În ultimii ani, cred, ne-a lipsit o reflecție corectă
– fie și doar punctuală – asupra realității din pastorația urbană. Poate că
ne-am lăsat prea ades măguliți de ideea că oamenii sunt lângă noi și facem
parte, ca preoți și Biserică, din familia lor. Poate că nu am remarcat
schimbarea de mentalitate a generației tinere. Poate am redus prea mult
„motorul de căutare” al familiilor aflate în „interlandul” dintre vechile
configurații parohiale și cele noi. În care peste 70% din populație este
cuprinsă – atât la Sibiu cât și la Brașov – între 23 și 35 de ani. Sigur, nu e
o dramă, cu atât mai puțin o tragedie. Drama începe în momentul în care,
dincolo de lipsa locașurilor, nu există idei pastorale prin care să fie animată
partea de oraș nou. Nu e vorba aici de mersul cu Botezul ori dubla întâlnire de
Bobotează și Înălțarea Sfintei Cruci (cazul Brașovului). Ele sunt momente de
pastorație limitată, de atingere a unor realități. În mod cert însă e nevoie de
mai mult. Cum mai mult este nevoie și în parohiile care se bazează pe o istorie
de date remarcabile, dar care acum se complac într-un soi de înțepenire
duhovnicească, marcată de o mulțumire autosuficientă că oamenii vin la
Biserică, în parte se spovedesc și se împărtășesc și nu evită să fie cununați
în Biserică. Desigur că aici avem de a face cu o viziune pastorală minimalistă,
dezbrăcată de orice avânt creativ. Care ne costă nu în planul imediat,
probabil, dar sigur în cel viitor.
Uneori nu știm ce avem de făcut. Poate că ne ancorăm
excesiv în siguranța dată de cifre. Ele însă ne arată și depopularea orașelor –
fenomen atent monitorizat în orașe precum Codlea, Mediaș ori Făgăraș, de pildă
– fără a mai regăsi populația care părăsește arealul urban în mediul rural –
cum descopeream în anii 1995 și 1998 în două analize realizate pe Brașov și
București cu ajutorul WCC (URM – departamentul Urban Rural Mission). De pe
atunci documentele rezultate în urma analizei- editate împreună cu Părintele
Profesor Ion Bria – ne obligau să facem o atentă distincție între construcția
misionară în „laboratorul” tehnic al teologiei și realismul construcției în
„șantierul” real, unde factorii socio-economici avansau o nouă cultură și noi
interese ale grupurilor comunitare. Nu putem acredita criteriul pastorației
karaoke – să avem o părere pastorală la toate provocările, unele deloc
relevante în viața cotidiană – dar în mod cert avem obligația să creștem
capacitatea de comunicare a preoțimii, educația acestora în ce privește
pedagogia socială și civică. Printre soluțiile care se întrevăd, cele mai practice
sunt și cele cu un cost financiar redus. Construirea de cluburi pastorale
pentru tineret ori pentru persoane vârstnice desigur că implică eforturi mari.
Dar articularea de cluburi pentru aceste categorii de vârstă – în acord cu
diferite instituții culturale (Teatru, Filarmonică ori Biblioteci și Muzee, de
exemplu) în care efortul parohiei să fie dublat de acela al comunității
culturale pot fi relativ ușor realizate. Poate că nu avem nevoie de tipărirea
unei reviste parohiale, dar putem edita un newsletter sau posta
inteligent o serie de informații cu privire la viața parohiei pe facebook ori
pe un site pastoral. Desigur, asta nu înlocuiește munca față către față. Dar ne
obligă la ritm pastoral cotidian. Acolo unde nu excelăm.
Prioritate în pastorația modernă, redescrierea
profilului duhovnicesc al omului contemporan nouă nu se poate realiza fără
cunoașterea de context a vieții sale. Nu este vorba să se fi schimbat
exigențele Evangheliei ori să se fi diminuat aceste exigențe. Dar se simte o
relaxare etică fără precedent. Un soi de arianism educațional. În care
Întruparea Domnului este recuzată dinaintea unor tribunale ale absurdului
social. Lipsite de sens. Ori care își caută sensul în libertăți eșuate moral.
În presiunea unei astfel de lumi se reconstruiește profilul pastoral al
creștinului. Uneori atacat nu doar din afară, ci și din interiorul Bisericii.
