Un truism larg vehiculat susține că orice criză aduce
nu doar probleme, ci și soluții: e faimosul tandem „provocări/oportunități”.
Criza nu are ca model coarda întinsă până la rupere sau apa din vas care atinge
punctul de fierbere. Ceva se pierde, ceva se câștigă. Vedem ansamblul pe care
nu-l băgăm îndeobște în seamă. Situații potențial negative se developează, în
vreme ce șanse noi se deschid analizei. Pandemia care a remodelat toate
rutinele mondiale, marcând 2020 într-un calendar al situațiilor memorabile, ne
oferă și în viața Bisericii acest buchet pestriț de autocritici și evoluții
îmbucurătoare. Nu mi-e clar dacă vom desprinde concluziile cele mai oneste, mai
lucide și mai capabile să întărească misiunea Bisericii noastre în societate.
Unii se vor strădui. Alții vor practica pe mai departe politica struțului. Deși
organizată ierarhic și centralizată prin autocefalie patriarhală, BOR e destul
de eterogenă, pe regiuni istorice, în funcție de personalitatea ierarhilor și a
clerului eparhial, de influențele culturale moștenite local. Unitatea sa
dogmatică, canonică și cultică, precum și statutul legal recunoscut de către
statul român constituie dimensiunea sa formal unificată, fără ca acest palier
să excludă diversitatea centrifugă și o anumită dispersie. Desigur, m-aș bucura
ca Sf. Sinod să consacre prima sa reuniune post-pandemică unui bilanț de etapă:
ce am învățat în aceste luni excepționale despre relația cler-popor,
Biserică-Stat, Biserică-societate (în sens larg)? Ce e de îndreptat, modificat,
păstrat sau eliminat din convingerile prea rigide care au scăzut eficiența
comunicării sociale în vremuri de molimă, cu biserici goale/închise și asaltul
virtual al unui anticlericalism „progresist” aparent definitoriu pentru o nouă
generație abia sau deloc evanghelizată? Este BOR a veacului 21 o cetate
asediată, care trebuie să riposteze atacurilor seculariste printr-o
contraofensivă slabă, axată pe victimizare, sau o instituție (divino-umană)
aflată într-un deficit de încredere pe care îl putem depăși făcând mai multă
misiune, cu instrumente mai adaptate lumii contemporane? Repliere defetistă și
victimizantă, sau cruciadă apologetică, susținută cu toate resursele
intelectuale, morale și spirituale de care corpul eclezial dispune, dar care
fuseseră lăsate într-o păguboasă nelucrare? Nu voi surprinde cititorii noștri dacă
le voi spune că mă situez de partea planului B.
E, într-adevăr, nevoie să reinventăm faptul creștin,
prin curajul de a vedea rațiunile profunde ale evidenței că noua generație (fie
ea urbană, rurală sau din diaspora) pare – dacă nu cumva este – înstrăinată de
Biserică: pentru că nu o înțelege, de vreme ce nu i s-a lămurit, cu mijloace
inteligibile, care-i este misiunea în pelerinajul spre Împărăția lui Dumnezeu;
pentru că se lasă sedusă de ideologii radicale, dar și pentru că nemulțumirile
liber exprimate nu au fost auzite... Cu bună credință am tot scris că, oricât
de merituoasă ar fi acea mică parte a tinerimii noastre actuale modelată, trei
decenii, în spiritul ASCOR, ea nu e nici pe departe reprezentativă. Orele de
religie nu și-au atins scopul decât sporadic. Contra-oferta culturală seculară,
agnostică – cu tot cu pachetul ei de spiritualități hibrid-alternative – face
prozeliți cu nemiluita. Scăderile punctuale ale unor clerici sau inadecvarea
pastorală a unor reacții întârziate la suferințe sociale reale au fost malițios
generalizate. Desigur că, într-o democrație modernă, în contextul european din
care face parte (și pe care nu-l putem părăsi, dar îl putem modela și prin
discursul creștin) nu ne mai putem aștepta ca Statul și Biserica să funcționeze
omogen, ca în Imperiul Bizantin! Dimpotrivă, această încremenire într-un trecut
demult consumat alimentează doar fantasmele triumfalismului și teribila ispită
a unei mulțumiri de sine care diminuează impactul Ortodoxiei în lumea
românească. Dezbaterea despre cum stăm și ce-i de făcut pentru a înzdrăveni
prestigiul Bisericii nu mai poate fi amânată decât cu prețul unor derive prea
costisitoare. Modestele reflecții de mai sus și-au propus să schițeze agenda
unei treziri la realitate, în duhul pascal al bucuriei pe care molima nu ne-o
poate răpi.
Teodor Baconschi
