Chiar dacă unii elevi sau studenți au avut burse mai
mulți ani școlari, în orice caz, numărul bursierilor se ridică la peste 3
000. La început, numărul lor a fost mic, ca apoi să crească mereu, variind
de la an la an, în funcție de veniturile Fundației. Astfel, în 1871 s-au
acordat numai 4 burse, în 1872–12, în 1873–33, ca în 1884 să se ajungă la 116,
în 1900 la 135, în 1911 la 223, iar în 1917 la 306. Prin însuși testamentul lui
Gojdu se prevedea ca bursele unor studenți să fie de 300-500 de florini pe an,
iar cele pentru școlile medii și elementare să ajungă până la 300 de florini pe
an. Pentru ca să ne dăm seama de valoarea unei burse, trebuie să notăm că, după
datele pe care le oferă Telegraful Român din acea perioadă, venitul
anual al unui preot era în medie de 400 de fl., deși unele parohii de munte
aveau un venit anual sub 200 de fl. Un învățător confesional avea de la 150
până la 500 de fl. salariu anual, deci mai puțin decât o bursă din Fundația
Gojdu. Un bursier nou al Fundației putea să-și păstreze bursa din primii ani de
liceu până la absolvirea facultății, unii primind chiar și ajutoare speciale
pentru doctorat sau excursii de studii. Bursierii erau obligați să prezinte, la
sfârșitul anului școlar, o dovadă de la școala pe care o urmau, cu rezultatele
la studii și purtare. Cei cu rezultate slabe la examene sau cu purtare
necorespunzătoare erau înlăturați din lista bursierilor. La distribuirea
burselor se ținea seama de cei cu rezultate excepționale la învățătură, de cei
orfani, de fiii unor preoți, învățători și țărani săraci, de fiii de
intelectuali fără avere [Regulamentul pentru afacerile interne ale Fundației,
în Analele Fundației, tom. II, 1884-1889].
Făcând un calcul al tuturor burselor oferite de
Fundație între anii 1871 și 1918, deci în 48 de ani, am ajuns la suma de 1 039
373 de fl., o sumă enormă la vremea respectivă, la care se adaugă cele din anii
1918-1920.
Pentru supravegherea studenților și elevilor bursieri
s-a hotărât, în 1898, ca anumite persoane de încredere să fie însărcinate cu
îndrumarea și controlul lor, și anume: la Budapesta, preotul român Ghenadie
Bogoevici; la Cluj, protopopul Tuliu Roșescu; la Oradea, Dionisie Poinar; la
Sibiu, Partenie Cosma; iar la Brașov, Virgil Onițiu (mai târziu prot. Ioan
Petric). În 1897, la propunerea lui Partenie Cosma, se hotărâse chiar
înființarea unui internat, la Budapesta, pentru 50 de bursieri, hotărâre care
nu s-a putut pune în practică decât în 1904 [Ibidem, tom. IV, 1895-1899,
fasc. IV, p. 9, și fasc. V, p. 10].
Cercetând listele celor peste 3 000 de bursieri ai
Fundației Gojdu, constatăm că foarte mulți dintre ei, după terminarea
studiilor, n-au rămas intelectuali anonimi în cine știe ce oraș din
Transilvania și din Banat; ei au ajuns să dețină funcții importante în viața
culturală și politico-socială a românilor transilvăneni dinainte de 1918.
Consemnăm doar câteva nume de foști bursieri: savanții de renume mondial Victor
Babeș și Traian Vuia, acad. Iuliu Prodan, botanist și profesor universitar în
Cluj, acad. Cornel Micloși, profesor la Politehnica din Timișoara, Victor
Stanciu, acad. Ioan Lupaș și acad. Silviu Dragomir, profesori la Institutul
Teologico- Pedagogic din Sibiu, apoi la Universitatea din Cluj, profesorul
Romulus Vuia, specialist în probleme de etnografie, Valer Moldovan, profesor la
Facultatea de Drept, profesorul Ilie Minea de la Universitatea din Iași, poetul
Octavian Goga, ziaristul Valeriu Braniște, medicul acad. Marius Sturza,
economistul Ioan Lapedatu, diplomatul Vasile Stoica, profesor la Facultatea de
Medicină din Cluj, apoi o serie de profesori la secțiile pedagogice ale
institutelor teologico-pedagogice sau la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov,
între care Patriciu Drăgălina, Ștefan Velovan și Enea Hodoș la Caransebeș.