Sub presiunea crizei de asumări responsabile a clerului ori a operatorilor
pastorali – aici înțelegând, inclusiv, colegii profesori de religie –, omul
cetății, abia de ceva decenii urban în cultură și reacții civice, se poate
sufoca într-o nemărginită depresie de sens. Dinamismul pastoral al unei
comunități ține, nu în ultimul rând, de asumarea pastorației de către preot. Nu
prin prisma ifoselor ori frustrărilor pastorale se încheagă o comunitate. Cum
ea, în ciuda aparențelor, nu se moștenește de la predecesor. O comunitate
pastorală se asemănă cu organismul uman. Se restaurează și se restartează în
timp. Tot timpul. Se înnoiește în permanență. Se adaptează fără a pierde din
esență, fără a compromite valorile prin care se articulează în Evanghelie. Din
acest punct de vedere merită amintite cuvintele pr. Ion Bria care
fundamentează, atent, modul în care credinciosul se altoiește în dinamica
parohiei, a comunității mărturisitoare: „Exegeza patristică a dezvoltat
noțiunea de „sinergie” ca și pe cea de „epectază” în procesul asumării
personale a darului lui Dumnezeu (Luca 7,50). Sinergia nu înseamnă nici
auto-mântuire prin meritele personale, nici transfer magic, de la distanță, a
meritelor lui Iisus Hristos. „Din faptele noastre nici urmă de pocăință nu
avem, ci dreaptă răsplătire ne așteaptă”. Singura nădejde a mântuirii, a
îndreptării vieții, este bunătatea lui Dumnezeu. Dar credinciosul nu este un
individ inert, un trup mort, un stârv fără viață, cum spune Sfântul Simeon Noul
Teolog; de aceea cel mai mare păcat este cel al nepocăinței, deoarece omul nu
înțelege valoarea sacrificiului de răscumpărare (preotul Aron sacrifică pe fiii
săi) și nici mijlocirea binecuvântării de la Hristos. Ioan Botezătorul a arătat
riscul de a nu înțelege legătura dintre Vechiul și Noul Testament, de a ignora
prețul răscumpărării. Desigur, Biserica nu „garantează” mântuirea în mod
legalist, prin declarație formală, Biserica fiind „instrumentul Duhului Sfânt”
și mediul în care creștinii sunt antrenați în această înaintare (epectază) „din
început în început” (Grigorie de Nyssa), înaintare ce este infinită. În terapia
mântuirii, fiecare creștin are răspunderea sa proprie: „Credința ta te-a
mântuit, mergi în pace!” (Luca 7,50), întocmai ca prevenirea și automedicația
în tratamentul medical. Harul se dobândește în chip conștient, ca principiu
existențial și formator. Nimeni nu poate măsura proporția harului sau a
libertății în actul sinergic, dar celui care are i se va da mai mult, cu adaos
(Marcu 4,24)” (Preot Ion Bria, Spre plinirea Evangheliei. Dincolo de
apărarea Ortodoxiei: Exegeza și transmiterea Tradiției, ed. a 2-a, Ed.
Reîntregirea, Alba Iulia, 2019, pp. 65-66). Poate că înainte de a fi atenți la
construcția și deconstrucția pastorală în plan temporal ori geografic – atât de
atenți în a ne număra străzile și familiile din parohii – va trebui, ca preoți,
să asumăm pastoral numai ceea ce putem purta spre astfel de articulări de sinergie.
În care persoanele se asumă și își definesc viața spirituală prin asumări
responsabile ale Evangheliei. Din această dinamică se naște pastorația reală.
Care propune un model teologal atent și eficace în transmiterea căii
Evangheliei. Transformarea noastră, ca preoți ori operatori pastorali, în
simpli prestatori de servicii liturgice, uneori erodați de ritualism și
neatenție, a defectat dinamica pastorației nu numai în mediul urban. Poate că e
momentul să reasumăm lucrarea pastorală în dimensiunea sa mistică și prin
trăirea ei să redăm procesului înțelegerii mântuirii dimensiunea de inteligență
practică pe care generațiile moderne o cere cu insistență de la slujitorii lui
Hristos. Ține de educația noastră, în general, de formarea noastră creștină și
de vocația noastră educată coerent. Exigent și duhovnicește educată.
Pr. Conf. Dr. Constantin NECULA
