Datorită faptului că din martie intrăm în Postul Paştilor, perioadă de purificare interioară şi de cugetare la suferinţele Mântuitorului, ne-am gândit să dedicăm articolul nostru pe această lună martirilor şi martirajelor. Creştinii trăitori până la Edictul de la Mediolanum (Milano), din anul 313, au suferit persecuţii din partea păgânilor şi a autorităţilor imperiale romane. Vestea cea Bună (Evanghelia) se răspândise până la graniţele Imperiului Roman, iar scriitorul bisericesc Eusebiu din Caesareea († 339 d.Hr.) aflase din scrierile lui Origen († 253/4 d.Hr.) că Apostolul Toma a predicat creştinismul la parţi, Apostolul Andrei, în Scythia, cu alte cuvinte, pe teritoriul României actuale, Apostolul Ioan în Asia, Apostolul Petru în Galatia, Bithynia, Cappadocia şi Asia Proconsulară2, Apostolul Pavel la neamuri (la neevrei), motiv pentru care este cunoscut drept Apostolul neamurilor (Romani 11, 133; Galateni 2, 84; I Timotei 2, 75).
Iar, dacă vorbim de martiri și martiraje, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel fuseseră martirizaţi la Roma, omorâţi din gelozie şi invidie, după cum aflăm într-un pasaj al Epistolei către Corinteni a lui Clement, episcopului Romei. În istoria persecuţiilor anticreştine se pot distinge – în mare, desigur – două perioade: prima, până în vremea împăratului Decius (249-251 d.Hr.), când persecuţiile au avut caracter local şi incidental; a doua, de la domnia împăratului sus-amintit şi până în anul 313, când împotriva creştinilor s-au emis edicte de persecuţie generale, acestea urmând a fi aplicate pe întreg teritoriul roman. Păstrându-ne în limitele cronologice ale celor două perioade, nu trebuie uitate persecuţiile din vremea lui Nero (54-68 d.Hr.), când creştinii din Roma au plătit un tribut sângeros, respectiv cea din vremea lui Domitian (81-96 d.Hr.), când creştinismul a fost privit ca o religio illicita, altfel spus, ca o religie nu doar nouă, ci şi nepermisă. Mai târziu, pe timpul lui Traian (98-117 d.Hr.), persecuţiile s-au desfășurat pe baza unor rescripte imperiale, acestea fiind nişte dispoziţii oficiale limitate teritorial. Începând cu Septimius Severus (193-211), împăratul de sorginte punică şi născut în Africa, la Leptis Magna – de altfel, primul împărat roman născut în afara Europei –, s-a interzis prozelitismul creştin.
Adepţii religiei noi erau persecutaţi pentru cel puţin două motive: respingeau politeismul, forma curentă de religiozitate, iar neînchinându-se la zei, nu săvârşeau nici sacrificii în templu, fiind priviţi, drept consecinţă, ca atei; respingeau şi cultul împăratului, cult care pe vremea lui Domitian a căpătat amploare, iar pe vremea lui Diocletian a fost chiar oficializat. O astfel de atitudine, ca cea pe care o aveau creştinii, era privită ca fiind împotriva Statului, a Imperiului Roman. Erau nu doar pedepsiţi, ci şi torturaţi, acestea din urmă practicându-se în multe variante. De altfel, o deviză, destul de răspândită, ne poate da o imagine a timpurilor respective: christianos ad leonem („creştinii să fie daţi leilor”).
Primul împărat roman persecutor a fost Nero, care, ne spune Tacitus, a dat vina pe creştini pentru incendiul devastator care a distrus Roma în anul 64, incediu de care ar fi fost el însuşi vinovat. Nero i-a supus pe creştinii din Oraşul celor Şapte Coline unor chinuri îngrozitoare: arderi pe rug, crucificări, aruncarea lor în arena circurilor romane spre a fi pradă leilor ș.a.m.d. Domitian, al doilea mare persecutor al creştinilor, a impus un regim monarhic absolutist, cerându-le supuşilor să i se adreseze cu formula dominus et deus („stâpân şi zeu”). Or, unui astfel de fals zeu, creştinii nu i se puteau închina, motiv suficient pentru a declanşa prigoana împotriva lor. În vremurile acelea de restrişte a ajuns să fie exilat la Patmos Sfântul Ioan, autorul Apocalipsei6.
Deşi nu se poate nega existenţa prigoanei în timpul lui Traian, totuşi el a reglementat şi, prin aceasta, a îndulcit situaţia, căci a dat un rescript care prevedea condamnarea adepţilor lui Hristos numai pe bază de probe. Pe cale de consecinţă, denunţurile anonime nu mai erau luate în considerare. În plus, împăratul a decis stoparea condamnării creştinilor din oficiu şi eliberarea lor din închisori dacă se lepădau de credinţă. În timpul lui Traian a cunoscut martiriul episcopul Ignatiu al Antiohiei, care, trimis la Roma, a sfârşit fiind aruncat fiarelor, în arenă, cu prilejul jocurilor din anii 107-108, jocuri care celebrau victoria asupra dacilor. Desigur, lista persecutorilor îmbrăcaţi în purpură imperială este mult mai lungă, dar spaţiul, deşi generos, nu ne îngăduie mai multe incursiuni, motiv pentru care, deliberat, ne-am oprit deocamdată la cuceritorul Daciei.
1 Acatistul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, Icosul al 3-lea.
2 Cf. Eusebiu din Caesareea, Istoria bisericească, III, 1, 24; V, 10.
3 Căci v-o spun vouă, neamurilor: Întru cât sunt eu, deci, apostol al neamurilor, slăvesc slujirea mea.
4 Căci Cel ce a lucrat prin Petru în apostolia tăierii împrejur a lucrat şi prin mine la neamuri.
5 Spre aceasta am fost pus propovăduitor şi apostol (adevăr grăiesc în Hristos, nu mint) – învăţător neamurilor, în credinţă şi adevăr.
6 Pr. Ioan Sorin Usca, Prof. Ana Usca, Tâlcuirea Apocalipsei de la Sfinţii Părinţi până în zilele noastre, cu două studii complementare de Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Postfaţă de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2007, passim.
