(Continuare din nr. 1-4, 1 şi 15 ianuarie 2013)
Următoarele capitole ale cărţii se opresc asupra modului de predare a istoriei bisericeşti, dogmaticii, liturgicii, moralei şi apologeticii în anii adolescenţei. Chiar dacă programele şcolare au suferit modificări în decursul vremii, cartea părintelui Vasile schiţează în aceste capitole necesitatea unei abordări reale atât în ce priveşte modul de captare a adolescentului, cât şi în ce priveşte capacitatea lui de înţelegere. Sugestiile sunt bine-venite şi exprimă, în mare parte, experienţa pe care părintele a dobândit-o ca profesor de religie la vestitul liceu şagunian din Braşov.
Dacă pentru materialul istoric părintele Vasile sugera o expunere metodică, fixată în scris pe tablă în punctele esenţiale, urmată de cunoaşterea surselor din epocile respective, insistându-se asupra părţii educative, pentru materialul dogmatic insista în predarea dogmei pe metoda evanghelică, folosită de Însuşi Mântuitorul Hristos. Această metodă, explică el, nu drămuieşte cu raţiunea adevărul supranatural, dar nici nu-l lasă străin de viaţă, ci dimpotrivă Iisus îl arată atât de apropiat de viaţă încât viaţa devine imposibilă fără el.
Când face referire la materialul liturgic, părintele Vasile e conştient de atitudinea refractară a adolescentului faţă de deprinderile religioase, faţă de rugăciune, faţă de mersul la biserică sau chiar pentru semnul crucii. De aceea s-ar cere ca materialul liturgic să nu fie prezentat intelectualist, ci să ţină seama de intimitatea sufletească a adolescentului, să fie un izvor de redescoperire a universului interior. În acest sens ar fi de preferat ca orele de liturgică să fie urmate de discuţii particulare cu elevii, iar mărturisirea lor, din Taina Spovedaniei, să aducă din partea duhovnicului o metodă specială1.
Cât priveşte predarea moralei creştine, autorul ne atrage atenţia că la foarte mulţi adolescenţi această sensibilitate şi tendinţă spre desăvârşire morală e de scurtă durată şi cade sub impulsul instinctului sexual. De aceea e greu de susţinut moralitatea adolescentului, pentru că sufletul său e ,,teatrul” celei mai cumplite lupte între bine şi rău, între moral şi imoral. Omul trăieşte în adolescenţă mai intens procesul de luptă între legile morale şi slăbiciunile firii omeneşti, proces descris cu mare forţă psihologică de Apostolul Pavel: ,,Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19).
Cel mai bun exemplu în opera educativă este profesorul. Fără personalitatea lui, spune părintele Vasile, fără vieţuirea lui pe o linie morală creştină superioară, fără capacitatea lui de a cuceri sufletele pentru Hristos, toate metodele, chiar cele mai desăvârşite, rămân simple rame lipsite de duhul viu al alcătuitorului lor. Nicăieri ca în opera educaţiei morale personalitatea profesorului nu reprezintă un coeficient atât de mare în obţinerea unui rezultat bun.
Părintele Vasile propune şi alte teme de studiu pentru adolescenţi, care pot evidenţia contribuţia creştinismului în viziunea unor preocupări contemporane cum ar fi: familia, munca, proprietatea sau ideea naţională.
Ca o concluzie la întregul material prezentat până acum, autorul dezvoltă în capitolul ,,Principii didactice şi metodice în predarea religiei în epoca adolescenţei” ideea că atât cuprinsul materialului religios, cât şi psihologia vârstei fac cu neputinţă să se decreteze o metodă ideală în predarea religiei pentru adolescenţi.
Principiul călăuzitor şi modelul rămân Iisus Hristos – centrul de la care pleacă şi spre care se îndreaptă educaţia religioasă. Adolescentul trebuie să vadă împlinindu-i-se în Hristos idealurile şi dorurile lui înalte. Să simtă că prin Hristos se potenţează tinereţea lui, care e cu atât mai frumoasă cu cât se descătuşează de patimi.
În predarea religiei, spune părintele Vasile, principiul hristocentric poate fi asemănat cu principiul cosmic al gravitaţiei. Pământul şi întreg cosmosul ar fi un haos fără gravitaţie. Tot astfel şi învăţăturile religiei care nu se apropie de Hristos duc la nedumeriri în viaţa adolescentului.