Augustin Hamsea și Avram Sădeanu la Arad, Aurel Bratu și Ascaniu Crișan la
Sibiu, Virgil Onațiu, Aurel Ciortea, Liviu Blaga (fratele lui Lucian) și Ioan
Moșoiu la Brașov, cunoscutul publicist și om politic bănățean Aurel C.
Popovici, avocații sibieni Lucian Borcia și Ioan Fruma. Tot cu burse din
Fundația Gojdu au studiat fostul episcop al Aradului, Andrei Magieru, iar în
liceu, cunoscutul compozitor și muzicolog Zeno Vancea, viitorul mare arheolog
și acad. Constantin Daicoviciu, poetul Aron Cotruș, preotul profesor și acad.
Dumitru Stăniloae etc. Așadar, bursierii Fundației Gojdu au ajuns să fie
profesori universitari și în învățământul mediu, oameni politici, scriitori,
ziariști, juriști, medici, farmaciști, ingineri, preoți, ofițeri, economiști,
agronomi, compozitori și cu alte cariere.
Toți acești bursieri au studiat în diferite institute
de învățământ din Austro-Ungaria și Germania (căci în alte țări puteau studia
numai cu aprobarea guvernului): Cluj și Oradea (Academia de Drept), Debrețin,
Bratislava, Budapesta (cei mai mulți), Viena, Graz (mai ales la Medicină), iar
în Germania, la Schemnitz (mai ales la Mine și Silvicultură), Berlin, München,
Leipzig, Heidelberg, Zürich, Anvers etc. De exemplu, în anul școlar 1919/1920,
ultimul în care Fundația Gojdu și-a mai putut îndeplini menirea, s-au acordat
336 de burse și ajutoare, după cum urmează: 26 pentru susținerea examenului de
doctorat, 33 de burse pentru studii la facultăți de Drept, 69 la Medicină, 20
la Filosofie, 23 la Politehnică, 5 la Farmacie, 2 la Academia de Muzică, 2 la
Academia de Belle Arte, 1 pentru studii economice și 11 la academii comerciale, 4 la școli pedagogice superioare, 5
la Silvicultură, 2 la Agronomie, 1 la Academia Veterinară, 1 la Academia
„Orientală”, 1 la Academia Militară, 7 la școli de ofițeri (licee) [Cornel
Sigmirean și Aurel Pavel, Fundația „Gojdu”, 1871-2001, Târgu-Mureș,
2002, p. 53 și 56-57; o listă cu 1 346 de foști studenți la p. 81-170]. Prin
munca lor, ei au ținut trează conștiința românească și ortodoxă din
Transilvania. Din cercetarea acelorași liste de bursieri se poate constata cu
ușurință că mulți dintre ei au avut un rol hotărâtor în pregătirea marelui act
al Unirii Transilvaniei cu România de la 1 decembrie 1918. în același timp, ei
au rămas pentru toată viața oameni devotați Bisericii strămoșești. Cercetând
listele membrilor adunărilor eparhiale și ale Congresului Național Bisericesc
al Mitropoliei ortodoxe transilvănene, constatăm că aproape toți membrii
acestora erau foști bursieri ai Fundației Gojdu.
Așadar, timp de o jumătate de secol, Fundația Gojdu
și-a îndeplinit cu prisosință menirea ei, potrivit dispozițiilor testamentare
ale marelui mecenat. Biserica, prin reprezentanții ei, și-a îndeplinit cu
cinste îndatoririle ce-i reveneau prin dispozițiile testamentare ale lui Gojdu
[Cornel Sigmirean și Aurel Pavel, Fundația „Gojdu”, 1871-2001, Târgu-Mureș,
2002, p. 53 și 56-57; o listă cu 1 346 de foști studenți la p. 81-170].
După 1920, deci după încheierea
tratatului de pace de la Trianon, practic activitatea Fundației „Gojdu” a
încetat.
