Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena au fost
niște aleși ai lui Dumnezeu într-o anumită perioadă din istoria Bisericii
noastre. Cu ei a încetat perioada persecuțiilor împotriva Bisericii noastre și
s-a deschis perioada libertății.
Noi observăm acum roadele libertății de după ’90 și nu
le prea putem stăpâni. Ne scapă uneori de sub control și suntem atât de
convinși că trăim libertatea și drepturile democratice.
Bunul Dumnezeu a rânduit ca la începutul secolului al
IV-lea, mai exact în anul 312, să se întâmple minunea. Aceasta a avut loc
atunci când împăratul Constantin, înaintea luptei sale cu Maxențiu, a văzut că
stelele de pe cer s-au așezat în formă de cruce și deasupra era scris, tot cu
ajutorul astrelor cerești: Prin acest semn vei învinge/ In hoc signo vinces!
Îi cinstim pe cei doi sfinți, întocmai cu Apostolii, pentru
că datorită lor Biserica creștină a
primit darul lui Dumnezeu, din rânduiala Lui.
Tot de împăratul Constantin este legat un eveniment
care stă la baza evoluției Bisericii din punct de vedere al organizării sale
atât administrative, cât mai ales doctrinare, pentru că în anul 325 a avut loc
Primul Sinod Ecumenic.
Biserica a fost obligată ca din Sfânta Scriptură și
din Sfânta Tradiție, din aceste două depozite ale Cuvântului lui Dumnezeu, să
formuleze dogmele sale, care să reflecte învățătura Bisericii. Acest lucru era
necesar pentru că atunci apăruseră ereziile, ce nu puteau fi stăpânite decât
printr-o doctrină bine stabilită a Bisericii, pentru că până atunci totul se
transmitea prin viu grai în cadrul Bisericii, se citea din Sf. Scriptură. Toate
acestea trebuiau însă concentrate spre o anumită temă. Primul dintre eretici a
fost Arie, cel ce a atacat tocmai persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Pentru
ca Biserica să arate că Fiul lui Dumnezeu a fost și Dumnezeu, și om, misiunea
Sa fiind cea de mântuire a întregii lumi, la Primul Sinod Ecumenic s-a stabilit
prima parte din Crezul nostru, mai exact primele 7 articole. Toate aceste
adevăruri cuprinse în prima parte a Simbolului de credință nu au fost formulate
de oameni învățați prin înțelepciunea omenească, ci au fost formulate sub
inspirația Duhului Sfânt, pentru că Părinții de la Sinodul I Ecumenic s-au
rugat lui Dumnezeu să reverse harul asupra minții lor pentru ca ei să poată
înțelege această taină, acest paradox. Întâi de toate, să înțeleagă cum
Dumnezeu cel Unul este întreit în persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Să
înțeleagă apoi ce legătură există între cele trei persoane, pentru ca ele să
fie într-o unitate deplină. Dumnezeu-Tatăl este necreat, nefăcut. El este
făcătorul cerului și al pământului, al celor văzute și al celor nevăzute.
Dumnezeu-Tatăl L-a născut din veci pe Fiul, iar Fiul, când se întrupează din
Fecioara Maria, se naște din mamă fără de tată, pentru că el era născut din
Tatăl din veci. Între cele două persoane, Tatăl și Fiul, există legătură de
egalitate, numai că Tatăl naște din veci pe Fiul și Fiul e născut din Tatăl. La
al Doilea Sinod Ecumenic, de la Constantinopol, din 381, se vor adăuga și
celelalte 5 articole ale Simbolului de credință, unde este prezentată și
învățătura despre cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi, în așa fel încât
Biserica are astăzi o formulă simplă și la îndemâna fiecăruia, un ghid și un
îndreptar al credinței. Din Simbolul de credință se deduce și cea mai simplă
mărturisire de credință, anume semnul Sfintei Cruci.
În momentul în care noi ne însemnăm cu semnul Sfintei
Cruci, noi mărturisim că Dumnezeu-Tatăl, din iubire, Îl trimite pe
Dumnezeu-Fiul, motiv pentru care ne însemnăm inima, apoi Dumnezeu-Fiul, după
săvârșirea misiunii Sale de mântuire, Se înalță la ceruri și șade de-a dreapta
lui Dumnezeu-Tatăl și îi biruiește pe vrăjmași. Semnul Crucii este, de fapt,
puterea care se revarsă în lume, care se întruchipează, care se materializează
în viața noastră.
Prin închinarea noastră cu semnul Sfintei Crucii și
prin rostirea doxologiei treimice: „În numele Tatălui și al Fiului și
Sfântului Duh”, facem cea mai simplă mărturisire de
credinţă și cel mai simplu act al identității noastre spirituale de credincios
ortodox.