Se poate observa că reticenţa cu care era privită această materie de studiu atunci este la fel ca şi azi. Religia a fost substituită în întregime sau în parte de pluralitatea sistemelor religioase sau ideologice, care se relativizează reciproc şi derutează omul. La rândul ei, globalizarea tinde să desfiinţeze spaţiile concepute ca locuri de siguranţă şi de identitate, ca patria, casa, Biserica sau anumite valori cunoscute ca atare, şi poate fi comparată cu o mare deschisă, străbătută de vapoare, care poartă steaguri lipsite de embleme naţionale şi în care călătoresc cetăţeni de toate naţiile.
De modul în care e încadrată religia de celelalte discipline depinde în mare măsură posibilitatea ei de a afirma puterile de formare a caracterului. Religia creştină deţine, prin însuşi cuprinsul ei, locul central de armonizare a vieţii prin redarea unui climat sănătos şi moral în care adolescentul să se poată simţi nu doar în siguranţă, ci şi iubit.
PărinteleVasile considera o lecţie de religie reuşită dacă, pe lângă împlinirea formală a prezentării, reuşea să apropie adevărul religios de viaţa adolescentului, făcându-l simţit şi necesar în viaţa lui. Aceasta se poate observa din atitudinea lui, din dragostea şi interesul ce-l arată problemelor religioase şi din năzuinţa lui spre împlinire.
O altă temă adusă în discuţie se referă la duhovnic şi adolescent. Duhovnicia e cea mai înaltă chemare a preotului şi profesorului de religie în cadrul căreia îşi arată întreaga destoinicie de mijlocitor între om şi Dumnezeu. De va seca duhovnicia, spune părintele Vasile, seacă prezenţa lucrativă a Duhului Sfânt din activitatea catehetului şi toată opera lui educativă înseamnă doar folosirea unor mijloace pământeşti pentru cucerirea împărăţiei cerului, ceea ce e mai degrabă o secularizare a cerului, a viziunii cereşti într-o viziune pământească.
Valoarea educativă a religiei constă în recunoaşterea realităţii imperfecte a firii omeneşti căreia i se oferă, prin duhovnicie, mijlocul supranatural de refacere, de întărire şi desăvârşire.
În această taină duhovnicul nu este numai mandatarul unui dar ceresc pe care îl comunică la fel pentru toţi, ci este şi sprijinitorul multor bolnavi şi arătătorul acestui har. El trebuie să fie un pedagog spre lumina harului.
În adolescenţă, spune părintele Vasile, când credinţele par a se spulbera, duhovnicul trebuie să fie mai atent. E mai uşor să opreşti pârâul lângă izvor decât atunci când e fluviul aproape de mare. În sufletul tânărului sunt anumite porniri care nu se lasă distruse şi condamnate dintr-odată. El vrea să păşească repede în maturitate şi uneori păşeşte greşit.
Tineretul îl vrea pe duhovnic mai deosebit. Altfel adolescentul rămâne rece în ce priveşte mărturisirea şi nu-i simte necesitatea sau, ceea ce e şi mai rău, o simte ca pe un act săvârşit împotriva firii sale.
Taina Mărturisirii trebuie prezentată ca o înălţare a personalităţii, şi nu ca un act de înjosire, aşa cum e percepută în rândul tineretului. Exemplele cu care părintele Vasile îşi argumentează afirmaţiile sunt bine-venite şi au rolul de a fixa mai bine temele abordate.
Sub epitrahil şi în faţa icoanei sfaturile catehetului primesc putere de poruncă sfântă pentru sufletul tânărului. El trebuie să arate că harul nu distrage, nu răpeşte libertatea, ci o înalţă. Ceea ce e ozonul pentru pământul bolnav, aceea e harul pentru suflet.
Actul mărturisirii trebuie să angajeze toate facultăţile sufletului, să împace mintea cu inima şi din acest echilibru să pornească întărirea şi îndrumarea voinţei.
Una din întrebările care fixează întregul material al cărţii este cât se poate de simplă: Cu ce contribuie religia la formarea caracterului? Răspunsul părintelui este orientat de marele pedagog Foerster care provoacă un curent nou în pedagogie, îndreptând preocupările educaţiei către formarea caracterului. Lucrările lui Foerster ,,Pentru a forma caracterul”, ,,şcoala şi caracterul”, ,,Religia şi formarea caracterului” confirmă în cuprinsul lor ideea sa fundamentală asupra misiunii centrale a pedagogiei şi a educaţiei în general, de a forma caractere.
