iar Dreptului şi încercatului Iov i-a
grăit Domnul Dumnezeu: „din sânul vijeliei” (38, 1), dar şi „din
mijlocul furtunii” (40, 6). Ne putem aminti, din inocenţa copilăriei, mai
ales cei crescuţi la ţară: când se pregătea văzduhul de vijelie, de furtună cu
toţii: copii şi adulţi, căutam adăpost, ne retrăgeam, ne ocroteam. Azi suntem
obligaţi, de această pandemie, să ne izolăm, să trăim în retragere, în
distanţare. Marile şi agitatele metropole ale lumii apar foarte liniştite,
aproape pustii. De ce aceasta? Omul a trăit în ultimele decenii o amplă şi
profundă criză: de valori, economică, ecologică, a familiei ş.a., a trăit
într-o captivitate a ataşamentului exagerat faţă de bunurile materiale. Şi-a
pierdut omul, oare, ţinta, nu şi-a mai hrănit şi sufletul, ci doar trupul,
mândria şi lăcomia? Aceste vremi de mare încercare planetară ne conferă şansa
de primenire duhovnicească, ne ocazionează şansa de îndreptare. Dar cum?
Ne aflăm în această a 5-a Duminică a Postului Mare,
numită şi a Sf. Maria Egipteanca. Miercuri seara am săvârşit slujba Canonului
celui Mare, considerat de către Ieromonahul athonit Macarie Simonopetritul ca
fiind o „capodoperă a pocăinței”. Am repetat de sute de ori, ca nişte suspine
ale sufletului şi ale inimilor noastre: „Miluieşte-mă, Dumnezeule,
miluieşte-mă”. Parcă în acest an, şi această Denie a avut şi o altă
profunzime şi trăire. În bisericile noastre am fost doar cu Sfinţii noştri cei
trecuţi la Domnul, dar fără prezenţa directă şi de aproape a „sfinţilor” de
azi, creştinii noştri drept-măritori. Experienţa pe care o trăim noi azi,
această pandemie, ne determină să înţelegem şi aceste vremi în cheia creştină
optimistă, pe portativul vieţii duhovniceşti.
Un ministru din guvernul federal al Austriei a afirmat
zilele trecute: noi suntem siliţi să ne schimbăm viaţa. Cu toţii trăim o
schimbare forţată pentru noi astăzi. Creştinismul, de 2000 de ani, a îndemnat
şi îndeamnă stăruitor ca noi, oamenii, să ne schimbăm viaţa, să ne facem mai
buni, să ne pocăim, să ne întoarcem la Dumnezeu. Alături de crucea acestei mari
încercări actuale este cuprinsă şi perspectiva învierii.
Ne ajută Dumnezeu prin harul Său, prin puterea Sfintei
Scripturi, ca de altfel şi prin vieţuirea şi cuvintele Sfinţilor Părinţi, ca în
acest Canon de pocăinţă al Sf. Andrei Criteanul, pe care l-am citit miercurea
trecută, ca să trecem cu folos şi spor duhovnicesc prin această încercare. Iată
două mărturii foarte actuale din Canonul de pocăinţă, să vedem dacă ne regăsim
în ele:
„Legea a slăbit, Evanghelia nu lucrează şi toată
Scriptura nu e luată în seamă” (Cântarea a 9-a).
Adesea, omul de azi nu vrea să mai audă sau să
împlinească legea pe care Dumnezeu ne-a dat-o nouă spre a avea „viaţă din
belşug”, cele zece porunci sunt neglijate, iar fericirile – cântate la
fiecare Sf. Liturghie şi la slujba înmormântării – nu le mai prea auzim şi nu
au ecou în inimile noastre. Cuvântul Domnului Hristos vestit prin Evanghelie nu
se dovedeşte „cu putere multă”, este adesea sămânţa cea vie, dar căzută „între
spini, pe loc pietros sau pe drum”, ea nu poate să încolţească. Biblia,
deşi azi o avem tradusă şi publicată pentru 5,7 miliarde dintre locuitorii
terei în 3.395 limbi, cât de mult este citită şi mai ales, trăită, în acest
veac al comunicării digitale?