Spre sfârșitul anului 1918, Imperiul Austro-Ungar se destrămase, iar românii
din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș s-au unit cu vechea Românie, prin actul
de la 1 decembrie 1918.
Pentru Ungaria a urmat instaurarea regimului comunist
al lui Kun Bela (1919) – înlăturat și prin intervenția armatei române –, apoi
regimul dictatorial al amiralului Horthy Miklos (1920- 1944) și, curând după
aceea, un regim comunist-totalitar (până în 1989). în astfel de condiții, era
firesc ca Fundația Gojdu să nu-și mai poată îndeplini menirea, pentru că
majoritatea proprietăților ei (casele din Budapesta, moșii, acțiuni în bănci)
au rămas pe teritoriul Ungariei „trianonice”. Totuși, „Reprezentanța” și-a
continuat activitatea la Sibiu, fiind condusă acum de noul mitropolit al
Ardealului, dr. Nicolae Bălan (1920-1955), iar „administrația” bunurilor din
Budapesta era încredințată preoților-parohi de acolo: protosinghelul Ghenadie
Bogoevici (t23 noiembrie 1933) și Toma Ungureanu (până în 1952).
După 1920, membrii Reprezentanței Gojdu, în frunte cu
mitropolitul Nicolae Bălan, au început o serie de demersuri în vederea
redobândirii drepturilor ei legitime asupra averii lăsate de Gojdu, dar au
întâmpinat în permanență obstrucția guvernelor maghiare. Prezentăm doar câteva
momente din „odiseea Fundației Gojdu” după 1920. Chiar din acel an
Reprezentanța a fost pusă în situația de a sista acordarea de burse, în urma
blocării fondurilor din Budapesta din dispoziția Guvernului Maghiar. Fundația
l-a delegat pe Nicolae Poinar (membru în Reprezentanță și descendent al
familiei Gojdu) să se deplaseze la Budapesta ca să se informeze la fața locului
de situația imobilelor, a chiriilor și a acțiunilor depuse în bănci. El a și
înaintat un raport asupra celor constatate. în același an a fost trimis la
Budapesta și cunoscutul economist ardelean Ion I. Lapedatu (1876-1951), pentru
evaluarea averii Gojdu, iar la demersurile Ministerului de Externe al României,
pe lângă Comisia pentru Stabilirea Reparațiilor de Război din Budapesta,
aceasta a înaintat un raport în 1923 din care rezultă că averea Fundației
consta în 4 clădiri în strada Kirâly nr. 13, 3 clădiri în strada Dob nr. 16 și
o clădire în strada Hollo nr. 8.
La 16 aprilie 1924 s-a semnat la București un Acord
între Ungaria și România pentru reglementarea afacerilor Fundației. în pofida
demersurilor Reprezentanței pentru intrarea în posesia bunurilor din Budapesta,
Guvernul Maghiar a tergiversat mereu rezolvarea problemei.
Mai mult chiar, în 1927 Ministerul Cultelor din
Budapesta a decis blocarea conturilor Fundației (până atunci, ea reușise să
transfere la Banca „Albina” din Sibiu 1 270 de milioane de coroane, din care
s-au plătit o parte din datoriile Fundației). Au urmat noi memorii din partea
română, între care și unul semnat de mitropolitul Nicolae Bălan către
primu-ministrul Iuliu Maniu, la 7 martie 1930.[Nicolae Cordoș și Maria
Magdalena Jude, Contribuții documentare referitoare la Emanuil Gojdu și
fundația sa, în „Acta Musei Napocensis”, 26-30, 1989-1993, p. 575-590;
Comei Sigmirean, Istoria formării intelectualității românești din
Transilvania și Banat în epoca modernă, Cluj-Napoca, 2000, p. 237-243;
Pavel Cherescu, op. cit.; C. Sigmirean și Aurel Pavel, op. cit.,
passim; vol. Emanuil Gojdu. Bicentenar, București, Editura Academiei
Române, 2003, 203 p. (culegere de studii)].
La 27 aprilie 1930 s-a semnat un nou Acord între
România și Ungaria, de data aceasta la Paris, prin care Guvernul Maghiar se
angaja să înceapă – la Sibiu – negocieri cu autoritățile române pe această
temă. S-au și instituit două comisii, cea română urmând să fie condusă de Ion
I. Lapedatu.
Au avut loc mai multe runde de convorbiri, la Sibiu,
dar delegația maghiară a adoptat aceeași tactică a unor amânări nejustificate.