Dacă nu este subordonată unei culturi, cultura intelectuală a conştiinţei şi dezvoltării voinţei noastre, fiinţa noastră morală poate fi primejduită. Adevărata forţă motrice a omului întreg, aceea care acţionează în mod hotărâtor asupra întregii conduite a vieţii şi care constituie deopotrivă un factor fundamental al sănătăţii fizice, este caracterul, spune Foerster.
Un rol important în formarea caracterului îl are voinţa. Orientarea şi energia necesară voinţei la vârsta adolescenţei nu o poate da nici raţiunea şi nici societatea, pentru că ele înseşi nu au stabilitate şi certitudine absolută.
E necesar ca voinţa să se întemeieze pe o certitudine absolută, să fie atrasă de un ideal superior şi luminată de o conştiinţă vie despre menirea omului, pentru ca să aibă acea energie necesară pentru salvarea şi formarea caracterului în epoca adolescenţei. Toate acele norme morale ce i se dau nu-i pot ajuta dacă ele nu se bazează pe o certitudine religioasă.
O educaţie a voinţei, o integrare şi întărire a ei în domeniul moral nu poate fi posibilă fără sprijinul religiei. O educaţie în spirit laic sau, mai bine zis, o ,,etică” ne dă numai umbrele caracterului, nu caracterul însuşi.
Pentru adolescent, spune părintele Vasile, religia poate oferi ancora salvării lui din zbuciumul vieţii. E turnul de veghe din care se pot avânta dorurile şi puterile lui tinereşti. Ea îi dă altarul regăsirii lui şi a veşniciei, în cazul că paşii lui s-au abătut pe drumul pierzării. Religia îi dă putinţa păstrării tinereţii lui. Fără sprijinul ei nu e posibilă îndrumarea adevărată a vieţii.
Părintele Vasile conchide oarecum profetic: şcoala care vrea să dea neamului caractere trebuie să dea tineretului putinţa de a se hrăni din ,,apa cea vie” a învăţăturii religiei creştine. De va bea cineva din apa aceasta nu va înseta în veac. Generaţiile ce se vor apleca spre izvoarele ei vor da caractere morale şi elite spirituale în viaţa neamului.
Ultimul capitol, ,,Religia şi şcoala neamului”, se constituie într-un fel de epilog al cărţii în care autorul încearcă să plaseze subiectul ei în contextul tulburător al anului 1944 când omenirea trecea prin durerile naşterii unui om nou. Părintele Vasile era convins că omenirea nu poate intra pe un făgaş nou – de linişte şi pace – până când nu va accepta integral şi definitiv descoperirea şi voia lui Dumnezeu.
Încă de atunci prevestea ,,constructul” omului postmodern: Omul vrea singur, cu puterile lui, să se înnoiască. Trăieşte prea mult în relaţie cu el şi cu lumea înconjurătoare şi prea puţin în legătură cu Dumnezeu.
Neamul nostru, scria părintele Vasile, şi-a găsit întotdeauna la răscrucea vremurilor echilibrul sufletesc, a gândit şi a verificat faptele în lumina credinţei lui strămoşeşti şi, strâns în jurul oamenilor trimişi de Dumnezeu, a trecut fără să-şi altereze fiinţa, fără să-şi schimbe credinţa şi tradiţia punţile înguste ale istoriei.
Rolul religiei în şcoală este tocmai acela de a ajunge la desăvârşirea tineretului, de a armoniza viaţa lui şi de a o pune în conformitate cu voia cea sfântă a lui Dumnezeu.
Părintele Vasile trage un semnal de alarmă faţă de modul cum e percepută această oră de cei chemaţi să reformeze învăţământul. Se pare că nici azi, după mai bine de jumătate de secol, ora de religie nu e privită cu mai multă consideraţie din partea sistemului de învăţământ.
Contribuţia părintelui Vasile Coman la reevaluarea orei de religie, atât din partea educatorilor, cât şi din cea a elevilor, este substanţială în măsura în care mesajul său se va face auzit în hăţişul atâtor idei care tind să minimalizeze importanţa acestei ore pentru formarea unui caracter autentic.
1 Vezi în acest sens o excelentă lucrare, Ioannis V. Kokulis, Îmbisericirea elevilor, pentru o educaţie religioasă liturgică, Ed. Deisis, Sibiu, 2012.