„Eu însumi idol m-am făcut, murdărindu-mi cu pofte
sufletul meu” (Cântarea a 4-a)
Omul contemporan a devenit adesea idol, el vrea să fie
mereu centru şi strâns în chinga egoismului. Prea s-a înstrăinat şi s-a
îndepărtat de Dumnezeu. Şansa şi graiul vremii noastre este întoarcerea la
Dumnezeu, revenirea noastră în casa părintească a Domnului şi Ziditorului
nostru. Sf. Ap. Pavel a îndemnat şi ne îndeamnă şi azi: „nu vă potriviţi cu
acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este
voia lui Dumnezeu” (Rom 12, 2). Procesul întoarcerii la Dumnezeu, Creatorul
nostru, este metanoia, pocăinţa, înnoirea sau schimbarea minţii şi a vieţuirii
noastre. Pocăinţa este cea mai scurtă şi sigură calea de dobândire a milei şi a
iertării lui Dumnezeu. Prin pocăinţă, încercările actuale ne pot ajuta să
revenim alături de Hristos-Domnul şi Mântuitorul nostru.
În Evanghelia de azi s-a rostit în întreaga Ortodoxie:
„cei ce mergeau după Iisus se temeau”, de asemenea, în prochimenul
Apostolului de azi, un fragment din Psalmi s-a rostit: „Ochii Domnului spre
toţi cei ce se tem de El”. În urmă cu 1770 de ani, Sf. Ciprian, în
timpul unei ciume – care înspăimânta cu fiorii morţi şi pe creştini – a
scris o epistolă De mortalitate (Despre moarte) şi afirma: „numai
aceia se tem care nu sunt născuţi din apă şi din duh“. Psalmistul şi proorocul
David ne încredinţează de 2.900 de ani: „Domnul este ocrotitorul vieţii
mele; de cine mă voi înfricoşa” (Ps. 26, 2). Şi azi mulţi dintre
creştini se tem. Ca şi fraţi ai lui Hristos şi „copii ai lui Dumnezeu” trebuie
să transformăm teama de moarte, care a cuprins societatea, într-o temere față
de păcat și de consecințele lui. Ar fi foarte folositor ca oamenii să
transforme frica de moarte ce ne-a cuprins pe mulţi în frica de a nu păcătui,
știind că păcatul produce moartea spirituală, ca despărțire a omului de
Dumnezeu, ceea ce echivalează cu osânda veșnică. Sf. Ciprian al Cartaginei
scria şi îndemna pe cei îngroziţi de frica morţii – în vremea unei ciume în
anul 252 – „Numai aceia se tem, care nu sunt născuţi din apă şi duh“.
Dacă Dumnezeu ne grăieşte azi, ca lui Iov, din
„mijlocul furtunii” să înţelegem din sfânta natură: „că nu fiecare furtună vine
să-ţi distrugă viaţa! Unele vin să-ţi curăţe calea” (Pr. Galeriu). Ca şi
creştini, azi să învăţăm şi de la nucul care stă cu tărie şi-n mijlocul
vijeliilor şi a furtunilor, dar nu se frânge, căci are rădăcinile în adâncul
pământului. Dumnezeu ne încredinţează, în Dumnezeiasca Scriptură, pe noi,
copiii Lui, de 365 de ori cu îndemnul: „Îndrăzniţi, nu va temeţi!”. La
aceasta ne încredinţează şi Sf. Ap. Pavel: „şi ştim că Dumnezeu toate le
lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care care sunt
chemaţi după voia Sa” (Rom. 8, 28). În pedagogia divină, şi această
pandemie, vreme de încercare – un mare examen al umanităţii de azi –, va putea
să ne ajute la o resetare spirituală, la o autentică şi profundă primenire duhovnicească,
în veacul nostru obosit şi împovărat de acest deșert secularizat şi
consumerist. La această atitudine ne încurajează şi cuvintele Domnului Hristos,
din Apocalipsă: „Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, şi Eu te voi
păzi pe tine de ceasul ispitei ce va să vină peste toată lumea” (3, 10).
Dumnezeu ne va ajuta şi ne va întări să stăruim în
rugăciune – atât în biserică, cât şi-n liniştea caselor noastre –, să sporim în
post şi-n fapte bune, să ne împăcăm cu toţi oamenii în cele două săptămâni cât
mai avem până la Paşti. Să folosim, aşadar, aceste vremi de încercare ca şanse
de îndreptare.
Pr. Prof. Dr. Nicolae Dura