Mărturisim astfel credința Bisericii în Sfânta
Treime, una în ființă și întreită în persoane, și în lucrarea de mântuire
săvârșită de Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Crucea este
stindardul dreptei credinţei! Cei care vor să ne rupă de Biserica lui
Hristos, venind cu tot felul de amăgiri şi de cuvinte frumoase, nu pot rezista
la proba aceasta de foc a Sfintei Cruci, de care s-au lepădat. Crucea este
singura armă cu care putem să ne apărăm tot timpul credința și viața noastră
spirituală, pentru că fuge vrăjmaşul, fuge cel rău, fuge tot cel care nu-L
cinsteşte pe Hristos răstignit, mort şi înviat. De ce fuge vrăjmaşul de Cruce?
Pentru că Mântuitorul, fiind Dumnezeu, „S-a smerit pe Sine, ascultător
făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Flp 2,
8). Vrăjmaşul diavol nu se poate smeri, ci fuge de smerenia lui Hristos şi de
puterea dătătoare de viaţă a Crucii, pentru că prin Cruce au fost rupte
peceţile iadului, de unde au fost scoşi Adam şi Eva, iar tuturor celor care
aşteptau venirea Lui le-a deschis porţile raiului.
Sărbătoarea din 21 mai, a Sfinților Împărați
Constantin și mama sa Elena, ne aduce și mai aproape de sufletul nostru semnul
Crucii pentru că, în icoana lor, ei sunt legați de acest semn al biruinței.
Sf. Împărăteasă Elena, după ce creștinismul a primit
libertate, și-a îndreaptat atenția spre Ierusalim, pentru a căuta Crucea
Mântuitorului Hristos. Trecuseră deja 300 de ani, nu se mai știa exact unde
este, dar cu multă credință și perseverență a căutat și a găsit cele trei cruci
îngropate. Până azi se păstrează, sub Biserica mare a Învierii de la Ierusalim,
o peșteră unde au fost îngropate cele trei cruci. Fiind ele îngropate, nu se
mai deosebeau una de alta. La 14 septembrie noi sărbătorim Înălțarea Sfintei
Cruci, tocmai găsirea Crucii de către Împărăteasa Elena, prin acea minune pe
care Dumnezeu a rânduit-o prin sfinții Lui. De atunci, prin intermediul Sfintei
Elena, Crucea Mântuitorului este venerată în toată lumea, ea fiind împărțită în
diverse locuri pentru folosul creștinilor.
Se cuvine să ne considerăm ca niște chemați într-o
oștire sfântă, care e Biserica lui Hristos, o armată a biruinței ce are ca
stindard acest semn al biruinței, semnul Sfintei Cruci. Dar și într-o
comunitate a vestirii Învierii Mântuitorului Iisus Hristos prin faptele noastre
și viața dăruită nouă, prin dragostea pe care noi o arătăm lui Dumnezeu, pentru
ca să primim binecuvântarea Sa, și prin dragostea pe care o arătăm față de cei
din jur. Dacă noi vom încerca să fim mai cuminți, mai înțelepți, mai buni,
Dumnezeu își va îndrepta mila spre noi. Dacă noi vom continua să privim doar
sper noi înșine și spre interesele noastre proprii, atunci Dumnezeu Își va
întoarce fața Sa de la noi, precum spune și psalmistul: „De-ți întorci Tu
fața Ta, toate se ofilesc. Lua-vei duhul lor și se vor sfârși și în țărână se
vor întoarce” (Ps 103, 30). Noi, fără să ne dăm seama, uităm că
există un echilibru pe care Dumnezeu l-a lăsat și, dacă lucrăm împotriva
echilibrului, intervin lucruri pe care nu le mai putem stăpâni, și atunci
spunem că mama natură este vitregă. Dar aceasta este mama noastră, pentru că
noi din natură suntem și suntem legați de ea. Ne-a creat Dumnezeu și ne-a
trimis aici, chiar în țara aceasta, așa cum l-a trimis pe poporul ales în Țara
Făgăduinței. Aceasta ne-a dat-o Dumnezeu spre gestionare, spre întreținere, ca
ea să fie pentru viitor suport al vieții. Dacă în egoismul nostru am dori să
trăim numai noi bine, distrugând ceea ce avem, nu vom ajunge să ne bucurăm de
ceea ce credem că ni se datorează nouă. Iată că, dacă cei din trecut ar fi
crezut că numai ei au drepturi, nu ar fi fost acum bisericile noastre pline de
mărturii ale sfințeniei și ale sfinților lui Dumnezeu ce se roagă pentru noi.
Ei sunt cei care, în rânduiala lui Dumnezeu, se coboară la noi și poate că îi
avem ocrotitori purtându-le numele sau având evlavie față de ei, întărindu-ne
în credința în Hristos și în nădejdea că vom fi cu toții împreună în Împărăția
cerurilor.
Să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate cele revărsate
asupra noastră și să folosim acest dar al Său de a iubi, de a sta înaintea lui
Hristos după har, ca prieteni ai lui Hristos, acest dar al prieteniei fiind cel
mai de preț dar pe care l-a oferit Hristos prima dată ucenicilor Săi.
† Laurenţiu,
Arhiepiscopul
Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