Ea a revendicat câteva imobile din Transilvania pentru
maghiarii de la noi (Orfelinatul Romano-Catolic „Theresianum” din Sibiu,
Sanatoriul Sf. Elisabeta din Cluj, Fondul de învățământ din județul Trei Scaune
și altele). Aceeași delegație maghiară a cerut ca 1/3 din averea Fundației să
rămână pentru românii din Ungaria.
Abia la 27 octombrie 1937, după ani îndelungați de
negocieri, s-a încheiat la București un Acord definitiv, semnat din partea
română de Ion I. Lapedatu, iar din partea maghiară, de Aurel Egry. Partea
maghiară se angaja ca, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a
Acordului, să pună la dispoziția Fundației Gojdu întregul patrimoniu pe care îl
deținea în Ungaria. Acordul a fost ratificat de statul român printr-un Decret
regal din mai 1938, publicat în „Monitorul oficial” din 13 mai 1938. Camera
Inferioară (Dieta) a Parlamentului Maghiar l-a ratificat abia la 14 februarie
1940, iar Camera Superioară (Casa Magnaților) la 4 aprilie 1940 (Articolul de
lege 21/1940). În felul acesta, statul maghiar a recunoscut dreptul de
proprietate al Fundației Gojdu asupra averii ei din Budapesta.
Din nefericire, evenimentele care au urmat după
Dictatul de la Viena din 30 august 1940, mai apoi instaurarea unui regim
comunist în Ungaria – ca și la noi, de altfel –, au împiedicat punerea în
aplicare a prevederilor Acordului din 1937. în anii premergători războiului,
dar mai ales în timpul lui, starea imobilelor din Budapesta s-a degradat foarte
mult (unele apartamente și spații comerciale fuseseră închiriate de evrei,
încât au avut mult de suferit în acei ani).
La începutul anului 1952, prin Decretul-lege nr. 4,
dat de noile autorități comuniste maghiare, s-a decis ca toate casele cu mai
mult de 6 camere să fie naționalizate. în felul acesta, toate imobilele
Fundației Gojdu au intrat în proprietatea statului maghiar. Un ultim memoriu al
mitropolitului Nicolae Bălan, din același an, a rămas fără rezultat [detalii
interesante asupra acestor demersuri și negocieri la Cornel Sigmirean și Aurel
Pavel, op. cit., p. 56-75; Pavel Cherescu, op. cit., p. 37-40 și,
mai ales, la Maria Bereny, op. cit., passim].
În urma schimbărilor politice care au avut loc în
Ungaria și România după 1989, s-au reluat discuțiile în legătură cu Fundația
Gojdu, din nefericire fără concursul ierarhilor Bisericii. La 30 septembrie
1996, un grup de teologi sibieni au reînființat „Fundația Gojdu”, ea fiind
recunoscută prin sentința civilă nr. 608 din 9 octombrie 1996 a Tribunalului
Sibiu. Sub conducerea dr. Pavel Cherescu, fost profesor la Facultatea de
Teologie din Oradea, iar din 31 martie 2001 a preotului dr. Aurel Pavel, azi
profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu, au început demersurile necesare
pentru ca statul român, respectiv Mitropolia Ortodoxă a Ardealului, să reintre
în posesia imobilelor Fundației din Budapesta.
Oricum, numele lui Emanuil Gojdu „va fi veșnic în
mijlocul poporului său”, așa cum își exprimase el însuși dorința în fața
tinerilor studenți români în 1862. Pentru Biserica Ortodoxă și pentru poporul
român din Transilvania, Emanuil Gojdu va rămâne ca un mare „ctitor și
binefăcător”, care a știut, prin muncă cinstită, să înmulțească talanții pe
care i-a dăruit Dumnezeu, risipindu-i cu noblețe și mână largă printre fiii
poporului său, ca apoi să aducă roade însutite. Toate acestea îl fac vrednic de
cinstirea noastră, aducându-i-se prinos de recunoștință din generație în
generație.
Pr. Acad. MIRCEA PĂCURARIU
